ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1621/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 288 din 04 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul O.O.B.D. și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 20.000 Euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării autorului său O.C.N.D. (O.D.) prin sentința penală nr. 83/1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București. Prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 83/1961, pronunțată de Tribunalul Militar de Regiune Militară București, tatăl reclamantului, numitul O.D., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea în întregime a averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen.

Tatăl reclamantului a fost arestat pe data de 02 septembrie 1960 și eliberat pe data de 18 decembrie 1963, fiind grațiat prin Decretul nr. 767/1963, așa cum rezultă din fișa matricolă penală. Potrivit art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat că, condamnarea aplicată tatălui reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 C. pen., reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate de descendent al condamnatului la despăgubiri morale. Prin decizia civilă nr. 41/A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins apelul declarat de reclamant, au fost admise apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, iar sentința atacată a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010), au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. Ca urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ. Arată că instanța a soluționat greșit cauza numai din perspectiva motivului de ordine publică și în lipsa reclamantului, care nu și-a putut exprima un punct de vedere. S-a încălcat dreptul la apărare al reclamantului, care nu a solicitat judecata în lipsă.

Apărătorul reclamantului se afla la Curtea de Apel Iași, la data soluționării apelului de față. Motivarea hotărârii atacate nu este decât o reiterare a unor fraze reținute în deciziile instanței de contencios constituțional. Dispozițiile dreptului comun trebuiau aplicate în situația lipsirii de efecte juridice a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin art. XIII lit. b) din Legea nr. 202/2010 a fost adoptat textul modificat al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care este aproape identic cu cel anterior. Soluția pronunțată de instanța de apel contravine dispozițiilor art. 3 C. civ. Greșit instanța nu a analizat cele 3 apeluri declarate de părți.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Deși recurentul a indicat drept motive de nelegalitate ale deciziei recurate art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza susținerilor sale fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În primul rând, instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantului prin raportare la art. 998-999 C. civ., art. 504-505 C. proc.

pen. și art. 48 alin. (3) din Constituția României, așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. În ceea ce privește soluționarea apelului cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, această critică nu poate fi primită.

Prin cererea precizatoare depusă de reclamant, prin avocat, la data de 13 ianuarie 2011, acesta, urmare a pronunțării instanței de contencios constituțional, a înțeles să-ți fundamenteze pretențiile pe dispozițiile dreptului comun, iar la data de 10 februarie 2011, termen la care s-a soluționat apelul, nu exista din partea avocatului Valentin Șerbănescu sau a reclamantului vreo cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare, asupra căreia instanța să se pronunțe. Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantului. În ceea ce privește soluționarea pricinii exclusiv din prisma motivului de ordine publică, instanța reține următoarele: Dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție prevăd că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu putea fi ignorată nici de instanța de apel, întrucât, contrariul ar presupune ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce contravine principiului supremației Constituției și regulilor juridice ale statului de drept.

Prin urmare, legea internă determină în mod clar efectele unei decizii a contenciosului constituțional, însă, aceste efecte pot genera probleme de compatibilitate a unor soluții pronunțate de instanțe (în diferitele faze procesuale) în conformitate cu regulile naționale de aplicare a efectelor Deciziei CC și Convenția Europeană, dat fiind faptul că prin adoptarea ei, situația reclamanților în cadrul unor astfel de acțiuni, devine una defavorabilă, pentru că se anulează chiar dreptul de a obține despăgubiri pentru calitatea de deținut politic sau victimă a unor măsuri administrative cu caracter politic, prin dispariția temeiului juridic ce permitea un astfel de demers. Prin urmare, în mod just instanța a purces la analizarea apelurilor declarate din prisma motivului de ordine publică relativ la decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, obligatorie pentru instanțe.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză". Or, problema dedusă judecății în recurs vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62). În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță.

Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege". De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel". Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudență instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie). Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însenina, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Față de cele ce preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva deciziei civile nr. 41/A din 10 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2012.