ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 136/C din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis acțiunea formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și în consecință: A obligat pe pârât să plătească reclamantului 184.000 lei daune materiale, 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plății, precum și suma de 1000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 152/1959 a Tribunalului Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecțională, în baza art. 209 pct. 1 al Codului penal din 1936, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Fapta pentru care a fost condamnat reclamantul reprezintă o condamnare cu caracter politic, pentru care era îndreptățit la măsuri reparatorii conform Legii nr. 221/2009. Din expertiza depusă la dosar de reclamant rezultă că valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să dispună d-nul A.R. în perioada 11 aprilie 1958-23 iunie 1964 este de 184.000 lei. Daunele morale nu pot fi cuantificate bănește, ele sunt menite să compenseze prejudiciul nepatrimonial nu prejudiciul ca atare, iar suma ce se acordă este menită să încerce să repună victima într-o situație care să compenseze suferințele fizice psihice la care a fost supusă. Față de cele de mai sus expuse, ținând cont de persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale vor fi acordate în cuantum de 200.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume la data plății.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Apelantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin precizările depuse la apelul formulat, a invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, potrivit căreia au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aceeași decizie fiind invocată și de apelantul Statul Român prin precizările ulterioare. Prin decizia nr. 93 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă, au fost admise apelurile și în consecință, a fost redus cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului de instanța de fond de la suma de 200.000 euro la suma de 148.000 euro, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării și detenției cu caracter politic dispusă față de reclamant, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege nemodificată la data introducerii acțiunii de către reclamant și potrivit căreia acțiunile formulate sunt scutite de taxă de timbru. Într-adevăr, pe parcursul derulării cauzei a fost pronunțată decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, potrivit căreia au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fapt ce nu justifică însă cererea apelantului Statul Român, întrucât așa cum s-a arătat, a fost formulată anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al convenției, se observă că, într-un număr mare de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că, atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern,de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/ 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Astfel, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Vor fi avute totodată în vedere și dispozițiile art. 14 din C.E.D.O., care consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate (a se vedea cauza Driha împotriva României). Având în vedere aceste considerente și reținându-se în consecință aplicabilitatea dispozițiilor mai sus indicate, precum și faptul că decizia Curții Constituționale nu are incidență în cauză, aspectele invocate de apelante privind inadmisibilitatea acțiunii prin prisma dispozițiilor dreptului comun (art. 998 și următoarele C. civ.) urmează a fi înlăturate.

În speță reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecțională în baza art. 209 pct. 1 C. pen. din 1936, conform sentinței penale nr. 152/1959 a Tribunalului Militar Timișoara pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, această condamnare având caracter politic, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului produs prin condamnarea politică. În acest sens, în mod temeinic instanța de fond a acordat despăgubiri materiale în cuantum de 184.000 lei, având în vedere valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să dispună reclamantul pentru perioada 11 aprilie 1958 – 23 iunie 1964, perioada în care acesta a executat pedeapsa aplicată, constând în închisoare corecțională, această sumă fiind precizată în raportul de expertiză depus la dosar și necontestat.

Cât privește daunele morale acordate s-a arătat că vor fi avute în vedere criteriile invocate de părți precum și asigurarea unei proporționalități între suma acordată și prejudiciul moral suferit. Astfel, cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral s-a apreciat ca excesiv avându-se în vedere, în acest sens, durata măsurii detenției, reținând că acordarea unor despăgubiri de 2000 euro pe lună de detenție asigură o proporționalitate raportat la prejudiciul moral cauzat, alături de constatarea caracterului politic al condamnării dispuse în cazul reclamantului. Nu s-au mai acordat cheltuielile de judecată solicitate de intimat, onorariul avocațial nefiind precizat pe delegația avocațială depusă la dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, prin care a arătat că în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate întrucât dispozițiile legale și-au încetat efectele. Astfel, a arătat că decizia este general obligatorie, opozabilă " erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. Prin urmare, Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în momentul de față dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. Astfel, având în vedere că în baza Legii nr. 221/2009 nu se mai pot acorda despăgubiri datorită admiterii excepției de neconstituționalitate a articolului menționat mai sus, statul nu poate răspunde în baza art. 998 și urm. C. proc. civ, acțiunea fiind inadmisibilă. În subsidiar, a arătat că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, în legislația română nu există un text care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul sau arbitru.

Cu ocazia concluziilor depuse în dezbaterea recursului reprezentantul Ministerului Public a invocat decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor pe acest aspect sunt așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale . Cât privește acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să dispună reclamantul A.R. în perioada 11 aprilie 1958-23 iunie 1964, în sumă de 184.000 lei, Înalta Curte o constată nelegală.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, cu condiția ca acestea să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005. Însă aceste drepturi nu pot fi acordate deoarece legea menționează în mod expres pentru care bunuri pot fi acordate despăgubiri materiale, drepturile salariale solicitate de reclamant neintrând în categoria acestor bunuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 93 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă. Modifică decizia, în sensul că admițând apelul pârâtului și al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, respinge acțiunea reclamantului R.A. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.