ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4362/2012

Asupra recursului constată următoarele:

Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1451 din 12 noiembrie 2010

a admis în parte cererea reclamantei N.S.Z. în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe

pârât la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la

data plății, reprezentând daune morale și la

plata sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plății,

reprezentând daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat,

din înscrisurile de la dosar, că tatăl reclamantei N.A. a fost condamnat, prin

sentința penală nr. 151 din 24 martie 1960 a Tribunalului Militar Teritorial

Craiova, la o pedeapsă de 8 ani închisoare și 4 ani interdicția unor drepturi,

pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă

prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, fiind pus în libertate la data de 28

iulie

1964

.

De asemenea, Tribunalul a reținut că mama reclamantei

N.A.F. a fost condamnată, prin sentința penală nr. 298 din 24 octombrie 1960 a Tribunalului

Militar Teritorial București, la o pedeapsă de 3 ani închisoare și confiscarea averii

pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută

de art. 209 C. pen. din 1936, fiind pusă în libertate la data de 14 aprilie 1964.

Pornind de la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reținut că respectivele condamnări reprezintă unele

cu caracter politic în sensul legii.

În

aceste condiții,

Tribunalul a constatat că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ,

în prezența caracterului politic al condamnării suferite de părinții săi, reclamanta,

în calitate de fiică - descendent de gradul

I

- are dreptul

la acordarea de daune morale.

Instanța de fond a mai constatat că stabilirea prin lege

a caracterului politic al condamnării în temeiul art. 209 C. pen. din 1936 nu reprezintă

o reparație suficientă pentru suferința morală a părinților reclamantei și a reclamantei.

În

aprecierea cuantumului

concret al daunelor acordate, Tribunalul a avut în vedere că din actele cauzei nu

a rezultat că reclamanta ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit urmare condamnării părinților săi.

Tribunalul a mai avut în vedere, de asemenea, că deși

acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010, cuantumul

despăgubirii este cel prevăzut în acest act normativ, care se aplică și cererilor

în curs de soluționare.

În

ceea ce privește

daunele materiale, Tribunalul a reținut că acestea au fost solicitate de reclamantă

în cuantum de 100.000 euro, reprezentând contravaloarea animalelor și bunurilor

mobile confiscate de la părinții săi - oi, vite, cai, tractoare, batoze, pluguri,

grape, etc.

Din procesul verbal din data de 29 iulie 1945, Tribunalul

a reținut ca tatălui reclamantei i-au fost lăsate următoarele bunuri de către Comisiunea

pentru înfăptuirea reformei agrare-plasa D.V.: un tractor, o semănătoare, o batoză,

iar potrivit martorului N.A., părinților reclamantei le-au fost confiscate un tractor,

un plug, semănătoare, 5-6 oi, 2 vaci și o bivoliță.

Având în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009 și ținând cont că reclamanta a făcut dovada că părinților săi

le-au fost confiscate bunuri mobile, urmare sentinței penale de condamnare, Tribunalul

a constatat că acțiunea acesteia de obligare la plata daunelor materiale este întemeiată.

În

ceea ce privește

cuantumul acestor daune, Tribunalul, în lipsa unei evaluări a respectivelor bunuri

la data confiscării, a apreciat că suma de 5.000 de euro, echivalent în RON la data

plății este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului material.

Prin decizia nr. 651 A din 30 iunie 2011, Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței Tribunalului,

pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea

Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale.

Pornind de la dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția

României și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, s-a reținut că deciziile

Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes", sunt general obligatorii,

inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor,

după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

În

consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea

acțiunii, având ca temei dispozițiile legale menționate, continuând să soluționeze

cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile respectivele prevederi.

Curtea a constatat astfel că practic nu mai există temeiul

juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate potrivit art. 5 alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, putând fi acordate, în continuare,

doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege.

Referitor la daunele materiale, apreciate la cuantumul

de 5.000 euro, în considerentele instanței de fond s-a arătat că au fost reținute

pe baza declarației unui martor, iar cuantumul lor a fost luat prin apreciere.

Și sub acest aspect motivele de apel au fost găsite întemeiate

pentru că singura declarație a unui martor nu este convingătoare (testus unus, testas

nullus), iar pe de altă parte s-au primit despăgubiri în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990. Totodată, dacă totuși se reținea existența lor, cuantificarea trebuia

făcută (prejudiciul cert și real), pe bază de probe (eventual expertiză) și nu prin

apreciere, situație în care motivele de apel au fost considerate întemeiate (art.

1169 C. civ.).

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta

N.S.Z.,

întemeiat pe motivele de nelegalitate

cuprinse la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, desființarea

deciziei atacate, respingerea apelurilor și menținerea hotărârii instanței de fond.

A arătat că părinții săi au avut sute de hectare de teren

agricol, au deținut tractoare, batoze, semănători, secerători, care au fost preluate

de stat la aplicarea reformei agrare din 1945 fără nicio despăgubire.

A criticat soluția pronunțată de instanța de apel pentru

netemeinicie și nelegalitate și a arătat că decizia Curții Constituționale a privit

numai daunele morale nu și pe cele materiale.

A precizat că deși daunele materiale acordate de instanța

de fond au fost stabilite forfetar, au avut o anumită semnificație. A considerat

că este posibil ca un tractor, o batoză (echivalentul unei combine statice), o semănătoare

să valoreze doar 5.000 euro, chiar dacă respectiva determinare a fost realizată

fără expertiză, cu atât mai mult cu cât a acceptat respectiva valoare.

A arătat că instanța de apel a înlăturat însă în mod arbitrar

daunele materiale acordate, în condițiile în care a depus procesul verbal de „restituire"

semnat de autoritățile comuniste, restituire care a fost de scurtă durată, fiind

urmată de procese penale, condamnări penale nedrepte și domiciliu obligatoriu.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor

ce succed.

Criticile formulate de reclamantă prin motivele de recurs

privesc doar daunele materiale, recurenta precizând că Decizia Curții Constituționale

nu vizează și acordarea acestora.

Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

nu și a celor cuprinse la lit. b) a aceluiași articol,

după cum corect reiese și din considerentele deciziei pronunțate în apel.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la

art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,

cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările

și completările ulterioare".

Se reține deci din condiția impusă de legiuitor pentru

acordarea despăgubirilor materiale, respectiv aceea ca respectivele bunuri să nu

fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, că numai echivalentul bănesc al bunurilor

ce intră în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație poate fi solicitat

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se

justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor în cuprinsul textului

articolului la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.

Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât

terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și imobilele prin destinație.

Prin urmare, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 nu folosește sintagma „bunuri imobile", prin trimiterea la legile

speciale de reparație menționate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera

de aplicare a actelor normative la care face referire vizează bunuri imobile.

În

cauză însă,

bunurile a căror contravaloare a fost solicitată de reclamantă sunt bunuri mobile,

după cum se arată chiar prin cererea de

chemare

în judecată, respectiv utilaje agricole (tractor, semănătoare, plug, batoză), precum

și animale din gospodărie, care nu intră în sfera de reglementare a art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză

de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S.Z. împotriva deciziei nr. 651 A

din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.