ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4691/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caras-Sever in sub nr. 1078/115/2010 la data de 17 martie 2010,

reclamantul S.T.

a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune

morale pentru luarea măsurilor de persecutare politică și condamnare, conform art.

1 și 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a suferințelor

fizice și psihice trăite atât în perioada cercetării, arestării, condamnării și

executării pedepsei privative de libertate cât și după eliberarea din

penitenciar; a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate atât de condamnarea sa în anul 1958, cât și pentru

desfășurarea și derularea prezentei cauze, urmând a depune la dosar lista cu

cheltuielile aferente.

În motivare, reclamantul a arătat că

la data de 17 noiembrie 1958 a fost arestat preventiv iar la data de 25 iulie 1959,

prin Sentința nr. 154/1959, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru

trădare de patrie și 10 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire

contra ordinii sociale, cu confiscarea averii. In final a rămas de  executat

pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea

averii, conform Deciziei

nr. 460 din 19

august 1959, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, din care acesta a

executat

efectiv 5 ani, în condiții inumane, fiind urmărit și ulterior eliberării, sens

în care a fost obligat să părăsească țara împreună cu soția.

Prin Sentința civilă nr. 847 din 17

mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin

a

admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului S.T. suma

de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; a respins

celelalte pretenții.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că, prin Sentința nr. 154/1954 pronunțată de Tribunalul

Militar de Regiune Militară, reclamantul S.T. a fost condamnat la 15 ani muncă

silnică pentru infracțiunea de trădare de patrie prevăzută de art. 194

2

raportat la art. 194

4

C. pen., 10 ani închisoare corecțională, 5 ani

interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale

prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) și art. 58, 59 pct. 2-5 C. pen., cu

confiscarea totală a averii personale conform art. 25 pct. 6 C. pen. S-a dispus

ca, în baza art. 101 C. pen., condamnatul să execute 15 ani muncă silnică, 5

ani interdicție corecțională și confiscarea averii. S-a computat din detenția

preventivă de la 17 noiembrie 1958 și l-a obligat pe reclamant la 400 lei

cheltuieli de judecată. Prin Decretul nr. 767 din 13 decembrie 1963, Consiliul

de Stat al Republicii Populare Române, a grațiat restul de pedeapsă rămas

neexecutat.

După cum rezultă din biletul de

eliberare nr. x/1963, reclamantul a executat 5 ani de închisoare.

S-a mai reținut că, din anul 2000

reclamantul este beneficiarul dispozițiilor Decretul-lege nr. 118/1990, primind

o indemnizație lunară care va fi avută în vedere la stabilirea cuantumului

despăgubirilor conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a constatat că, prin

condamnarea suferită în perioada anterior arătată, precum și prin celelalte

consecințe pe care această măsură le-a produs, reclamantului i s-a adus

atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele

psihice și suferințele fizice provocate

pot

și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri bănești, apreciind

că

suma de 100.000 euro reprezintă o reparație corespunzătoare.

împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

arătând că suma de 100.000 euro acordată

reclamantului cu titlu de despăgubiri morale este excesiv de mare și reprezintă

o îmbogățire fără just temei, în condițiile în care acesta a beneficiat și de

măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 991/ A din 27

iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara

a

admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut, în esență, că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010

Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr.

62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de

efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluționării prezentului

apel, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a aceleiași instanțe,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost

declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic ce a stat

la baza pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere că decizia de neconstituționalitate

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 761

din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate, situație față de care acțiunea

reclamantului nu mai poate fi primită.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul S.T.,

neîntemeiat

în drept, dar încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea recursului, reclamantul

a arătat că prin condamnarea nelegală suferită, dovedită în urma probatoriului

administrat în cauză, i-au fost încălcate drepturi fundamentale pentru care

legea specială de reparație reglementează acordarea de daune morale, iar

decizia de neconstituționalitate la care se raportează instanța de apel nu este

aplicabilă, întrucât la data apariției acesteia exista deja o hotărâre

judecătorească favorabilă reclamantului.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că suma de 100.000 euro acordată

de instanța de fond cu titlu de daune morale nu poate

constitui o îmbogățire fără justă cauză, raportat la perioada și condițiile de

detenție, precum și la consecințele pe care acestea le-au avut în planul vieții

sociale, familiale și profesionale a reclamantului, care la eliberare a fost

refuzat la angajare întrucât suferea de tuberculoză pulmonară și era

monitorizat permanent de securitate, fiind ulterior nevoit să solicite azil

politic în Italia, unde a plecat inițial doar cu soția, reunindu-se abia după câțiva

ani, prin intermediul Crucii Roșii Internaționale, cu cei doi copii.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care

aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare,

care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de

formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat

naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există

și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează

”

,

că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare

și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I,

nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei nr. 991/ A din 27 iulie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.