ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1621/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1621/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 288 din 04

martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamantul O.O.B.D. și a fost obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a echivalentului în lei

a sumei de 20.000 Euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând

daune morale suferite ca urmare a arestării și condamnării autorului său O.C.N.D.

(O.D.) prin sentința penală nr. 83/1961 a Tribunalului Militar de Regiune

Militară București.

Prima instanță a reținut că prin

sentința penală nr. 83/1961, pronunțată de Tribunalul Militar de Regiune

Militară București, tatăl reclamantului, numitul O.D., a fost condamnat la 5

ani închisoare corecțională și confiscarea în întregime a averii pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b)

C. pen. Tatăl reclamantului a fost arestat pe data de 02 septembrie 1960 și

eliberat pe data de 18 decembrie 1963, fiind grațiat prin Decretul nr. 767/1963,

așa cum rezultă din fișa matricolă penală.

Potrivit art. 1 alin. (2), coroborat

cu art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat că, condamnarea aplicată

tatălui reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 C. pen.,

reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din

Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate de descendent

al condamnatului la despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr. 41/A din 10

februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IX a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală,

s-a

respins apelul declarat de reclamant, au fost admise apelurile declarate de

pârât și de Ministerul Public, iar sentința atacată a fost schimbată în sensul

respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța a

reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

(publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010), au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

cu modificările și completările ulterioare.

Ca urmare a prevederii

constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate

neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de

instanță.

Nu se poate reține existența unei

„speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate

neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

Conform jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, „speranța legitimă" este legată de modul în care o

cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern;

o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv

să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază

legală solidă.

În această situație, dreptul la

despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula

o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă;

petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va

materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea

trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa

verifice dacă petentul îndeplineau condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea

lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale,

și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o

bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul

jurisprudenței Curții europene.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul,

indicând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ. Arată

că instanța a soluționat greșit cauza numai din perspectiva motivului de ordine

publică și în lipsa reclamantului, care nu și-a putut exprima un punct de

vedere. S-a încălcat dreptul la apărare al reclamantului, care nu a solicitat

judecata în lipsă. Apărătorul reclamantului se afla la Curtea de Apel Iași, la

data soluționării apelului de față.

Motivarea hotărârii atacate nu este

decât o reiterare a unor fraze reținute în deciziile instanței de contencios

constituțional.

Dispozițiile dreptului comun trebuiau

aplicate în situația lipsirii de efecte juridice a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin art. XIII lit. b) din Legea nr. 202/2010

a fost adoptat textul modificat al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

care este aproape identic cu cel anterior.

Soluția pronunțată de instanța de apel

contravine dispozițiilor art. 3 C. civ.

Greșit instanța nu a analizat cele 3

apeluri declarate de părți.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Deși recurentul a indicat drept motive

de nelegalitate ale deciziei recurate art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ.,

acesta nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza

susținerilor sale fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În primul rând, instanța superioară de

fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantului prin raportare la art.

998-999 C. civ., art. 504-505 C. proc. pen. și art. 48 alin. (3) din

Constituția României, așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că,

dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor

pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi.

În ceea ce privește soluționarea

apelului cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, această critică

nu poate fi primită. Prin cererea precizatoare depusă de reclamant, prin

avocat, la data de 13 ianuarie 2011, acesta, urmare a pronunțării instanței de

contencios constituțional, a înțeles să-ți fundamenteze pretențiile pe

dispozițiile dreptului comun, iar la data de 10 februarie 2011, termen la care

s-a soluționat apelul, nu exista din partea avocatului Valentin Șerbănescu sau

a reclamantului vreo cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitate de

prezentare, asupra căreia instanța să se pronunțe. Prin urmare, nu se poate

susține că instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al reclamantului.

În ceea ce privește soluționarea

pricinii exclusiv din prisma motivului de ordine publică, instanța reține

următoarele:

Dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție prevăd că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu putea fi ignorată nici de

instanța de apel, întrucât, contrariul ar presupune ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ceea ce contravine principiului

supremației Constituției și regulilor juridice ale statului de drept.

Prin urmare, legea internă determină

în mod clar efectele unei decizii a contenciosului constituțional, însă, aceste

efecte pot genera probleme de compatibilitate a unor soluții pronunțate de

instanțe (în diferitele faze procesuale) în conformitate cu regulile naționale

de aplicare a efectelor Deciziei CC și Convenția Europeană, dat fiind faptul că

prin adoptarea ei, situația reclamanților în cadrul unor astfel de acțiuni,

devine una defavorabilă, pentru că se anulează chiar dreptul de a obține

despăgubiri pentru calitatea de deținut politic sau victimă a unor măsuri

administrative cu caracter politic, prin dispariția temeiului juridic ce

permitea un astfel de demers.

Prin urmare, în mod just instanța a

purces la analizarea apelurilor declarate din prisma motivului de ordine

publică relativ la decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, obligatorie

pentru instanțe.

Problema de drept care se pune în

speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței

de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Instanța europeană a arătat, într-o

jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub

aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o

contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea

acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul

procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în

cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6

paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art.

6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui

drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în

cauză".

Or, problema dedusă judecății în

recurs vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are

niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență

nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă

lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale

s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau

dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate

democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin

punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța

asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate

spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt

timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat

neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții" (paragraful 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi

putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în

conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar

fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în

baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza

legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).

În conținutul aceleiași decizii se

reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea

legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent

să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca,

puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși,

Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost

modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei

proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a

subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine

în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui

reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție

din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra

Franței).

Rezultă că intervenția Curții

Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Mai mult, trebuie observat că,

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este

posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională

aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci

când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri

contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de

interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar

justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale

afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea

lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general

imperios.

Raportat la aceste considerente, care

se degajă din jurisprudență instanței europene, trebuie făcută distincție după

cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter

definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea

demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile

pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general

imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea

unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în

aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însenina, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Față de cele ce preced, criticile

reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul O.O.B.D. împotriva deciziei civile nr. 41/A din 10 februarie 2011 a

Curții de Apel București - secția a IX a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 martie 2012.