ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3203/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3203/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1291 din 20
octombrie 2010, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis în parte acțiunea
civilă formulată de reclamantul C.A.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice.
A fost obligat
pârâtul să achite reclamantului suma de 15.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru
daune morale.
S-a luat act de
retragerea cererii reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de
despăgubiri pentru daune materiale reprezentând: veniturile neîncasate de
C.G.A. pe perioada lipsirii de libertate, contravaloarea lipsei de folosință
pentru 22 ha teren și 1/2 din locuința acestuia, restituirea integrală a averii
defunctului C.G.A. și cheltuielile judiciare încasate de către stat.
A fost obligat
pârâtul să achite reclamantului suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Pentru a se pronunța
astfel, tribunalul a reținut că reclamantul C.A.A., născut la data de 01
aprilie 1955, este fiul lui C.G.A. și C.M. C.G.A. a decedat la data de 05
ianuarie 1973, iar C.M. a decedat la data de 13 octombrie 1993.
Prin Sentința penală
nr. 137 din 20 martie 1958, tatăl reclamantului, C.A., a fost condamnat la
pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului de
uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în
temeiul dispozițiilor art. 25 C. pen. s-a dispus confiscarea totală a averii
condamnatului, iar conform art. 59, 58 pct. 2 și 3 C. pen., condamnații au
suportat și câte 5 ani de interdicție corecțională.
De asemenea, au fost
obligați condamnații să plătească statului câte 300 RON cheltuieli corecționale
și s-a socotit detenția preventivă de la 05 ianuarie 1958, la zi.
S-a reținut în
sarcina lui C.G.A. că ar fi redactat o cerere, în ciornă, în numele cetățenilor
din comuna Bălășești, prin care aceștia cereau să se retragă din G.A.C. și a
instigat direct cetățenii în acest sens prin aceea că, la sfârșitul lunii
decembrie 1957, la o ședință organizată de către organele de partid și ale
Sfatului Popular s-a ridicat și a purtat unele discuții tendențioase, afirmând
că G.A.C.-urile nu sunt bune și să li se dea pământul înapoi.
C.G.A. a fost arestat
la data de 05 ianuarie 1958 și grațiat, conform Decretului nr. 772/1962.
Condamnarea suferită
de tatăl reclamantului constituie de drept condamnare cu caracter politic,
potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Reclamantul
este fiul condamnatului politic, motiv pentru care are calitatea de persoană
îndreptățită la această reparație, fiind aplicabile prevederile art. 5 alin.
(1) din Legea nr. 221/2009.
Față de aceste
considerente și de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că cererea
reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit
este întemeiată în parte, în condițiile în care cuantumul despăgubirilor pentru
daune morale solicitat de către reclamant este exagerat, apreciind că suma de
15.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral
suferit de autorul reclamantului.
Văzând dispozițiile
art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de retragerea cererii
reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru daune
materiale reprezentând: venituri neîncasate de C.G.A. pe perioada lipsirii de
libertate, contravaloare lipsă de folosință pentru 22 ha teren și 1/2 din
locuința acestuia, restituire integrală a averii defunctului C.G.A. și
cheltuieli judiciare încasate de către stat.
În temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să achite
reclamantului suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, anume
onorariu apărător ales, conform chitanței depuse la dosar.
Prin Decizia nr. 56
din 29 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a
Finanțelor Publice a județului Vaslui și a fost schimbată în parte sentința
primei instanțe, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantului C.A.A. în
ceea ce privește obligarea pârâtului la plata de daune morale.
A fost păstrată
dispoziția din sentință referitoare la retragerea cererii reclamantului de
obligare a pârâtului la plata de daune materiale.
A fost respins apelul
declarat de reclamantul C.A.A. împotriva aceleiași sentințe.
A fost respinsă
cererea apelantului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de
judecată.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie
2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Decizia Curții
Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel că
cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme
prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea
termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M.
Of. al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de
către Parlament.
Instanța de apel a
arătat că, este adevărat că deciziile Curții Constituționale produc efecte
numai pentru viitor și că, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie
2010 a intervenit după pronunțarea sentinței apelate, însă reclamantul nu
dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, - cauza Slavov contra
Bulgariei - „dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost
anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al
unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de
constituționalitate al acesteia".
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.A.A., indicând
dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat
dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, conform căruia
justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin
celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
În acest sens, a arătat
că instanța de apel nu a avut în vedere soluțiile pe care le pronunțase
instanța supremă în alte cauze similare.
Recurentul a mai
arătat că prin soluția pronunțată de instanța de apel au fost încălcate acele
dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a căror aplicare a
făcut-o prima instanță.
Recurentul a invocat
și incidența art. 6.1 din Convenție privind încălcarea dreptului de acces la o
instanță independentă și parțială.
De asemenea, a
susținut că, tocmai pentru că nu beneficiase de Decretul-Lege nr. 118/1990, nu
intra sub incidența deciziei Curții Constituționale și nu se punea problema
unei duble reparații.
Recurentul a arătat
și că instanța de apel nu a analizat motivele de apel pe care le-a formulat,
iar sub acest aspect soluția apare ca nemotivată.
Analizând decizia
atacată în raport de criticile formulate și de decizia în interesul Legii nr.
12/2011, Înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor
recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea
în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate
fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat
neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin
Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.
Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art.
147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate
ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe
durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al
articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la
art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de această
reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în
curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de
drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.
nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,
potrivit dispozițiilor art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit
că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice
asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu
excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre
definitivă.
Cu alte cuvinte,
urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5
alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu
mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data
publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.
1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci
soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că,
fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)
lit. a0 din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de
lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât
nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie
guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este
vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi
este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,
ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie
cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine
publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece
altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte
juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,
ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte,
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru
viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță, nu există
însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun
susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei
Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să
fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin
intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia
cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal
într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de
constituționalitate.
De aceea, nu se poate
susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și
lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,
pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ
legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul
preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Situația de
dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă
cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul
pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,
întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând
raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,
acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,
lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"
constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea
înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate
ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat
democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine
definite.
Referitor la
relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de
dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența
creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de asemenea,
neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit
art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între
pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările
internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne
conțin dispoziții mai favorabile.
În speță, însă,
Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul
legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la
examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva
diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,
ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu
beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la
despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce
efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la
Convenție.
Decizia Înaltei Curți
de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru
instanțe, potrivit art. 330
7
C. proc. civ., inclusiv din perspectiva
concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții
Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât
acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei
alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.
În ceea ce privește
criticile referitoare la neanalizarea motivelor de apel formulate, se constată
că acestea nu sunt întemeiate, de vreme ce, dându-se eficiență deciziei Curții
Constituționale, nu se mai justifica analizarea acestora.
Având în vedere
considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, Curtea de Apel a
făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,
astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A.A. împotriva Deciziei nr. 56 din
29 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 mai 2012.
Procesat de GGC - AS