ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4366/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4366/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința

nr. 1430 din 20 octombrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de D.M.Ș. în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul

ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și l-a

obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 3.000 euro în echivalent

lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând

despăgubiri morale pentru condamnarea politică suferită de tatăl său, C.G.,

prin sentința penală nr. 403 din 2 iunie 1952 pronunțată de Tribunalul Militar

București, în Dosarul nr. 931/1952.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata de daune materiale și morale pentru condamnarea suferită de tatăl

acesteia.

Din sentința penală nr. 403/1952 pronunțată

în Dosarul nr. 931/1952 de Tribunalul Militar București a rezultat că numitul C.G.

a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii

sociale, în baza art. 209 partea a III-a C. pen., iar din biletul de eliberare

nr. 2521/1964 a reieșit că autorul reclamantei a fost arestat la 9 octombrie 1951

și eliberat la 16 aprilie 1964, respectiv după 13 ani.

Din certificatul de moștenitor din

10 februarie 1994 a rezultat că de pe urma defunctului C.G., a rămas ca unic moștenitor

reclamanta D.M.Ș.

Din situația de fapt reținută, Tribunalul

a constatat că tatăl reclamantei a suferit o condamnare politică din cele expres

prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la daunele morale solicitate,

Tribunalul a apreciat că prejudiciul moral nu poate fi cuantificat, însă, situația

de fapt reținută, dispozițiile legale, condițiile din arest, consecințele asupra

sănătății fizice și psihice a autorului reclamantei, sociale și economice, percepția

și consecințele condamnării ulterior punerii în libertate, precum și eventuale reparații

primite ulterior pot constitui criterii de apreciere a cuantumului acestor despăgubiri.

În ceea ce privește reparația morală

și materială solicitată de reclamantă în cuantum de 468.000 euro, Tribunalul a apreciat-o

ca fiind excesivă, de natură a deturna norma legală de la scopul urmărit, respectiv

de reparație morală. A constatat și faptul că reclamanta nici nu a administrat probe

din care să rezulte că reparația acordată de Statul Român pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl său, nu este suficientă și rezonabilă, deși obligația probațiunii

îi revenea potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C.

civ., cu atât mai mult cu cât este o reparație care nu poate fi cuantificată. Tribunalul

a mai reținut că reclamanta a solicitat și reparații materiale fără a administra

probe pe acest aspect, depunând numai calcule pe baza unui salariu ipotetic evaluat

de către aceasta pe anumite intervale de la 50 euro la 2.500 euro/lună.

Cum respectivele pretenții materiale

nu au fost dovedite, Tribunalul a respins acest capăt de cerere.

În ceea ce privește reparația morală,

Tribunalul a apreciat-o ca fiind excesivă.

Este adevărat că suferința umană nu poate

fi cuantificată, însă reparația morală trebuie să corespundă scopului pentru care

a fost instituită, iar nu să constituie o sursă de îmbogățire.

În consecință, în temeiul art. 4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a acordat numai daune morale,

în compensație, în sumă de 3.000 de euro în echivalent în lei, constatând caracterul

politic al condamnării tatăl reclamantei.

Prin decizia nr. 631 A din 23 iunie 2011,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului,

ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea

ca nefondată.

Examinând cererile de apel formulate

de Ministerul Public și Statul Român, Curtea a constatat că prin intermediul ambelor

căi de atac s-a formulat o singură critică, cea referitoare la declararea neconstituțională

a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 și la incidența

acestei decizii asupra litigiului de față care este în curs de soluționare.

În analiza acestei critici, instanța

a trecut în revistă modificările aduse Legii nr. 221/2009, concluzionând, față de

cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile

în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale

sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ

pentru remedierea deficiențelor, că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordării de daune morale

titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau

celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și

sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții

de gradul I și II ai titularului.

Cu privire la efectele produse de deciziile

Curții Constituționale asupra prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea

a avut în vedere caracterul obligatoriu al acestora, în sensul că decizia definitivă

a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea

legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate

fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare

a acestei noi realități juridice.

Ca atare, s-a reținut că Decizia Curții

Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și

constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date deciziilor

instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele

nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte

de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă

instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă,

judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta

vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care

să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

De asemenea, aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost cenzurate de instanța de contencios constituțional,

nu a însemnat că legea este interpretată în defavoarea reclamantului, ci că instanța

de judecată are obligația legală să dea eficiență prevederilor legii, în forma rezultată

în urma exercitării controlului de constituționalitate și să le aplice situaților

juridice născute ulterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, precum

și celor care, deși deduse judecății, nu au fost definitiv soluționate.

Curtea a considerat că nu se află în

situația unei discriminări, care să conducă la nerespectarea prevederilor art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru motivele anterior expuse, pornind

de la efectele controlului de constituționalitate pe are îl exercită Curtea Constituțională,

conceput ca un mecanism absolut necesar într-o societate democratică pentru a se

asigura supremația principiului legalității și respectarea dispozițiilor legii fundamentale,

în același sens fiind și jurisprudența C.E.D.O., cu referire la cauzele Slavov contra

Bulgariei și Unedic contra Franței.

Cu privire la criticile formulate în

subsidiar de către apelantul-pârât, referitoare la cuantumul prea mare al despăgubirii

acordate de prima instanță, Curtea, față de cele reținute anterior, a apreciat că

este inutilă examinarea acestor aspecte ce țin de temeinicia pretențiilor reclamantei,

în condițiile în care textul de lege care servea drept temei juridic a fost declarat

neconstituțional.

În egală măsură, în ceea ce privește

apelul reclamantei, care viza aceeași chestiune a cuantumului pretențiilor bănești

solicitate, Curtea față de cele expuse, a considerat că nu se mai impune să cenzureze

cuantumul daunelor acordate de prima instanță, în condițiile în care prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat

recurs reclamanta D.M.Ș., solicitând admiterea acestuia.

A arătat că neconstituționalitatea

art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost invocată artificial de către Curtea Constituțională

pentru a salva în condiții de criză Guvernul.

A făcut referire la suferințele membrilor

familiei, alături de cele ale persoanei condamnate, considerând că regimul actual

ar trebui să fie preocupat de desdăunarea victimelor regimului comunist.

A considerat că nu există paralelism

între Decretul-Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, deoarece primul act normativ

reprezintă o protecție socială, care se aplică victimelor comunismului în timpul

vieții acestora, în timp ce prin Legea nr. 221/2009 se încearcă o desdăunare inclusiv

a descendenților victimelor.

A precizat că judecătorul, în baza rolului

său activ, trebuie să soluționeze cauza chiar dacă temeiul de drept nu a fost corect

indicat de către parte sau acesta este neconstituțional.

Astfel, în lipsa unei reglementări specifice,

judecătorul nu poate lăsa cauza nesoluționată, trebuind să aplice principiile generale

de drept, respectiv art. 998 și 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă

delictuală, invocate în plus ca temei de drept al acțiunii.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță

este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată

în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Nu sunt astfel relevante, în contextul

celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la fondul pretențiilor la care reclamanta

s-a considerat îndreptățită.

În ceea ce privește motivele de recurs

potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998

C. civ.), acestea nu pot fi primite, în condițiile în care respectiva critică a

fost formulată omisso medio direct în recurs, nu și pe calea apelului. Astfel, criticile

formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluția pronunțată în apel,

prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de art. 304 C. proc.

civ., care sunt argumentele pentru care raționamentul instanței de apel a fost eronat,

neputând fi deci formulate critici direct în recurs.

Pentru aceste considerente, față de prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat

în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.Ș.

împotriva deciziei nr. 631 A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.