ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1238/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 februarie 2010, sub nr. 6637/3/2010, reclamanta I.S., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat: 1. Obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor către reclamantă, în calitate de soție, în cuantum de 2.500.000 RON, pentru prejudiciul moral cauzat defunctului său soț I.A. în urma condamnării pe nedrept, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 20 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii pentru presupusa săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. l C. pen.

anterior, a executării pedepsei pentru perioada 16 iunie 1958 - 31 iulie 1964, respectiv adică 6 ani, 1 lună și 15 zile și a consecințelor cauzate de condamnare și executarea pedepsei. 2. Obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor către reclamantă, în calitate de fiică, în cuantum de 2.500.000 RON, pentru prejudiciul moral cauzat defunctului său tată B.V. în urma condamnării pe nedrept, condamnare cu caracter politic, la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională, 2 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru presupusa săvârșire a infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen. anterior, a executării pedepsei pentru perioada 28 martie 1957 - 26 martie 1963, și a consecințelor cauzate de condamnare și executarea pedepsei.

În drept a invocat dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 706 din 19 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta I.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că din înscrisurile depuse la dosar reiese că tatăl reclamantei, B.V., a fost condamnat prin Sentința penală nr. 200 din 2 septembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a, la 6 ani închisoare și la 2 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen.

din 1936. Biletul de liberare nr. 2005/1963 atestă faptul că B.V. a fost pus în libertate din Penitenciarul Botoșani la data de 26 martie 1963. Tribunalul a mai constatat că soțul reclamantei, I.A., a fost condamnat prin Sentința penală nr. 67 din 2 septembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a, la 20 ani închisoare și la 5 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936. Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 "constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare.” În aceste condiții, tribunalul a mai constatat că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în prezența caracterului politic al condamnării suferite de tatăl și respectiv soțul său, reclamanta, în calitate de fiică - descendent de gradul I și respectiv soție supraviețuitoare - are dreptul la acordarea de daune morale. În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța de fond a reținut că, din actele cauzei, nu rezultă că reclamanta ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui ori soțului său și că legea nu stabilește pentru aceste daune nici un cuantum - minim sau maxim - și nici criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului-Lege nr. 118/1990.

În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al condamnării suferite de tatăl și soțul reclamantei reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu dar nu suficientă pentru suferința morală a tatălui reclamantei și a reclamantei. Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că prin cele două condamnări care s-au pronunțat în același timp și au privit persoane atât de apropiate, reclamanta a suferit o traumă psihică. De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferința și evidenta perturbare a vieții sale de familie din cauza încarcerării tatălui și soțului său, dar și sentimentul de injustiție, știind că aceștia nu erau persoane care să pună în pericol valorile societății.

Tribunalul a constatat că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamantă trebuie luat în considerare și aspectul că tatăl său, B.V., la data arestării era o personalitate marcanta a societății românești, precum și faptul că ulterior detenției, atât acesta, cât și soțul reclamantei, deși studiile le permiteau avansarea, au fost marginalizați ca foști deținuți. În temeiul argumentelor menționate, tribunalul, având în vedere gravitatea suferințelor reclamantei ale tatălui, precum și ale soțului său și faptul că reclamanta nu a mai primit alte despăgubiri, a acordat acesteia despăgubiri de 100.000 RON. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul.

Apelanta-reclamantă I.S. a criticat sentința tribunalului sub aspectul cuantumului daunelor stabilite, arătând că acest cuantum este derizoriu și minimalizează suferința cauzată. A susținut că instanța de fond a analizat insuficient prejudiciul cauzat, aceasta trebuind să aibă în vedere criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației familiale, profesionale și sociale a celui păgubit. Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie și a susținut că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți în cadrul acțiunii.

Dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea introdusă de autorul lor. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă în despăgubirile morale care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. În subsidiar, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru măsura arestării luate împotriva tatălui și a soțului reclamantei în perioada comunistă, a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma acordată de către instanță, este exagerat de mare, având în vedere ca soțul și tatăl reclamantei au primit de la Statul Român anumite compensații în baza altor legi reparatorii.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 85 A din 1 februarie 2011: A admis apelul formulat de pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 706/19.05.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta I.S. A schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată. A respins, ca nefondat, apelul declarat de I.S. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale, apelantul-pârât prevalându-se, oral, în susținerea apelului declarat și de aceste statuări.

Instanța de apel, având în vedere considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituția României, că în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie. Referitor la criticile apelantei-reclamante privind stabilirea "în comun" a daunelor morale, fără a se aprecia distinct cele două condamnări politice, instanța de apel a reținut că aceste critici au rămas fără obiect, față de temeiurile care privesc imposibilitatea dezdăunării sale pentru prejudiciile morale suferite de soțul și de tatăl său.

În consecință, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile deduse judecății și care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, a respins apelul reclamantei, ca fiind nefondat și a admis apelul pârâtului cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii reclamanta I.S. a declarat recurs și, criticând-o pentru nelegalitate, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului pârâtului și admiterea apelului său împotriva sentinței tribunalului și, în consecință, schimbarea hotărârii apelate prin admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut, în esență, următoarele: Decizia recurată este nelegală, deoarece instanța de apel a refuzat să analizeze prejudiciul și despăgubirile subsecvente, în soluția pronunțată aducând ca argumente existența Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale ce au statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Concluzionând, în urma analizei acestor decizii, că la data judecării cauzei, nu mai exista temei juridic pentru acordarea daunelor morale, instanța de apel greșit a reținut că lipsa temeiului juridic nu mai impune analizarea celorlalte critici din apelurile declarate.

Acest fapt contravine atât normelor interne în materia dreptului comun și Constituției, cât și reglementărilor internaționale și europene aplicabile în situația protecției drepturilor fundamentale ale omului. Instanța de judecată este obligată ca, în materia drepturilor fundamentale ale omului, să efectueze o analiză din perspectiva întregii legislații și, conform art. 20 alin. (2) Constituția României, trebuie să respecte prioritatea reglementărilor internaționale, inclusiv a Convenției și Protocoalelor Adiționale, respectiv art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 alin. (1), art. 5 din Convenție, art. 3 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, reglementări internaționale precum și dispoziții constituționale.

Instanța internă este obligată să stabilească și să acorde despăgubiri ținând cont de art. 1 din Protocol Adițional nr. 1 la Convenție. Noțiunea de "bun" în sensul convenției nu reprezintă doar valoarea patrimonială a bunurilor actuale sau a căror proprietate a fost schimbată în mod nelegitim, ci și creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește cauza dedusă judecății cu privire la constatarea condamnării politice, este astfel de observat ca existența unui "bun" în sensul Convenției rezultă din întrunirea a 3 condiții, respectiv intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, voința de a beneficia de lege manifestată prin depunerea cererii de chemare în judecată și existența unei "speranțe legitime". În ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciile suferite de persoanele condamnate politic, prin acceptarea tezei refuzului de a analiza și acorda despăgubiri de către instanța de apel s-a creat premisa încălcării art. 6.1 din Convenție, întrucât nu a existat nici o altă modalitate prin care persoanele condamnate politic să poată să se adreseze unor instanțe de judecată.

Deși condamnările nelegale sunt constatate și recunoscute, persoanelor prejudiciate le este practic interzis dreptul de acces la o instanță pentru analiza prejudiciului și stabilirea despăgubirilor, în pofida art. 8 din Rezoluția 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care impune ca despăgubirile acordate foștilor deținuți politici din perioada comunistă să fie pe o parte acordate, iar pe de altă parte, cuantumul acestora să fie similar cu compensațiile acordate celor condamnați pe nedrept în condițiile C. pen. aflat în vigoare (reparațiile acordate persoanelor condamnate în prezent pe nedrept pentru crime de drept comun).

Mai mult, a refuza analiza în sine a cererii de chemare în judecată reprezintă în fapt o privare a dreptului de acces la o instanță așa cum este aceasta definită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ori dată fiind constatarea și recunoaștere unei condamnări nelegale, deci și a unui prejudiciu, se creează obligația asigurării dreptului fundamental de acces la o instanță pentru stabilirea despăgubirii, drept ce până în acest moment nu a fost asigurat chiar dacă s-ar avea în vedere Decretul-Lege nr. 118/1990. Instanța de apel era obligată să aplice principiul enunțat ce se regăsește în art. 52 din Constituția României care stabilește obligativitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare potrivit alin. (3), alin. (1) al aceluiași articol statuând obligativitatea ca orice prejudiciu sa fie dezdăunat.

Art. 998 - 999 C. civ. instituie răspunderea civilă delictuală iar art. 504 C. proc. pen. statuează, la rândul său, necesitatea reparării prejudiciului cauzat ca urmare a unei condamnări nelegale, prevederi incidente - conform alineatului ultim al textului - și în cazul "persoanei private de libertate după dezincriminarea faptei". Instanța de judecată, având de soluționat o cauză a căror prevederi legislative au fost declarate neconstituționale prin procedura invocării excepției în fața instanței, nu va proceda prin eliminarea pur și simplu a textului legal din raționamentul ce va sta la baza judecații considerându-l ca și inexistent, sau abrogat, aceasta contravenind principiului suveranității legii și implicit a emitentului acestuia, Parlamentul României.

Așadar, excepția admisă de Curtea Constituțională ca urmare a invocării în fața instanțelor judecătorești, nu echivalează cu abrogarea/dispariția/lipsa actului normativ sau prevederilor declarate neconstituționale. Totodată, prin decizia recurată se încalcă principiul egalității în drepturi și se creează o situație juridică discriminatorie, față de persoanele care au obținut deja hotărâri definitive și irevocabile pentru cazuri similare. Recurenta-reclamantă a conchis că în mod nelegal instanța de apel a refuzat analiza prejudiciului și acordarea daunelor corespunzătoare acestuia pe motiv că nu există temei juridic a unei asemenea solicitări, când, în realitate instanța era chemată să analizeze în detaliu condițiile condamnării și consecințele aduse ca urmare a acestor condamnări, aspecte care, de altfel, nici nu se regăsesc în cuprinsul motivării hotărârii.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursul declarat în cauză, constată următoarele: Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Cu referire la raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicarea dispozițiilor art. 329 - 330 7 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Făcând aplicarea în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că, raportat la situația de fapt dovedită în cauză, instanța trebuia să recunoască dreptul său la acordarea despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. l) din Legea 221/2009, într-un cuantum mai mare decât cel acordat.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiași Decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Or, în cauză, reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești și a celorlalte reglementări internaționale invocate de recurenta-reclamantă. Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă și nu pot constitui temei în justiție decât în măsura în care statele adoptă acte normative prin care conferă drepturi și libertăți cetățenilor.

Având în vedere temeiurile menționate, susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel a refuzat să analizeze în detaliu condițiile condamnării și consecințele produse ca urmare a condamnărilor suferite de tatăl și soțul său nu pot fi primite, în mod legal instanța de apel făcând aplicarea, în cauză, a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010. Este de reținut totodată că invocarea de către reclamantă a art. 998 - 999 C. civ. și a art. 504 C. proc. pen. nu se justifică în această cale de atac, în raport de art. 294 alin. (1) și art. 316 C. proc. civ., câtă vreme temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-a constituit art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.S. împotriva Deciziei nr. 85 A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012. Procesat de GGC - AA