ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 103/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40171/3/2009, reclamanta B.E.R.S.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru cei doi ani și trei luni pe care tatăl său, P.Ș., i-a petrecut în închisorile comuniste.

Prin sentința civilă nr. 705 din 13 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.E.R.S.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării autorului reclamantei P.Ș., prin sentința penală nr. 916/1949 a Tribunalului Militar București.

În ceea ce privește fondul litigiului, analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 916/1949, pronunțată de Tribunalul Militar București, tatăl reclamantei, numitul P.Ș., a fost condamnat la doi ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 4 C. pen.

Tatăl reclamantei a fost arestat pe data de 06 ianuarie 1949 și eliberat pe data de 04 ianuarie 1951, la expirarea pedepsei, așa cum rezultă din fișa matricolă penală depusă la dosarul cauzei (fila 86).

Reclamanta este fiica defunctului P.Ș., așa cum rezultă din certificatul de naștere depus la dosar (fila 5).

Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește paguba suferită, tribunalul a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.

Tribunalul a avut în vedere că prin condamnarea tatălui reclamantei, acestuia i-au fost cauzate multiple suferințe fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării. În același sens, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că perioada petrecută în detenție l-a împiedicat pe tatăl reclamantei să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

În consecință, în raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că tatălui reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieții, imposibilitatea de a avea o familie și de a se dedica unor activități normale de trai, starea de stres permanent, suferința fizică și psihică suportată.

De asemenea, reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în condamnarea tatălui său și suferințele fizice și psihice inerente condamnării, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, pe care tribunalul le-a considerat necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B.E.R.S.Ș.; s-a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele argumente:

Teza juridică susținută de către reclamantă în acțiune constă în faptul că tatăl său a suferit o condamnare cu caracter politic, în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist și se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).

Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

În consecință, reținând că indiferent de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituțional, Curtea a dispus, în temeiul art. 296 C. proc. civ., respingerea apelului reclamantei ca nefondat, admiterea apelului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, schimbarea sentinței apelate, în tot, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

În raport de reținerea neconstituționalității textului legal invocat în susținerea acțiunii, Curtea a constatat că nu se impune a mai fi analizate motivele de apel invocate de părți în susținerea criticilor formulate împotriva sentinței pronunțate la fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.E., criticând, în esență, soluția instanței de apel având în vedere că la momentul declarării ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta se afla în posesia unei hotărâri judecătorești prin care se hotărâse să primească suma de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, ca urmare a arestării și condamnării autorului său P.Ș., iar cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunțarea celor două decizii invocate. La momentul introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare.

Pe de altă parte, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360/21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009 - art. 5 alin. (1), este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Așadar, prin aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, față de cele interne, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, și nici pe cele ale art. 31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

O altă critică amplu motivată prin motivele de recurs formulate, privește acordarea de daune morale persoanelor ce au suferit abuzuri în vechiul regim și care, conform Curții Constituționale, se consideră a fi acoperite prin reglementările anterioare.

Pentru soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, se susține că Justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor membre ale U.E.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

Prin decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut, ce-i drept alte drepturi, că:

„Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut (…), intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se afla într-o situație identică.”

În cauzele de față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât, se consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, mai sus-menționată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.R.S.Ș. împotriva deciziei nr. 64/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.