ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1238/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1238/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 februarie 2010, sub

nr. 6637/3/2010, reclamanta I.S., în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, a solicitat:

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor

către reclamantă, în calitate de soție, în cuantum de 2.500.000 RON, pentru

prejudiciul moral cauzat defunctului său soț I.A. în urma condamnării pe

nedrept, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 20 ani muncă silnică, 5

ani degradare civică și confiscarea averii pentru presupusa săvârșire a

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. l C.

pen. anterior, a executării pedepsei pentru perioada 16 iunie 1958 - 31 iulie

1964, respectiv adică 6 ani, 1 lună și 15 zile și a consecințelor cauzate de

condamnare și executarea pedepsei.

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea

despăgubirilor către reclamantă, în calitate de fiică, în cuantum de 2.500.000

RON, pentru prejudiciul moral cauzat defunctului său tată B.V. în urma

condamnării pe nedrept, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 6 ani

închisoare corecțională, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea averii

pentru presupusa săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale

prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen. anterior, a executării pedepsei pentru

perioada 28 martie 1957 - 26 martie 1963, și a consecințelor cauzate de

condamnare și executarea pedepsei.

În drept a invocat

dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 706 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea formulată de reclamanta I.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de

100.000 RON, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a constatat că din înscrisurile depuse la

dosar reiese că tatăl reclamantei, B.V., a fost condamnat prin Sentința penală

nr. 200 din 2 septembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a, la 6

ani închisoare și la 2 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de

uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936.

Biletul de liberare nr. 2005/1963 atestă faptul că B.V. a fost pus în libertate

din Penitenciarul Botoșani la data de 26 martie 1963.

Tribunalul a mai

constatat că soțul reclamantei, I.A., a fost condamnat prin Sentința penală nr.

67 din 2 septembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a, la 20 ani

închisoare și la 5 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de

uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936.

Tribunalul a reținut

că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009

"constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările

pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. din 1936, republicat în

M. Of., Partea I, nr. 48/2.02.1948, cu modificările și completările

ulterioare.”

În aceste condiții, tribunalul

a mai constatat că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ,

în prezența caracterului politic al condamnării suferite de tatăl și respectiv

soțul său, reclamanta, în calitate de fiică - descendent de gradul I și

respectiv soție supraviețuitoare - are dreptul la acordarea de daune morale.

În ceea ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, instanța de fond a reținut că, din actele

cauzei, nu rezultă că reclamanta ar fi primit alte despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui ori soțului său și că

legea nu stabilește pentru aceste daune nici un cuantum - minim sau maxim - și

nici criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului

acestor daune, similar de exemplu Decretului-Lege nr. 118/1990.

În aprecierea

cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere faptul că

recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite

de tatăl și soțul reclamantei reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu

dar nu suficientă pentru suferința morală a tatălui reclamantei și a

reclamantei.

Instanța de fond a

mai avut în vedere faptul că prin cele două condamnări care s-au pronunțat în

același timp și au privit persoane atât de apropiate, reclamanta a suferit o

traumă psihică. De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferința și

evidenta perturbare a vieții sale de familie din cauza încarcerării tatălui și

soțului său, dar și sentimentul de injustiție, știind că aceștia nu erau

persoane care să pună în pericol valorile societății. Tribunalul a constatat că

pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamantă trebuie luat în

considerare și aspectul că tatăl său, B.V., la data arestării era o

personalitate marcanta a societății românești, precum și faptul că ulterior

detenției, atât acesta, cât și soțul reclamantei, deși studiile le permiteau

avansarea, au fost marginalizați ca foști deținuți.

În temeiul

argumentelor menționate, tribunalul, având în vedere gravitatea suferințelor

reclamantei ale tatălui, precum și ale soțului său și faptul că reclamanta nu a

mai primit alte despăgubiri, a acordat acesteia despăgubiri de 100.000 RON.

Împotriva sentinței

primei instanțe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul.

Apelanta-reclamantă

I.S. a criticat sentința tribunalului sub aspectul cuantumului daunelor

stabilite, arătând că acest cuantum este derizoriu și minimalizează suferința

cauzată. A susținut că instanța de fond a analizat insuficient prejudiciul

cauzat, aceasta trebuind să aibă în vedere criterii cum ar fi: consecințele

negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de

atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor

vătămării, gradul de afectare a situației familiale, profesionale și sociale a

celui păgubit.

Apelantul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie și a susținut că despăgubirile ce pot fi acordate

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de

condamnat, iar nu către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți în cadrul

acțiunii.

Dreptul la repararea

unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se

poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea

introdusă de autorul lor.

Astfel, trebuie avut

în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr.

221/2009 constă în despăgubirile morale care se acordă în considerarea

persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o

acțiune personală.

În subsidiar, în ceea

ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru măsura

arestării luate împotriva tatălui și a soțului reclamantei în perioada

comunistă, a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată de către

instanță, este exagerat de mare, având în vedere ca soțul și tatăl reclamantei

au primit de la Statul Român anumite compensații în baza altor legi

reparatorii.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 85 A din 1 februarie 2011:

A admis apelul

formulat de pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Sentinței civile nr. 706/19.05.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta I.S.

A schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de I.S. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Urmare a sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții

prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de

către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale,

apelantul-pârât prevalându-se, oral, în susținerea apelului declarat și de

aceste statuări.

Instanța de apel,

având în vedere considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a

apreciat, prin prisma art. 51 din Constituția României, că în aplicarea legii

interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea

Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin

raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din

Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate

de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării

Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Referitor la

criticile apelantei-reclamante privind stabilirea "în comun" a

daunelor morale, fără a se aprecia distinct cele două condamnări politice,

instanța de apel a reținut că aceste critici au rămas fără obiect, față de

temeiurile care privesc imposibilitatea dezdăunării sale pentru prejudiciile

morale suferite de soțul și de tatăl său.

În consecință,

nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și

organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat

pretențiile deduse judecății și care nu ar putea fi schimbat în apel în raport

de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, a respins

apelul reclamantei, ca fiind nefondat și a admis apelul pârâtului cu consecința

schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii reclamanta I.S. a declarat recurs și, criticând-o pentru nelegalitate,

a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul

respingerii, ca nefondat, a apelului pârâtului și admiterea apelului său

împotriva sentinței tribunalului și, în consecință, schimbarea hotărârii

apelate prin admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, așa cum

a fost formulată.

În motivarea

recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut,

în esență, următoarele:

Decizia recurată este

nelegală, deoarece instanța de apel a refuzat să analizeze prejudiciul și

despăgubirile subsecvente, în soluția pronunțată aducând ca argumente existența

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale ce

au statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale. Concluzionând, în urma analizei acestor decizii, că la data

judecării cauzei, nu mai exista temei juridic pentru acordarea daunelor morale,

instanța de apel greșit a reținut că lipsa temeiului juridic nu mai impune

analizarea celorlalte critici din apelurile declarate. Acest fapt contravine

atât normelor interne în materia dreptului comun și Constituției, cât și

reglementărilor internaționale și europene aplicabile în situația protecției

drepturilor fundamentale ale omului.

Instanța de judecată

este obligată ca, în materia drepturilor fundamentale ale omului, să efectueze

o analiză din perspectiva întregii legislații și, conform art. 20 alin. (2)

Constituția României, trebuie să respecte prioritatea reglementărilor

internaționale, inclusiv a Convenției și Protocoalelor Adiționale, respectiv

art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional

nr. 7 la Convenție, reglementări internaționale precum și dispoziții

constituționale.

Instanța internă este

obligată să stabilească și să acorde despăgubiri ținând cont de art. 1 din

Protocol Adițional nr. 1 la Convenție. Noțiunea de "bun" în sensul

convenției nu reprezintă doar valoarea patrimonială a bunurilor actuale sau a

căror proprietate a fost schimbată în mod nelegitim, ci și creanțele

determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la

care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure

efectiv de dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește

cauza dedusă judecății cu privire la constatarea condamnării politice, este

astfel de observat ca existența unui "bun" în sensul Convenției

rezultă din întrunirea a 3 condiții, respectiv intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009, voința de a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii de

chemare în judecată și existența unei "speranțe legitime".

În ceea ce privește

despăgubirile pentru prejudiciile suferite de persoanele condamnate politic,

prin acceptarea tezei refuzului de a analiza și acorda despăgubiri de către instanța

de apel s-a creat premisa încălcării art. 6.1 din Convenție, întrucât nu a

existat nici o altă modalitate prin care persoanele condamnate politic să poată

să se adreseze unor instanțe de judecată.

Deși condamnările

nelegale sunt constatate și recunoscute, persoanelor prejudiciate le este

practic interzis dreptul de acces la o instanță pentru analiza prejudiciului și

stabilirea despăgubirilor, în pofida art. 8 din Rezoluția 1096/1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, care impune ca despăgubirile acordate

foștilor deținuți politici din perioada comunistă să fie pe o parte acordate,

iar pe de altă parte, cuantumul acestora să fie similar cu compensațiile

acordate celor condamnați pe nedrept în condițiile C. pen. aflat în vigoare

(reparațiile acordate persoanelor condamnate în prezent pe nedrept pentru crime

de drept comun).

Mai mult, a refuza

analiza în sine a cererii de chemare în judecată reprezintă în fapt o privare a

dreptului de acces la o instanță așa cum este aceasta definită de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ori dată fiind constatarea și

recunoaștere unei condamnări nelegale, deci și a unui prejudiciu, se creează

obligația asigurării dreptului fundamental de acces la o instanță pentru

stabilirea despăgubirii, drept ce până în acest moment nu a fost asigurat chiar

dacă s-ar avea în vedere Decretul-Lege nr. 118/1990.

Instanța de apel era

obligată să aplice principiul enunțat ce se regăsește în art. 52 din

Constituția României care stabilește obligativitatea răspunderii pentru

prejudiciile cauzate de erori judiciare potrivit alin. (3), alin. (1) al

aceluiași articol statuând obligativitatea ca orice prejudiciu sa fie

dezdăunat.

Art. 998 - 999 C.

civ. instituie răspunderea civilă delictuală iar art. 504 C. proc. pen.

statuează, la rândul său, necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare

a unei condamnări nelegale, prevederi incidente - conform alineatului ultim al

textului - și în cazul "persoanei private de libertate după

dezincriminarea faptei".

Instanța de judecată,

având de soluționat o cauză a căror prevederi legislative au fost declarate

neconstituționale prin procedura invocării excepției în fața instanței, nu va

proceda prin eliminarea pur și simplu a textului legal din raționamentul ce va

sta la baza judecații considerându-l ca și inexistent, sau abrogat, aceasta

contravenind principiului suveranității legii și implicit a emitentului

acestuia, Parlamentul României.

Așadar, excepția

admisă de Curtea Constituțională ca urmare a invocării în fața instanțelor

judecătorești, nu echivalează cu abrogarea/dispariția/lipsa actului normativ

sau prevederilor declarate neconstituționale.

Totodată, prin

decizia recurată se încalcă principiul egalității în drepturi și se creează o

situație juridică discriminatorie, față de persoanele care au obținut deja

hotărâri definitive și irevocabile pentru cazuri similare.

Recurenta-reclamantă

a conchis că în mod nelegal instanța de apel a refuzat analiza prejudiciului și

acordarea daunelor corespunzătoare acestuia pe motiv că nu există temei juridic

a unei asemenea solicitări, când, în realitate instanța era chemată să

analizeze în detaliu condițiile condamnării și consecințele aduse ca urmare a

acestor condamnări, aspecte care, de altfel, nici nu se regăsesc în cuprinsul

motivării hotărârii.

Înalta Curte,

analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursul

declarat în cauză, constată următoarele:

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, Înalta

Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de

conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de

Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a

reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a

devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în

soluționarea prezentului litigiu.

Cu referire la

raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control

constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin

urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta

și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei

juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea

cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de

prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

susținerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare

menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și

pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicarea

dispozițiilor art. 329 - 330

7

C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a

legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Făcând aplicarea în cauză a Deciziei în interesul

legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele

motive de recurs prin care reclamanta arată că, raportat la situația de fapt

dovedită în cauză, instanța trebuia să recunoască dreptul său la acordarea

despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea

221/2009, într-un cuantum mai mare decât cel acordat.

Totodată, potrivit

considerentelor aceleiași Decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr.

221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile

Cetățenești.

Or, în cauză,

reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data

publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile

formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din

perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești și a celorlalte

reglementări internaționale invocate de recurenta-reclamantă.

Rezoluțiile Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă și nu

pot constitui temei în justiție decât în măsura în care statele adoptă acte

normative prin care conferă drepturi și libertăți cetățenilor.

Având în vedere

temeiurile menționate, susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța

de apel a refuzat să analizeze în detaliu condițiile condamnării și

consecințele produse ca urmare a condamnărilor suferite de tatăl și soțul său

nu pot fi primite, în mod legal instanța de apel făcând aplicarea, în cauză, a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010.

Este de reținut

totodată că invocarea de către reclamantă a art. 998 - 999 C. civ. și a art.

504 C. proc. pen. nu se justifică în această cale de atac, în raport de art.

294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., câtă vreme temeiul de drept al cererii

de chemare în judecată l-a constituit art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta I.S. împotriva Deciziei nr. 85 A din 1

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA