ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2762/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 284/3 din 6 ianuarie 2010, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării cu caracter politic la 10 ani închisoare pentru uneltire, faptă prevăzută de art. 209 C. pen., cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său, C.I., a fost arestat și apoi condamnat de către Tribunalul Teritorial București la 10 ani închisoare pentru uneltire, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.

A început să execute pedeapsa la data de 1 august 1952 și a fost eliberat la data de 29 iulie 1962, ca urmare a expirării duratei pedepsei. A executat 9 ani, 11 luni și 28 zile. Tatăl său a decedat la 11 aprilie 2001. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009. În dovedirea cererii formulate, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: bilet de liberare nr. 8956 din 29 iulie 1962; decizia nr. 1491 din 2 august 2007; hotărârea nr. 146 din 28 august 1990; acte de stare civilă privind pe reclamant și autorul acestuia; certificat de moștenitor nr. 84 din 30 noiembrie 2009; extras din sentința nr. 3 din 9 septembrie 1952 și din decizia nr. 288 din 27 mai 1953, pronunțate de Tribunalul Militar Teritorial București.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 1773 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

De asemenea, tribunalul a reținut că prin aceeași decizie, s-a constatat că, a vând în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. A mai considerat că, așa cum a statuat în jurisprudența sa (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul acestei decizii.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." Instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantului are ca obiect acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui său, încadrându-se astfel în prevederile legale declarate neconstituționale și care nu mai pot fi aplicate.

De asemenea, decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul C.N., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea apelului, apelantul a arătat că cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunțarea deciziei nr. 1358 din 12 octombrie 2010 a Curții Constituționale, astfel că la momentul introducerii acțiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare.

În justificarea acestei poziții apelantul a făcut trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. S-a mai arătat că instanța de fond ar fi trebuit să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv: Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În raport de aceste norme legale arătate, rezultă că, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicare celor din reglementarea internațională mai favorabile.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. În același sens, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării parlamentare a Consiliului Europeni privind „necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” recunoaște același regim de exterminare a foștilor condamnați politici. În plus, prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri ori compensații.

În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile. A apreciat că persoanele față de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative anterioare: Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale.

S-a susținut că drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi ce țin de legislația muncii, vechime în muncă, etc. mai mult chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța trebuie să țină cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. S-a mai arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, și acest act normativ a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor regimului comunist. Prin decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut, referindu-se la alte drepturi.

Mai mult decât atât, consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Apelantul reclamant a făcut trimitere la hotărâri C.E.D.O. în cauzele Niță contra României, Bursuc contra României și Barbu Anghelescu contra României. În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi. Prin decizia civilă nr. 452/A din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant C.N. împotriva sentinței civile nr. 1773 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a reținut susținerea reclamantului potrivit cu care tatăl său a suferit o condamnare cu închisoarea pentru uneltire, faptă prevăzută și pedepsită la acea dată de art. 209 C. pen., condamnarea sa având un caracter politic. Urmare a acestei condamnări i s-a adus un prejudiciu de natură morală, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a). Însă urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Ca atare, decizia Curții Constituționale, așa cum a considerat și prima instanță, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, reclamantul nu este beneficiarul niciunui drept câștigat, la fond respingându-i-se acțiunea.

Mai mult, chiar și în situația în care reclamantul ar fi posesorul unei hotărâri de primă instanță prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri și i s-ar fi acordat cu titlu de despăgubiri morale o sumă, cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională, instanța de apel a considerat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale neimpunând statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, nu se poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Instanța de apel a reținut, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o ,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. În acest sens, instanța de apel a apreciat că susținerile apelantului nu pot fi primite în contra a ceea ce s-a stabilit definitiv de către Curtea Constituțională.

Mai mult, dispozițiile art. 20 din Constituție în redactarea lor fidelă fac trimitere la dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, or, în cazul de față, un asemenea drept de a sesiza instanța de judecată de pe tărâmul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu a mai fost recunoscut cetățenilor ca fiind unul constituțional. Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.

Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul proceselor aflate în curs de desfășurare de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie. În ceea ce privește invocarea incidenței Declarației Universale a Drepturilor Omului, Curtea a reținut că a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., ca rezoluție, neavând putere de lege.

Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire. Deși Declarația Universală nu este un tratat, așa cum se arată în doctrina de specialitate, odată cu trecerea timpului, Declarația s-a transformat într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internațional, cât și pe plan național al Declarației Universale, dedus din faptul că prevederile pe care le conține vizează direct texte cuprinse în pactele și în tratatele la care România este parte și, prin urmare, se înscrie în spiritul prevederilor art. 11 și art. 20 din Constituție.

În acest sens, Curtea a reținut că art. 20 din Constituția României din 1991, a statuat că: ,,Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. Curtea a constatat, însă, că în apel, în legătură cu această apărare, reclamantul nu a invocat o aplicare contrară Declarației Universale a Drepturilor Omului a unor norme de drept intern constituționale, în vigoare, prin care drepturile și libertățile sale fundamentale, consacrate în acest document internațional, să fi suferit încălcări grave, ci nemulțumirea apelantului decurge din însăși declararea neconstituționalității unui text normativ pe care el și-a fundamentat pretențiile.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că tatălui reclamantului i s-a dat deja o satisfacție morală prin Decizia nr. 1491 din 02 august 2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă prin care i s-a recunoscut acestuia calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. De asemenea, prin Hotărârea nr. 147 din 28 septembrie 1990, Comisia Pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, a stabilit în favoarea tatălui reclamantului, pentru condamnarea suferită, ca perioada de detenție - 01 august 1952-29 iulie 1962 - să reprezinte vechime în muncă și în favoarea acestuia s-a stabilit o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, precum și celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) și art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.N. invocând în drept disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a disp. art. 15 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, care consacră principiul neretroactivității legii, legea află în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului. A susținut recurentul că dreptul său la acordarea de despăgubiri morale este consacrat și de dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 14 din Convenție și de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor ( ex nunc ), iar nu și pentru trecut ( ex tunc ). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de fond era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de fond nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.Of..” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M.Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 22 noiembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării cauzei, instanța de fond nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 452 A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.