ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2231/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

136/C din 10 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis acțiunea

formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, Parchetul

de pe lângă Tribunalul Bihor și în consecință:

A obligat pe pârât să

plătească reclamantului 184.000 lei daune materiale, 200.000 euro sau

echivalentul în lei al acestei sume la data plății, precum și suma de 1000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentința penală nr.

152/1959 a Tribunalului Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat la o

pedeapsă de 10 ani închisoare corecțională, în baza art. 209 pct. 1 al Codului

penal din 1936, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.

Fapta pentru care a

fost condamnat reclamantul reprezintă o condamnare cu caracter politic, pentru

care era îndreptățit la măsuri reparatorii conform Legii nr. 221/2009.

Din expertiza depusă

la dosar de reclamant rezultă că valoarea actualizată a salariilor de care ar

fi trebuit să dispună d-nul A.R. în perioada 11 aprilie 1958-23 iunie 1964 este

de 184.000 lei.

Daunele morale nu pot

fi cuantificate bănește, ele sunt menite să compenseze prejudiciul

nepatrimonial nu prejudiciul ca atare, iar suma ce se acordă este menită să

încerce să repună victima într-o situație care să compenseze suferințele fizice

psihice la care a fost supusă.

Față de cele de mai

sus expuse, ținând cont de persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de

consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, de importanța valorilor

morale vor fi acordate în cuantum de 200.000 euro sau echivalentul în lei al

acestei sume la data plății.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul

de pe lângă Tribunalul Bihor.

Apelantul Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin precizările depuse la apelul formulat,

a invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, potrivit

căreia au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, aceeași decizie fiind invocată și de apelantul Statul Român

prin precizările ulterioare.

Prin decizia nr. 93

din 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă, au fost

admise apelurile și în consecință, a fost redus cuantumul despăgubirilor morale

acordate reclamantului de instanța de fond de la suma de 200.000 euro la suma

de 148.000 euro, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a

reținut următoarele:

Tema pretențiilor în

cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării

și detenției cu caracter politic dispusă față de reclamant, cererea fiind

fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege nemodificată la data

introducerii acțiunii de către reclamant și potrivit căreia acțiunile formulate

sunt scutite de taxă de timbru.

Într-adevăr, pe

parcursul derulării cauzei a fost pronunțată decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, potrivit căreia au fost declarate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fapt ce nu justifică însă

cererea apelantului Statul Român, întrucât așa cum s-a arătat, a fost formulată

anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de

condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

convenției, se observă că, într-un număr mare de cazuri condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă Curtea a afirmat că, atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern,de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită

a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva

României).

Ori, cum până la

publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/ 2010, practica Curții de

Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse

anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza

dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Astfel, în cazul acestor

acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea

ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Vor fi avute totodată

în vedere și dispozițiile art. 14 din C.E.D.O., care consacră principiul

nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului

Român anterior datei mai sus arătate (a se vedea cauza Driha împotriva

României).

Având în vedere

aceste considerente și reținându-se în consecință aplicabilitatea dispozițiilor

mai sus indicate, precum și faptul că decizia Curții Constituționale nu are

incidență în cauză, aspectele invocate de apelante privind inadmisibilitatea

acțiunii prin prisma dispozițiilor dreptului comun (art. 998 și următoarele C.

civ.) urmează a fi înlăturate.

În speță reclamantul

a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecțională în baza art. 209

pct. 1 C. pen. din 1936, conform sentinței penale nr. 152/1959 a Tribunalului

Militar Timișoara pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, această

condamnare având caracter politic, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr.

221/2009, astfel încât reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului

produs prin condamnarea politică.

În acest sens, în mod

temeinic instanța de fond a acordat despăgubiri materiale în cuantum de 184.000

lei, având în vedere valoarea actualizată a salariilor de care ar fi trebuit să

dispună reclamantul pentru perioada 11 aprilie 1958 – 23 iunie 1964, perioada

în care acesta a executat pedeapsa aplicată, constând în închisoare

corecțională, această sumă fiind precizată în raportul de expertiză depus la

dosar și necontestat.

Cât privește daunele

morale acordate s-a arătat că vor fi avute în vedere criteriile invocate de

părți precum și asigurarea unei proporționalități între suma acordată și

prejudiciul moral suferit.

Astfel, cuantumul

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral s-a apreciat ca excesiv

avându-se în vedere, în acest sens, durata măsurii detenției, reținând că acordarea

unor despăgubiri de 2000 euro pe lună de detenție asigură o proporționalitate

raportat la prejudiciul moral cauzat, alături de constatarea caracterului

politic al condamnării dispuse în cazul reclamantului.

Nu s-au mai acordat

cheltuielile de judecată solicitate de intimat, onorariul avocațial nefiind

precizat pe delegația avocațială depusă la dosar.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul, prin care a arătat că în urma admiterii

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate întrucât

dispozițiile legale și-au încetat efectele.

Astfel, a arătat că

decizia este general obligatorie, opozabilă " erga omnes", inclusiv pentru

instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că

după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

Prin urmare, Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, astfel că, în momentul de față dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

Astfel, având în

vedere că în baza Legii nr. 221/2009 nu se mai pot acorda despăgubiri datorită

admiterii excepției de neconstituționalitate a articolului menționat mai

sus, statul nu poate răspunde în baza art. 998 și urm. C. proc. civ, acțiunea

fiind inadmisibilă.

În subsidiar, a

arătat că, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, în legislația

română nu există un text care să prevadă criteriile după care trebuie evaluat

cuantumul despăgubirilor, însă acest fapt nu dă dreptul reclamantului de a

solicita obligarea statului la plata unei sume la liberul sau arbitru.

Cu ocazia concluziilor

depuse în dezbaterea recursului reprezentantul Ministerului Public a invocat

decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bihor este fondat, în raport de criticile referitoare la

lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme

la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului,

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile

legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu

putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că

asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale

se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor pe acest aspect sunt așadar, fondate și fac

aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor

întrucât sunt subsidiare

incidenței

Deciziei nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

.

Cât privește

acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând valoarea actualizată a

salariilor de care ar fi trebuit să dispună reclamantul A.R. în perioada 11

aprilie 1958-23 iunie 1964, în sumă de 184.000 lei, Înalta Curte o constată

nelegală.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor

art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri materiale

pentru bunurile confiscate, cu condiția ca acestea să nu fi fost restituite sau

să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr.

10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Însă aceste drepturi

nu pot fi acordate deoarece legea menționează în mod expres pentru care bunuri

pot fi acordate despăgubiri materiale, drepturile salariale solicitate de

reclamant neintrând în categoria acestor bunuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 93 din 30

martie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă.

Modifică decizia, în

sensul că admițând apelul pârâtului și al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Bihor, respinge acțiunea reclamantului R.A.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.