ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3290/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3290/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 91/C din 22 martie

2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 5316/111/2009, s-a admis în

parte cererea formulată de reclamantul R.V. împotriva pârâtului Statul Român -

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului 100.000 euro daune morale sau echivalentul

în RON al acestei sume de la data plății efective.

În justificarea

soluției, tribunalul a avut în vedere următoarele argumente:

Prin Sentința civilă

nr. 645 din 29 martie 1949 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul a fost

condamnat la 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională,

pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

A fost arestat la

data de 27 mai 1948, a fost ținut la Securitate timp de 10 luni, în care zilnic

a fost bătut în scopul obținerii de declarații prin bătăi și tortură. A fost

deținut în mai multe penitenciare, Cluj, Aiud, Pitești, Văcărești, Jilava,

Târgșor și Gherla, alimentația mizerabilă fiind primită o dată pe zi. I s-a

interzis orice legătură cu familia, era scos la aer foarte rar, a rămas surd

din cauza loviturilor primite. Condițiile de detenție au fost inumane, ceea ce

a dus la afectarea întregii vieți psihice și fizice.

După eliberare a avut

domiciliul forțat, apoi a fost înrolat, dar nu a efectuat instruire militară,

fiind pus să lucreze în cea mai grea mină din România. A fost urmărit în

permanență de securitate, nu a putut să se afirme profesional, din ordinele

Securității, i s-a desfăcut contractul de muncă și nu a putut promova și urma

studii superioare, cu alte cuvinte fiindu-i impuse o serie de limitări,

stigmatizări și interdicții cu consecința diminuării și a resurselor

financiare.

A rămas pentru

întreaga viață distrus sufletește, moral și fizic, atât el cât și familia sa.

Ca urmare a

condamnării politice și a suferințelor îndurate, față de prevederile Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989

se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, repararea

presupunând în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale

acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situația anterioară.

Reclamantul a

solicitat ca la acordarea daunelor morale instanța să aibă în vedere un salariu

mediu nominal net la nivelul lunii ianuarie 2010, pentru fiecare zi de

detenție.

Instanța a apreciat

că acest cuantum nu poate fi luat considerare în materia daunelor morale,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicat în raport de natură necontencioasă a acestor daune,

imposibil de a fi echivalate bănesc. Daunele sunt menite să compenseze

prejudiciul nepatrimonial, nu prejudiciul ca atare, suma stabilită fiind menită

să încerce să repună victima într-o situație care să compenseze suferințele

fizice și psihice la care a fost supusă.

Ținând cont de

persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecințele negative

suferite, în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute, s-a admis acțiunea în sensul că a fost obligat Statul Român să

plătească 100.000 euro reclamantului, cu titlu de daune morale sau echivalentul

în RON al acestei sume la data plății efective, sumă la stabilirea cuantumului

căreia instanța a ținut cont de ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009, care

se referă la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Decretului-Lege nr. 118/1990,

nefăcându-se dovada în cauză că reclamantul ar fi fost compensat sub acest

aspect.

Prin Decizia nr. 59/A

din 8 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca

nefondate, apelurile civile declarate de reclamantul R.V., de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Bihor și de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, reținând,

în esență, următoarele:

În mod corect și

judicios instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantul R.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București și în consecință a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 100.000 euro daune morale.

Astfel, corect a

reținut instanța de fond că prin Sentința penală nr. 645 din 29 martie 1949

pronunțată de Tribunalul Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la o

pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională

pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art.

209 pct. 3 C. pen.

S-a mai reținut că

potrivit acestei sentințe rezultă că reclamantul a fost arestat preventiv de la

data de 06 iulie 1948, iar din mandatul de arestare din 05 aprilie 1949 rezultă

că pedeapsa a început la 06 iulie 1948 și a expirat în 04 iulie 1951.

Din considerentele

hotărârii penale de condamnare dar și din conținutul infracțiunilor reținute

rezultă caracterul politic al infracțiunii și implicit a condamnării.

De altfel, caracterul

politic al acestei condamnări nu trebuie dovedit, câtă vreme infracțiunile

pentru care reclamantul a fost condamnat sunt prevăzute în art. 1 alin. (2)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept condamnări cu caracter

politic.

În consecință,

această condamnare a reclamantului are caracter politic de drept, încadrându-se

în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Referitor la

criticile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cu privire la faptul că repararea

prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății, a fost instituită de legiuitor

prin Decretul-Lege nr. 118/1990, și că acordându-se daune morale și în baza

Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, s-a reținut că sunt de

asemenea neîntemeiate.

Astfel, s-a avut în

vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor

drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri

administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate

Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea

prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior

de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.

S-a mai reținut că

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja

stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a

dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară,

acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente;

repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Față de criticile

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitor la faptul că

acțiunea reclamantului ar trebui timbrată, s-a reținut a fi neîntemeiate câtă

vreme acțiunea reclamantului se întemeiază pe prevederile Legii nr. 221/2009

care în art. 4 alin. (4) arată în mod expres că o astfel de acțiune este

scutită de taxă de timbru.

Referitor la

criticile Parchetului ce vizează faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza

Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, s-a reținut că este adevărat că art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului

de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale.

Instanța de apel a

considerat însă că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod,

a reținut instanța, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de

elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, s-a

mai reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).

Astfel, s-a reținut

că în prezenta speță, reclamantul, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi

pusă în executare) și prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o

”speranță legitimă” și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 Protocolul nr. 1

din Convenție.

S-a mai avut în

vedere și faptul că, și-n ipoteza în care s-a considerat că reclamantul nu mai

poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale), acesta este îndreptățit la a obține despăgubiri pe

dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat

caracterul politic al condamnării luate împotriva sa.

S-a concluzionat că

prin aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului,

deși s-a constatat caracterul politic al condamnării abuzive, s-ar încălca

principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce

ar contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea s-a

reținut că pretențiile reclamantului ar fi justificate și prin prisma art. 5

lit. b) din Legea nr. 221/2009 (aliniat care nu a fost declarat

neconstituțional) câtă vreme, în perioada în care acesta a executat pedeapsa ce

i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 645 din 29 martie 1949 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj, nu a avut posibilitatea de a realiza venituri în

vederea susținerii materiale a familiei sale, fiind astfel îndreptățit chiar la

obținerea unor daune materiale.

S-a subliniat faptul

că, până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea s-au înregistrat mii de

dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri

au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

criticile apelanților privind reducerea, respectiv majorarea cuantumului

despăgubirilor acordate reclamantului, instanța de apel a reținut că prima

instanță a cuantificat în mod corect despăgubirile cuvenite acestuia față de

faptul că prin această condamnare i-au fost încălcate, dreptul la libertate

fizică și la libertatea de exprimare, inclusiv libertatea religioasă, acesta

fiind efectiv privat de libertate, 3 ani. Mai mult, după eliberare a avut

domiciliu forțat, apoi a fost înrolat dar nu a făcut instruire militară ci a

fost pus să lucreze în mină.

S-a subliniat asupra

faptului că în situații similare, Curtea de Apel Oradea a hotărât în acord cu

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, o sumă de aproximativ 2.000 euro

pentru fiecare lună de arest, suma de 100.000 euro stabilită de instanța de

fond fiind una suficientă pentru a atrage înlăturarea calității de victimă iar

suma solicitată de reclamant în cuantum de 687.757 euro fiind exagerată și în

neconcordanță cu practica instanței în materie.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.V., pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea

criticilor formulate, reclamantul R.V., după prezentarea situației de fapt și

de drept, a susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinică și

nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecată a

cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator

administrat în cauză.

Astfel, recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinței atacate în sensul

admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată și, pe cale de

consecință, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata unor daune morale în cuantum de 687.757 euro calculat echivalent în RON

la cursul B.N.R. de la data plății efective.

În motivarea

recursului, prin criticile formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a arătat

următoarele:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a respins apelul Statului

Român menținând obligația la plata sumei de 100.000 euro.

Se arată că

prevederile art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel ca instanța

trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

În consecință,

susține recurentul pârât, instanța de apel în mod greșit a considerat că în

cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, când în prezent nu

mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri

reparatorii.

De asemenea se arată

că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde și nu poate

acorda diverse despăgubiri decât în cazul în care această răspundere este

prevăzută în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 și urm. C. proc.

pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/ 2001 etc). Astfel, având în vedere că

în baza Legii nr. 221/2009 nu se mai pot acorda despăgubiri datorită admiterii

excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a), statul nu poate

răspunde în baza art. 998 și urm. C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă.

În altă ordine de

idei, având în vedere că nu mai există niciun temei legal pentru solicitarea

despăgubirilor, apreciază recurentul pârât și solicită ca instanța să dispună

timbrarea acțiunii în temeiul Legii nr. 146/1997.

În final, recurentul

pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor

morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de

evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea

stabilită de instanța de apel.

Ministerul Public

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a criticat decizia recurată din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul

susține că instanța de apel în mod greșit nu a dat eficiență Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituțională incidența în speță, apreciind că aplicarea

acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, recurentul Ministerul Public prin Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea, apreciază că acestea au fost supraevaluate,

deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului

ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia.

În consecință, se

solicită admiterea recursului, desființarea hotărârilor atacate și, pe de o

parte, schimbarea în totalitate a acestor hotărâri în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamantul R.V. în temeiul prev. Legii nr. 221/2009 iar,

pe de altă parte, schimbarea în parte a acestor hotărâri în sensul diminuării

cuantumului daunelor morale, în sumă de 100.000 euro acordate reclamantului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V. și va admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și recurentul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pentru considerentele ce vor fi

prezentate.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor și recurentul Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, în raport de criticile

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,

ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea

efecte în cauză.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de

apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod

nelegal, Curtea de Apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor

morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a

instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării

definitive a litigiului.

Criticile formulate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor și de recurentul Ministerul Public, pe

acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Public, întrucât sunt

subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantul R.V., în raport de dezlegarea dată

recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerului

Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor

morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere

a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși

cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta

Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va modifica în parte decizia

recurată în sensul admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Sentinței

nr. 91/C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă, cu consecința

schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului,

ca neîntemeiată.

Totodată, va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V. împotriva Deciziei nr. 59/A din

8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Public prin

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Bihor și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva

Sentinței nr. 91/C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul R.V., ca

neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS