ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 737 din 29 aprilie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții C.M.A., C.G.I., M.I., H.M. și C.E.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin. În consecință pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A. echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 15.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, și a respins cererea formulată de reclamantul M.I., împotriva pârâtului Statul Român. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M.

și C.E.A. sunt nepoții lui C.A. care a fost arestat și a executat o pedeapsă cu închisoarea, în perioada 06 octombrie 1959-03 octombrie 1965, în Penitenciarele din Timișoara, Jilava, Aiud și Ostrov. Ca urmare a detenției, C.A. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus. După eliberare acesta a rămas o persoană bolnav, nu a mai putut să muncească la capacitatea normală pentru a-și întreține familia și a fost în continuare persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost plătit.

După arestarea lui C.A., a rămas soacra acestuia, soția, 2 copii și 4 nepoți (4 din cei 5 reclamanți). Anterior arestării, C.A. a luptat ca legionar contra regimului comunist, iar la moartea fiicei sale, C.E.A., întrucât a coborât din munți pentru a veni la înmormântare a fost prins și condamnat de către autorități. Din cauza condamnării politice suferite de bunicul lor, accesul reclamanților la viața socială și politică a comunității a fost restrâns, iar accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, i-a fost interzis. Toate aceste restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Pentru atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanță a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro. În stabilirea acestui cuantum, au fost avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit de reclamanți și implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții lor sociale. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin. Prin decizia nr. 207 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă a fost respins apelul reclamanților iar apelul pârâtului a fost admis în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-au constatat neconstituționale. În ceea ce privește efectele acestei decizii, în cauza de față, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 47 alin. (4) și art. 147 alin. (1) din Constituție. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, s-a constatat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate.

Cu privire la apelul reclamanților, ce viza fondul pretențiilor reclamaților, s-a constatat ca neîntemeiat, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acestora. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenții au arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost aplicată în mod nelegal, întrucât aceasta nu se aplică cauzelor aflate pe rol, în primă instanță sau în căile de atac la data pronunțării acesteia. A aprecia altfel, înseamnă a institui un tratament distinct în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă deși cererile au fost depuse în același timp.

Au susținut că la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru solicitarea despăgubirilor inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data introducerii acțiunii era aplicabilă pe tot parcursul procesului. Mai arată că în susținerea principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (cauza B. contra Croația). Totodată, recurenții-reclamanți au susținut și că sentința pronunțată de instanța de fond, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale era deja definitivă, susceptibilă de executare, astfel că aceștia aveau o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol din Convenție. În ipoteza în care s-ar considera că nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au susținut că sunt îndreptățiți la obținerea despăgubirilor în temeiul dreptului comun, respectiv art. 998-999 C. civ., precum și a art. 3 și 5 din C.E.D.O.

În final, au subliniat că dacă s-a consacra soluția de neacordare a despăgubirilor s-ar încălca principiului egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii ceea ce contravine art. 14 din C.E.D.O. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A. împotriva deciziei nr. 207 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.