ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3507/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, reclamanta B.E.F., a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de 450.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând

despăgubiri.

Prin Sentința civilă

nr. 1416 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă a admis

în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a

sumei de 2.500 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune

morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că tatăl reclamantei, B.A., unul și același cu

A.B., în anul 1936, a fost condamnat de organele regimului comunist, pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art.

209 pct. 2 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare. Din această

pedeapsă, tatăl reclamantei a executat 4 ani și 6 luni, începând executarea

pedepsei la data de 19 iulie 1958 și fiind eliberat la data de 26 ianuarie

1963, apreciind că acesta s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art.

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin condamnarea

suferită, instanța a apreciat că autorului reclamantei i-au fost cauzate

prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra

vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare

și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în

planul vieții private și profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul

eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului

1989, viața de familie, imaginea, și sursele de venit, fiind astfel întrunite

elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 450.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral s-au avut în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și

asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Instanța a apreciat

că o indemnizație echitabilă, având în vedere și dispozițiile art. 1 pct. 1 din

O.G. nr. 62/2010, pentru cei aproape 5 ani de închisoare efectuați de tatăl

reclamantei, o reprezintă suma de 2.500 euro.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Prin Decizia civilă

nr. 823/A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a

respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința

apelată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de

daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147

alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr.

47/1992.

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un

„bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cauza de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

invocat greșita aplicare la speță a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta a arătat că este lipsită de relevanță declararea ca

neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv

a temeiului de drept al acțiunii, câtă vreme, în mod total independent, acesta

era preconstituit de legislația internațională, care trebuie considerată

obligatoriu ca prioritară față de legislația internă, aplicată ca atare și

asupra căreia Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu

are nicio influență. În acest sens, instanța de apel trebuia să aplice

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de România și

care astfel face parte din legislația internă.

Instituirea unui

tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de

momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă,

respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei nu

are justificare obiectivă și rezonabilă.

Chiar Curtea

Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, a constatat că prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele

discriminării între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de tratament juridic diferit.

Recurenta a mai

invocat dispozițiile art. 14 din Convenție, precum și cele ale art. 1 din

Protocolul 12 la Convenție, arătând că intervenția inopinată a legiuitorului creează

un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una din părțile

unui litigiu, putând constitui un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

La termenul de

judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție chestiunea de ordine

publică referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 7 din Legea nr.

221/2009.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține

următoarele:

Curtea de Apel a

reținut în fapt, față de probele administrate, că tatăl reclamantei, B.A., unul

și același cu A.B., a fost condamnat în anul 1936 de organele regimului

comunist, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune

prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare.

Din această pedeapsă, tatăl reclamantei a executat 4 ani și 6 luni, începând

executarea pedepsei la data de 19 iulie 1958 și fiind eliberat la data de 26

ianuarie 1963, apreciind că acesta s-a aflat în situația prevăzută de

dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Situația de fapt

astfel reținută de instanța de apel nu mai poate fi schimbată în prezenta cale

de atac, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite

reevaluarea celor reținute în fapt de instanțele anterioare, în raport de

probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de

art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Curtea de Apel s-a

pronunțat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de dispozițiile art. 7 din același

act normativ.

Astfel este necesar a

se stabili prioritatea de soluționare a celor două aspecte vizând ordinea

publică, respectiv între incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009

și incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Constatând că în

analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speță are prioritate

incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate

pune în discuție cererea de acordarea a daunelor morale decât în situația în

care instanța de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că

reclamanta are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de

nedreptăți luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au

împotrivit, definite ca atare de dispozițiilor art. 1, 3 și 4 din Legea nr.

221/2009.

În plan secund, dacă

s-a stabilit îndreptățirea reclamantei la beneficiul Legii nr. 221/2009 se

poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor

pe care le produce în speță Decizia Curții Constituționale nr. 1338 din 21

octombrie 2010.

În consecință, Înalta

Curte va examina criticile formulate în recurs din în raport de art. 7 din

Legea nr. 221/2009, reținând că incidența acestei legi este exclusă în cauza de

față, activitatea legionară neputând fundamenta dreptul la despăgubiri în

condițiile actului normativ în discuție.

Conform art. 7 din

Lege, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru

infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat

o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe,

precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase,

superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la

xenofobie".

Mișcarea legionară a

fost, în esență, o organizație de orientare naționalist fascistă, cu caracter

mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit.

În consecință, nu se

poate considera că măsurile aplicate autorului reclamantei pentru activitatea

desfășurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009

și nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel,

Înalta Curte, urmează a constata în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.F. împotriva Deciziei nr. 823/A

din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM