ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1162/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 martie 2010 sub nr. 1079/115/2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantele S.M. și A.F. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a tatălui, respectiv, soțului, invocând art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că prin sentința nr. 386/1953, Tribunalul Militar Timișoara l-a condamnat pe A.F., la 12 ani temniță grea, 5 ani degradare civică și confiscarea averii pentru că i-a ajutat cu haine, mâncare și informații pe partizanii din munți care luptau împotriva regimului comunist.

Ulterior, pedeapsa i s-a redus la 5 ani și 2 luni închisoare, fiind transferat în mai multe penitenciare, la un moment dat fiind coleg de celulă chiar cu C.C. În toată această perioadă a fost bătut, a suferit de frig și de umezeală, toate acestea afectându-i grav sănătatea. Familia, de asemenea, a dus o viață grea, având în vedere că era lipsită de sprijinul lui și că i se confiscase întreaga avere. După eliberare, a fost deportat în Bărăgan, unde l-au însoțit și soția și fiica de 10 ani, aceasta din urmă neputând ulterior să facă decât 4 ani de școală, considerându-se că nu are origine sănătoasă. Prin sentința civilă nr. 875 din 19 mai 2010, Tribunalul Caras-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească fiecărei reclamante câte 300.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința nr. 386/1953, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, A.F. a fost condamnat în baza art. 209 C. pen. pentru că i-a ajutat cu haine, mâncare și informații pe partizanii din munți care luptau împotriva regimului comunist; a fost arestat, nefiind lăsat nici să se îmbrace, nici să se încalțe, iar o perioadă de timp, reclamanta A.F. (soția) nu a știut absolut nimic despre el, fiind hărțuită în permanență de miliție și securitate, amenințată chiar cu moartea sa și a fiicei sale; a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii. După pronunțarea sentinței, reclamantele au fost vizitate de miliție și de doi civili care au început să le răscolească casa.

Atunci le-au fost confiscați 25 de galbeni mari, o pereche de boi, carul, plugul, grapa, căzile pentru prune, butoaiele pentru rachie, cazanul de rachie, toată mobila pe care avut-o cu tot cu hainele de pe paturi și din dulapuri, 35 de oi, 3 porci și 7 capre. Miliția venea și tăcea mereu perchiziții, le amenințau cu arestarea și chiar cu moartea. Din cauza frigului, umidității din celulă și a bătăilor pe care le-a primit, defunctul A.F. s-a îmbolnăvit de plămâni, iar după aproape 5 ani și 2 luni a fost deportat în Bărăgan, unde l-au însoțit și reclamantele, locuind într-o baracă tară uși și geamuri. După circa 6 luni defunctul a fost din nou arestat, iar doi ani de zile nu au știut nimic de el, după 2 ani a fost eliberat, iar în acești 2 ani a fost dus în localitatea Salcia, între apele Dunării, la recoltat de stuf.

După eliberare defunctul a tăcut tot felul de munci cu ziua, nefiind angajat niciunde. Ani de zile după eliberare au fost vizitați în permanență de către miliție interogându-l permanent pe defunct, iar din tot ce s-a confiscat nu au primit nimic înapoi. Reclamanta S.M. nu a putut face decât 4 ani de școală primară, nefiind acceptată și spunându-i-se că nu are origine sănătoasă. În urma bolilor acumulate în perioada de detenție a defunctului său soț, de 15 ani reclamanta A.F. este imobilizată la pat. Prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al condamnatului și.al întregii sale familii a fost grav afectat, acesta fiind exclus din viața socială, politică a comunității, accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând, practice, viața persoanei condamnate și a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că reclamantele nu au tăcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată în urma exercitării vreunei căi extraordinare de atac, iar în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate nu s-a ținut seama de măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Suma acordată, a arătat pârâtul, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, nefiind respectat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și nici limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010. Reclamantele nu au formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susținând că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu se aplică retroactiv cauzelor aflate pe rol.

În cursul procesului, la 5 octombrie 2010, a decedat reclamanta A.F., moștenitoarea acesteia fiind, conform declarațiilor apărătorului ales, reclamanta S.M. Prin Decizia civilă nr. 419/ A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată acțiunea, reținând că textul legal care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Reclamanta nu avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, ce are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv, posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.' Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta S.M., invocând următoarele aspecte de nelegalitate: I. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale. In acest sens, reclamanta arată că art. 6 C.E.D.O. garantează dreptul la un proces echitabil, în conținutul căruia intră și respectarea principiului neretroactivității legii și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă, iar constatarea incidenței în cauză a deciziei de neconstitutionalitate menționate ar echivala cu încălcarea textului legal al Convenției anterior citat. Caracterul obligatoriu al deciziei de neconstitutionalitate se raportează la principiul neretroactivității și la prevederile în materie ale Convenției Europene și ale jurisprudenței acesteia, pe care o invocă în susținerea recursului.

II. Hotărârea instanței de apel încalcă principiul egalității în fața legii și al nediscriminării, care presupun instituirea unui tratament egal în situații identice, principiu consacrat atât de legislația internă, cât și de legislația europeană, iar în cazul în care legea internă ar conduce la încălcarea acestor principii, trebuie acordată prioritate reglementărilor internaționale în materie.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 2 martie 2011, cauza neflind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva Deciziei nr. 419/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.