ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1713/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 17 martie 2010, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic de drept al condamnării sale și să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, în cuantum de 100.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin sentința civilă nr. 1427 din 07 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 516 din 17 septembrie 1954 pronunțată de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 11 luni închisoare corecțională pentru delictul de omisiune a denunțării, prevăzut și pedepsit de art. 292 din Codul justiției militare, art. 228 C. pen. și art. 157 din Codul justiției militare. Prin această condamnare, care are caracter politic de drept, incontestabil i-a fost cauzat reclamantului un prejudiciu moral, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viața de familie, imaginea și sursele de venit.

Ca atare, sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se astfel, prin raportare la criteriile susmenționate și la dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, că suma de 1.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral încercat de reclamant. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 434/ A din 02 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a invocat greșita aplicare la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanța trebuia să aplice cu prioritate reglementările internaționale, conform prevederilor art. 20 din Constituție.

Este lipsită de relevanță declararea ca neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv a temeiului de drept al acțiunii, câtă vreme, în mod total independent, acesta era preconstituit de legislația internațională, care trebuie considerată obligatoriu ca prioritară față de legislația internă, aplicată ca atare și asupra căreia decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu are nici o influență. În acest sens, instanța de apel trebuia să aplice Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de România și care astfel face parte din legislația internă.

Întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu a fost declarată neconstituțională întreaga Lege nr. 221/2009, incriminarea prin respectiva lege a unor texte de lege anterioare anului 1989 ca având caracter politic, cu excepția art. 5 alin. (1) lit. a), rămâne și se recunoaște fără putință de tăgadă că acestea au fost contrare Constituției din acea vreme, astfel că acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu este legitimă și fondată. Faptul că legiuitorul, indiferent de motive, nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamantului, iar față de cele anterior expuse, cu atât mai puțin nu constituie un temei legal pentru ca acțiunea să-i fie respinsă, fiind obligatoriu ca cererea să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 434/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.