ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4691/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Sever in sub nr. 1078/115/2010 la data de 17 martie 2010, reclamantul S.T. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru luarea măsurilor de persecutare politică și condamnare, conform art. 1 și 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a suferințelor fizice și psihice trăite atât în perioada cercetării, arestării, condamnării și executării pedepsei privative de libertate cât și după eliberarea din penitenciar; a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate atât de condamnarea sa în anul 1958, cât și pentru desfășurarea și derularea prezentei cauze, urmând a depune la dosar lista cu cheltuielile aferente.

În motivare, reclamantul a arătat că la data de 17 noiembrie 1958 a fost arestat preventiv iar la data de 25 iulie 1959, prin Sentința nr. 154/1959, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru trădare de patrie și 10 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, cu confiscarea averii. In final a rămas de executat pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea averii, conform Deciziei nr. 460 din 19 august 1959, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, din care acesta a executat efectiv 5 ani, în condiții inumane, fiind urmărit și ulterior eliberării, sens în care a fost obligat să părăsească țara împreună cu soția. Prin Sentința civilă nr. 847 din 17 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să plătească reclamantului S.T.

suma de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; a respins celelalte pretenții. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin Sentința nr. 154/1954 pronunțată de Tribunalul Militar de Regiune Militară, reclamantul S.T. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru infracțiunea de trădare de patrie prevăzută de art. 194 2 raportat la art. 194 4 C. pen., 10 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) și art. 58, 59 pct. 2-5 C. pen., cu confiscarea totală a averii personale conform art. 25 pct. 6 C. pen.

S-a dispus ca, în baza art. 101 C. pen., condamnatul să execute 15 ani muncă silnică, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea averii. S-a computat din detenția preventivă de la 17 noiembrie 1958 și l-a obligat pe reclamant la 400 lei cheltuieli de judecată. Prin Decretul nr. 767 din 13 decembrie 1963, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, a grațiat restul de pedeapsă rămas neexecutat. După cum rezultă din biletul de eliberare nr. x/1963, reclamantul a executat 5 ani de închisoare. S-a mai reținut că, din anul 2000 reclamantul este beneficiarul dispozițiilor Decretul-lege nr. 118/1990, primind o indemnizație lunară care va fi avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a constatat că, prin condamnarea suferită în perioada anterior arătată, precum și prin celelalte consecințe pe care această măsură le-a produs, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri bănești, apreciind că suma de 100.000 euro reprezintă o reparație corespunzătoare. împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că suma de 100.000 euro acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale este excesiv de mare și reprezintă o îmbogățire fără just temei, în condițiile în care acesta a beneficiat și de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 991/ A din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluționării prezentului apel, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a aceleiași instanțe, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere că decizia de neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate, situație față de care acțiunea reclamantului nu mai poate fi primită. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.T., neîntemeiat în drept, dar încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea recursului, reclamantul a arătat că prin condamnarea nelegală suferită, dovedită în urma probatoriului administrat în cauză, i-au fost încălcate drepturi fundamentale pentru care legea specială de reparație reglementează acordarea de daune morale, iar decizia de neconstituționalitate la care se raportează instanța de apel nu este aplicabilă, întrucât la data apariției acesteia exista deja o hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului.

Recurentul-reclamant a mai arătat că suma de 100.000 euro acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale nu poate constitui o îmbogățire fără justă cauză, raportat la perioada și condițiile de detenție, precum și la consecințele pe care acestea le-au avut în planul vieții sociale, familiale și profesionale a reclamantului, care la eliberare a fost refuzat la angajare întrucât suferea de tuberculoză pulmonară și era monitorizat permanent de securitate, fiind ulterior nevoit să solicite azil politic în Italia, unde a plecat inițial doar cu soția, reunindu-se abia după câțiva ani, prin intermediul Crucii Roșii Internaționale, cu cei doi copii.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează ” , că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei nr. 991/ A din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.