ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 737 din 29 aprilie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

civilă formulată de către reclamanții C.M.A., C.G.I., M.I., H.M. și C.E.A.

împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P.

Caraș-Severin.

În consecință pârâtul

a fost obligat să plătească reclamanților C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A.

echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 15.000 euro, pentru

fiecare reclamant în parte, și a respins cererea formulată de reclamantul M.I.,

împotriva pârâtului Statul Român.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A.

sunt nepoții lui C.A. care a fost arestat și a executat o pedeapsă cu

închisoarea, în perioada 06 octombrie 1959-03 octombrie 1965, în Penitenciarele

din Timișoara, Jilava, Aiud și Ostrov.

Ca urmare a

detenției, C.A. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice,

cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență

medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost

supus. După eliberare acesta a rămas o persoană bolnav, nu a mai putut să

muncească la capacitatea normală pentru a-și întreține familia și a fost în

continuare persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii sale și mult mai prost plătit.

După arestarea lui

C.A., a rămas soacra acestuia, soția, 2 copii și 4 nepoți (4 din cei 5

reclamanți). Anterior arestării, C.A. a luptat ca legionar contra regimului

comunist, iar la moartea fiicei sale, C.E.A., întrucât a coborât din munți

pentru a veni la înmormântare a fost prins și condamnat de către autorități.

Din cauza condamnării

politice suferite de bunicul lor, accesul reclamanților la viața socială și

politică a comunității a fost restrâns, iar accesul la continuarea educației,

la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, i-a fost

interzis. Toate aceste restricții au adus atingere valorilor ce definesc

personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică a omului, la

sănătatea și integritatea corporală, la demnitate, onoare și alte valori

similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile

și libertățile fundamentale ale omului.

Pentru atingerea

adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanță a apreciat că o

indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro. În stabilirea acestui

cuantum, au fost avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului

suferit de reclamanți și implicațiile negative ale acestora în toate planurile

vieții lor sociale.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții C.M.A.,

C.G.I., H.M. și C.E.A. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Caraș-Severin.

Prin decizia nr. 207

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă a fost respins

apelul reclamanților iar apelul pârâtului a fost admis în sensul respingerii

acțiunii reclamanților.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-au

constatat neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele acestei decizii, în cauza de față, a apreciat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 47 alin. (4) și art. 147 alin. (1) din Constituție.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, s-a constatat că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate.

Cu privire la apelul

reclamanților, ce viza fondul pretențiilor reclamaților, s-a constatat ca

neîntemeiat, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor

acestora.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenții au arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost aplicată în mod nelegal, întrucât aceasta nu se aplică

cauzelor aflate pe rol, în primă instanță sau în căile de atac la data

pronunțării acesteia.

A aprecia altfel,

înseamnă a institui un tratament distinct în funcție de momentul la care

instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă deși

cererile au fost depuse în același timp.

Au susținut că la

data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept

la acțiune pentru solicitarea despăgubirilor inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data introducerii acțiunii era

aplicabilă pe tot parcursul procesului. Mai arată că în susținerea principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (cauza B. contra Croația).

Totodată,

recurenții-reclamanți au susținut și că sentința pronunțată de instanța de

fond, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale era deja definitivă,

susceptibilă de executare, astfel că aceștia aveau o speranță legitimă în

sensul art. 1 din Primul Protocol din Convenție.

În ipoteza în care

s-ar considera că nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, au susținut că sunt îndreptățiți la obținerea

despăgubirilor în temeiul dreptului comun, respectiv art. 998-999 C. civ., precum

și a art. 3 și 5 din C.E.D.O.

În final, au

subliniat că dacă s-a consacra soluția de neacordare a despăgubirilor s-ar

încălca principiului egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii ceea ce contravine art. 14 din C.E.D.O.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate

de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M.A., C.G.I., H.M. și C.E.A. împotriva

deciziei nr. 207 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.