ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3290/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 91/C din 22 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 5316/111/2009, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul R.V. împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 100.000 euro daune morale sau echivalentul în RON al acestei sume de la data plății efective. În justificarea soluției, tribunalul a avut în vedere următoarele argumente: Prin Sentința civilă nr. 645 din 29 martie 1949 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

A fost arestat la data de 27 mai 1948, a fost ținut la Securitate timp de 10 luni, în care zilnic a fost bătut în scopul obținerii de declarații prin bătăi și tortură. A fost deținut în mai multe penitenciare, Cluj, Aiud, Pitești, Văcărești, Jilava, Târgșor și Gherla, alimentația mizerabilă fiind primită o dată pe zi. I s-a interzis orice legătură cu familia, era scos la aer foarte rar, a rămas surd din cauza loviturilor primite. Condițiile de detenție au fost inumane, ceea ce a dus la afectarea întregii vieți psihice și fizice. După eliberare a avut domiciliul forțat, apoi a fost înrolat, dar nu a efectuat instruire militară, fiind pus să lucreze în cea mai grea mină din România.

A fost urmărit în permanență de securitate, nu a putut să se afirme profesional, din ordinele Securității, i s-a desfăcut contractul de muncă și nu a putut promova și urma studii superioare, cu alte cuvinte fiindu-i impuse o serie de limitări, stigmatizări și interdicții cu consecința diminuării și a resurselor financiare. A rămas pentru întreaga viață distrus sufletește, moral și fizic, atât el cât și familia sa. Ca urmare a condamnării politice și a suferințelor îndurate, față de prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, repararea presupunând în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situația anterioară.

Reclamantul a solicitat ca la acordarea daunelor morale instanța să aibă în vedere un salariu mediu nominal net la nivelul lunii ianuarie 2010, pentru fiecare zi de detenție. Instanța a apreciat că acest cuantum nu poate fi luat considerare în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicat în raport de natură necontencioasă a acestor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Daunele sunt menite să compenseze prejudiciul nepatrimonial, nu prejudiciul ca atare, suma stabilită fiind menită să încerce să repună victima într-o situație care să compenseze suferințele fizice și psihice la care a fost supusă.

Ținând cont de persoana reclamantului, de vătămarea produsă, de consecințele negative suferite, în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, s-a admis acțiunea în sensul că a fost obligat Statul Român să plătească 100.000 euro reclamantului, cu titlu de daune morale sau echivalentul în RON al acestei sume la data plății efective, sumă la stabilirea cuantumului căreia instanța a ținut cont de ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009, care se referă la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Decretului-Lege nr. 118/1990, nefăcându-se dovada în cauză că reclamantul ar fi fost compensat sub acest aspect.

Prin Decizia nr. 59/A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondate, apelurile civile declarate de reclamantul R.V., de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, reținând, în esență, următoarele: În mod corect și judicios instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul R.V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București și în consecință a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro daune morale.

Astfel, corect a reținut instanța de fond că prin Sentința penală nr. 645 din 29 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 3 C. pen. S-a mai reținut că potrivit acestei sentințe rezultă că reclamantul a fost arestat preventiv de la data de 06 iulie 1948, iar din mandatul de arestare din 05 aprilie 1949 rezultă că pedeapsa a început la 06 iulie 1948 și a expirat în 04 iulie 1951. Din considerentele hotărârii penale de condamnare dar și din conținutul infracțiunilor reținute rezultă caracterul politic al infracțiunii și implicit a condamnării.

De altfel, caracterul politic al acestei condamnări nu trebuie dovedit, câtă vreme infracțiunile pentru care reclamantul a fost condamnat sunt prevăzute în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept condamnări cu caracter politic. În consecință, această condamnare a reclamantului are caracter politic de drept, încadrându-se în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Referitor la criticile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cu privire la faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății, a fost instituită de legiuitor prin Decretul-Lege nr. 118/1990, și că acordându-se daune morale și în baza Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, s-a reținut că sunt de asemenea neîntemeiate.

Astfel, s-a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.

S-a mai reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Față de criticile Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitor la faptul că acțiunea reclamantului ar trebui timbrată, s-a reținut a fi neîntemeiate câtă vreme acțiunea reclamantului se întemeiază pe prevederile Legii nr. 221/2009 care în art. 4 alin. (4) arată în mod expres că o astfel de acțiune este scutită de taxă de timbru. Referitor la criticile Parchetului ce vizează faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, s-a reținut că este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Instanța de apel a considerat însă că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod, a reținut instanța, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Pe de altă parte, s-a mai reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag.

81). Astfel, s-a reținut că în prezenta speță, reclamantul, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) și prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ”speranță legitimă” și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenție. S-a mai avut în vedere și faptul că, și-n ipoteza în care s-a considerat că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), acesta este îndreptățit la a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al condamnării luate împotriva sa.

S-a concluzionat că prin aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deși s-a constatat caracterul politic al condamnării abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea s-a reținut că pretențiile reclamantului ar fi justificate și prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (aliniat care nu a fost declarat neconstituțional) câtă vreme, în perioada în care acesta a executat pedeapsa ce i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 645 din 29 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, nu a avut posibilitatea de a realiza venituri în vederea susținerii materiale a familiei sale, fiind astfel îndreptățit chiar la obținerea unor daune materiale.

S-a subliniat faptul că, până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În ceea ce privește criticile apelanților privind reducerea, respectiv majorarea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, instanța de apel a reținut că prima instanță a cuantificat în mod corect despăgubirile cuvenite acestuia față de faptul că prin această condamnare i-au fost încălcate, dreptul la libertate fizică și la libertatea de exprimare, inclusiv libertatea religioasă, acesta fiind efectiv privat de libertate, 3 ani.

Mai mult, după eliberare a avut domiciliu forțat, apoi a fost înrolat dar nu a făcut instruire militară ci a fost pus să lucreze în mină. S-a subliniat asupra faptului că în situații similare, Curtea de Apel Oradea a hotărât în acord cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, o sumă de aproximativ 2.000 euro pentru fiecare lună de arest, suma de 100.000 euro stabilită de instanța de fond fiind una suficientă pentru a atrage înlăturarea calității de victimă iar suma solicitată de reclamant în cuantum de 687.757 euro fiind exagerată și în neconcordanță cu practica instanței în materie. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.V., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea criticilor formulate, reclamantul R.V., după prezentarea situației de fapt și de drept, a susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la întregul material probator administrat în cauză. Astfel, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată și, pe cale de consecință, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor daune morale în cuantum de 687.757 euro calculat echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plății efective.

În motivarea recursului, prin criticile formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a arătat următoarele: Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât aceasta în mod greșit a respins apelul Statului Român menținând obligația la plata sumei de 100.000 euro. Se arată că prevederile art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel ca instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. În consecință, susține recurentul pârât, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, când în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.

De asemenea se arată că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu răspunde și nu poate acorda diverse despăgubiri decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 și urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/ 2001 etc). Astfel, având în vedere că în baza Legii nr. 221/2009 nu se mai pot acorda despăgubiri datorită admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a), statul nu poate răspunde în baza art. 998 și urm. C. civ., acțiunea fiind inadmisibilă. În altă ordine de idei, având în vedere că nu mai există niciun temei legal pentru solicitarea despăgubirilor, apreciază recurentul pârât și solicită ca instanța să dispună timbrarea acțiunii în temeiul Legii nr. 146/1997.

În final, recurentul pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel. Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul susține că instanța de apel în mod greșit nu a dat eficiență Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituțională incidența în speță, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, recurentul Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, apreciază că acestea au fost supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a condamnării politice a antecesorului acestuia. În consecință, se solicită admiterea recursului, desființarea hotărârilor atacate și, pe de o parte, schimbarea în totalitate a acestor hotărâri în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul R.V. în temeiul prev. Legii nr. 221/2009 iar, pe de altă parte, schimbarea în parte a acestor hotărâri în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 100.000 euro acordate reclamantului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V. și va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, pentru considerentele ce vor fi prezentate. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate, declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de Apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de recurentul Ministerul Public, pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Public, întrucât sunt subsidiare incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul R.V., în raport de dezlegarea dată recursurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Sentinței nr. 91/C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.V. împotriva Deciziei nr. 59/A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Sentinței nr. 91/C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Schimbă în tot sentința în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul R.V., ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2012. Procesat de GGC - AS