ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2762/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2762/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr.

284/3 din 6 ianuarie 2010, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 Euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării cu

caracter politic la 10 ani închisoare pentru uneltire, faptă prevăzută de art.

209 C. pen., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că tatăl său, C.I., a fost arestat și apoi condamnat de

către Tribunalul Teritorial București la 10 ani închisoare pentru uneltire,

faptă prevăzută de art. 209 C. pen. A început să execute pedeapsa la data de 1

august 1952 și a fost eliberat la data de 29 iulie 1962, ca urmare a expirării

duratei pedepsei. A executat 9 ani, 11 luni și 28 zile. Tatăl său a decedat la

11 aprilie 2001.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

În dovedirea cererii

formulate, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele

înscrisuri: bilet de liberare nr. 8956 din 29 iulie 1962; decizia nr. 1491 din 2

august 2007; hotărârea nr. 146 din 28 august 1990; acte de stare civilă privind

pe reclamant și autorul acestuia; certificat de moștenitor nr. 84 din 30 noiembrie

2009; extras din sentința nr. 3 din 9 septembrie 1952 și din decizia nr. 288

din 27 mai 1953, pronunțate de Tribunalul Militar Teritorial București.

Pârâtul nu a formulat

întâmpinare.

Prin sentința civilă

nr. 1773 din 22 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

De

asemenea, tribunalul a reținut că prin aceeași decizie, s-a constatat că, a

vând în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1)

al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

A mai

considerat că, așa cum a statuat în

jurisprudența sa (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al

României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât și Guvernul,

respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele

stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul acestei

decizii.

Conform

art. 147 alin.

(1) din Constituție, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[...], după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept."

Instanța de fond a

apreciat că acțiunea reclamantului are ca obiect acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui

său, încadrându-se astfel în prevederile legale declarate neconstituționale și

care nu mai pot fi aplicate. De asemenea, decizia Curții Constituționale are

efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar

ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în

raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul C.N., solicitând admiterea apelului,

schimbarea în tot a hotărârii apelate și pe fond admiterea cererii de chemare

în judecată.

În motivarea

apelului, apelantul a arătat că cererea de chemare în judecată a fost promovată

înainte de pronunțarea deciziei nr. 1358 din 12 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, astfel că la momentul introducerii acțiunii art. 5 alin. (1)

lit. a) se afla în vigoare. În justificarea acestei poziții apelantul a făcut

trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

S-a mai arătat că

instanța de fond ar fi trebuit să țină cont de dispozițiile internaționale,

respectiv: Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie

1985, art. 5, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de aceste

norme legale arătate, rezultă că, dacă instanțele de judecată constată că

legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, conținând dispoziții mai

puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste

prevederi și să facă aplicare celor din reglementarea internațională mai

favorabile.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind

obligatorii pentru instanțele de judecată.

În același sens,

Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării parlamentare a Consiliului Europeni privind

„necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste

totalitare” recunoaște același regim de exterminare a foștilor condamnați

politici.

În plus, prin Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se cere statelor să faciliteze accesul la

justiție și tratament echitabil a victimelor pentru a obține restituiri, reparații,

despăgubiri ori compensații.

În ceea ce privește

evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința

prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de

ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral reclamă o solicitare în acest

sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

A apreciat că

persoanele față de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptățite

la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea

căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor

două acte normative anterioare: Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin aceste reparații

anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte,

adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind

reparații morale. S-a susținut că drepturile conferite de Decretul Lege nr.

118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi ce țin

de legislația muncii, vechime în muncă, etc. mai mult chiar Legea nr. 221/2009

arată că instanța trebuie să țină cont de faptul că reclamantul a beneficiat de

decret.

S-a mai arătat că

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, și acest act normativ a

completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și

materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și

cuvenite victimelor regimului comunist.

Prin decizia nr. 160

din 1 aprilie 2004, Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie

de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și

privațiunile suferite în trecut, referindu-se la alte drepturi.

Mai mult decât atât,

consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

Apelantul reclamant a

făcut trimitere la hotărâri C.E.D.O. în cauzele Niță contra României, Bursuc

contra României și Barbu Anghelescu contra României.

În calea de atac a

apelului nu s-au administrat probe noi.

Prin decizia civilă

nr. 452/A din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantul reclamant C.N. împotriva sentinței civile nr. 1773 din 22

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Curtea a

reținut susținerea

reclamantului

potrivit cu care tatăl său a suferit o condamnare cu închisoarea pentru

uneltire, faptă prevăzută și pedepsită la acea dată de art. 209 C. pen.,

condamnarea sa având un caracter politic. Urmare a acestei condamnări i s-a

adus un prejudiciu de natură morală, ce se solicită a fi dezdăunat, în

conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).

Însă urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile [...]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum până la data soluționării

cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o

punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive

și obligatorii în prezenta cauză.

Ca atare, decizia Curții

Constituționale, așa cum a considerat și prima instanță, paralizează efectele

juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă

prevederilor Constituției.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or,

în cazul de față, reclamantul nu este beneficiarul niciunui drept câștigat, la

fond respingându-i-se acțiunea.

Mai mult, chiar și în

situația în care reclamantul ar fi posesorul unei hotărâri de primă instanță

prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri și i s-ar fi acordat cu

titlu de despăgubiri morale o sumă, cum apelul este o cale de atac devolutivă,

judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept

câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre

definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor

deduse judecății.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională, instanța de apel a considerat că nu poate exista decât

o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor

persecutate în perioada comunistă, dispozițiile Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale neimpunând statelor membre

nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de

predecesorii lor, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența

obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, nu se

poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel

cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța

de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra

Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii

interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil

de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță

legitimă" în dobândirea proprietății.

Instanța de apel a reținut,

prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de

contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de

lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui

mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe

calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce

a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o

,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

În acest sens, instanța

de apel a apreciat că susținerile apelantului nu pot fi primite în contra a

ceea ce s-a stabilit definitiv de către Curtea Constituțională. Mai mult,

dispozițiile art. 20 din Constituție în redactarea lor fidelă fac trimitere la

dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, or,

în cazul de față, un asemenea drept de a sesiza instanța de judecată de pe

tărâmul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu a mai fost recunoscut cetățenilor

ca fiind unul constituțional.

Ca urmare a

caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate

în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea

unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate

a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele

pentru viitor.

Având în vedere, pe

de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes, iar pe de

altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța

în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului

declarat neconstituțional ulterior sesizării instanței, concluzia care se

impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție

constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul proceselor aflate în curs de

desfășurare de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Prin urmare, Curtea,

văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat

prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne,

trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în

analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție,

având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție

constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și,

implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

În ceea ce privește

invocarea incidenței Declarației Universale a Drepturilor Omului, Curtea a reținut

că a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., ca rezoluție, neavând putere

de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere

comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor

drept standard comun de înfăptuire.

Deși Declarația

Universală nu este un tratat, așa cum se arată în doctrina de specialitate,

odată cu trecerea timpului, Declarația s-a transformat într-un document cu

valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât

pe plan internațional, cât și pe plan național al Declarației Universale, dedus

din faptul că prevederile pe care le conține vizează direct texte cuprinse în

pactele și în tratatele la care România este parte și, prin urmare, se înscrie

în spiritul prevederilor art. 11 și art. 20 din Constituție.

În acest sens, Curtea

a reținut că art. 20 din Constituția României din 1991, a statuat că: ,,Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte”.

Curtea a constatat,

însă, că în apel, în legătură cu această apărare, reclamantul nu a invocat o

aplicare contrară Declarației Universale a Drepturilor Omului a unor norme de

drept intern constituționale, în vigoare, prin care drepturile și libertățile

sale fundamentale, consacrate în acest document internațional, să fi suferit

încălcări grave, ci nemulțumirea apelantului decurge din însăși declararea

neconstituționalității unui text normativ pe care el și-a fundamentat pretențiile.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut că tatălui reclamantului i s-a dat deja o satisfacție

morală prin Decizia nr. 1491 din 02 august 2007 a Comisiei pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă prin care i s-a recunoscut

acestuia calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

De asemenea, prin

Hotărârea nr. 147 din 28 septembrie 1990, Comisia Pentru Acordarea unor

Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, conform Decretului-lege

nr. 118/1990, a stabilit în favoarea tatălui reclamantului, pentru condamnarea

suferită, ca perioada de detenție - 01 august 1952-29 iulie 1962 - să

reprezinte vechime în muncă și în favoarea acestuia s-a stabilit o indemnizație

lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, precum și celelalte drepturi

acordate de art. 3 alin. (2) și art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.N. invocând în drept

disp. art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs, întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut

că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a disp. art. 15 alin. (2)

și art. 20 din Constituția României, care consacră principiul neretroactivității

legii, legea află în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată

fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.

A susținut recurentul

că dreptul său la acordarea de despăgubiri morale este consacrat și de dispozițiile

art. 5, art. 6 și art. 14 din Convenție și de Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei.

Recursul reclamantului

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (

ex nunc

), iar nu și

pentru trecut (

ex tunc

).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor

de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție,

în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional,

în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de fond era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de fond nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M.Of..”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M.Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată

la data de 22 noiembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării cauzei, instanța

de fond nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul

la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc

, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție

de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional,

a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da

coerență ordinii juridice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 452 A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2012.