ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3507/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, reclamanta B.E.F., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri. Prin Sentința civilă nr. 1416 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.500 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că tatăl reclamantei, B.A., unul și același cu A.B., în anul 1936, a fost condamnat de organele regimului comunist, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare. Din această pedeapsă, tatăl reclamantei a executat 4 ani și 6 luni, începând executarea pedepsei la data de 19 iulie 1958 și fiind eliberat la data de 26 ianuarie 1963, apreciind că acesta s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin condamnarea suferită, instanța a apreciat că autorului reclamantei i-au fost cauzate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea, și sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 450.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. În aprecierea importanței prejudiciului moral s-au avut în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă, având în vedere și dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.G. nr. 62/2010, pentru cei aproape 5 ani de închisoare efectuați de tatăl reclamantei, o reprezintă suma de 2.500 euro. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta și pârâtul. Prin Decizia civilă nr. 823/A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cauza de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat greșita aplicare la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că este lipsită de relevanță declararea ca neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv a temeiului de drept al acțiunii, câtă vreme, în mod total independent, acesta era preconstituit de legislația internațională, care trebuie considerată obligatoriu ca prioritară față de legislația internă, aplicată ca atare și asupra căreia Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu are nicio influență. În acest sens, instanța de apel trebuia să aplice Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de România și care astfel face parte din legislația internă. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei nu are justificare obiectivă și rezonabilă.

Chiar Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, a constatat că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele discriminării între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de tratament juridic diferit. Recurenta a mai invocat dispozițiile art. 14 din Convenție, precum și cele ale art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, arătând că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una din părțile unui litigiu, putând constitui un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept. La termenul de judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a pus în discuție chestiunea de ordine publică referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Curtea de Apel a reținut în fapt, față de probele administrate, că tatăl reclamantei, B.A., unul și același cu A.B., a fost condamnat în anul 1936 de organele regimului comunist, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare. Din această pedeapsă, tatăl reclamantei a executat 4 ani și 6 luni, începând executarea pedepsei la data de 19 iulie 1958 și fiind eliberat la data de 26 ianuarie 1963, apreciind că acesta s-a aflat în situația prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Situația de fapt astfel reținută de instanța de apel nu mai poate fi schimbată în prezenta cale de atac, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea celor reținute în fapt de instanțele anterioare, în raport de probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Curtea de Apel s-a pronunțat cu prioritate asupra motivului de ordine publică vizând incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fără a ține seama de dispozițiile art. 7 din același act normativ. Astfel este necesar a se stabili prioritatea de soluționare a celor două aspecte vizând ordinea publică, respectiv între incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 și incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Constatând că în analiza controlului judiciar cu care a fost învestită, în speță are prioritate incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate pune în discuție cererea de acordarea a daunelor morale decât în situația în care instanța de judecată este legal sesizată, respectiv dacă se verifică că reclamanta are dreptul de a solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a uneia dintre cele două categorii de nedreptăți luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care i s-au împotrivit, definite ca atare de dispozițiilor art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

În plan secund, dacă s-a stabilit îndreptățirea reclamantei la beneficiul Legii nr. 221/2009 se poate analiza posibilitatea acordării daunelor morale din perspectiva efectelor pe care le produce în speță Decizia Curții Constituționale nr. 1338 din 21 octombrie 2010. În consecință, Înalta Curte va examina criticile formulate în recurs din în raport de art. 7 din Legea nr. 221/2009, reținând că incidența acestei legi este exclusă în cauza de față, activitatea legionară neputând fundamenta dreptul la despăgubiri în condițiile actului normativ în discuție.

Conform art. 7 din Lege, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie". Mișcarea legionară a fost, în esență, o organizație de orientare naționalist fascistă, cu caracter mistic religios, violent anticomunist, dar, printre altele, și antisemit. În consecință, nu se poate considera că măsurile aplicate autorului reclamantei pentru activitatea desfășurată în regimul trecut au caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și nici nu dau dreptul la măsurile reparatorii stabilite de această lege.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care le substituie pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, urmează a constata în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.F. împotriva Deciziei nr. 823/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM