ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2012

Ședința publică de la 29 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț reclamantul C.C., în calitate de fiu al defunctului său tată C.V.V., decedat la 2 septembrie 2002, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 300.000 de Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui prin sentința nr. 488 din 24 septembrie 1958, pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iași. Tribunalul Neamț prin sentința civilă nr. 655/C din 19 mai 2010, a admis în parte acțiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii 221/2009 de reclamantul C.V.C.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății efective, al sumei de 90.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a defunctului tată C.V.V. și s-a luat act de renunțarea reclamantului la cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că autorul reclamantului a fost condamnat, prin sentința penală nr. 488 din 24 septembrie 1958, pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iași, la pedeapsa de 8 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

în vigoare la acea dată. Faptele de care a fost acuzat acesta au constat în „manifestări dușmănoase” la adresa regimului comunist și a susținătorilor acestuia, fiind, în fapt, exprimări ale unor nemulțumiri față de noua ordine politico-economico-socială instaurată de autoritățile comuniste, ce într-o societate democratică s-ar fi circumscris unei noțiuni considerată esențială, aceea a libertății de exprimare. S-a constatat că în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru sus-menționata infracțiune ce era incriminată de Codul penal din 1936, republicat în M.Of. nr. 48 din 2 februarie 1948, constituie de drept condamnare cu caracter politic ce dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeași lege.

Instanța de fond a apreciat că prin măsurile aplicate au fost lezate valori esențiale care definesc personalitatea umană , autorului reclamantului fiindu-i grav afectată situația familială, socială și profesională. Lipsirea de libertate a produs consecințe negative pe mai multe planuri, chiar și după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice ale momentului, viața familială, imaginea, sursele de venit. Prejudiciul moral suferit, prin însăși natura sa, este unul nepatrimonial, așadar nesusceptibil de o evaluare în bani, reprezentând o atingere ce provoacă suferințe de ordin afectiv . S-a apreciat că măsurile cărora i-a căzut victimă nevinovată autorul reclamantului, i-au lezat acestuia demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale fundamentale, ocrotite prin lege.

Condamnările din perioada regimului comunist și condițiile de executare a pedepselor privative de libertate au reprezentat o gravă încălcare a unor drepturi fundamentale consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, cum ar fi dreptul la viață, la libertate, la un proces echitabil, respectarea libertății de exprimare, gândire, conștiință și religie, interzicerea torturii, drepturi care actualmente apar ca intrinseci respectului de care trebuie să se bucure orice ființă umană, dar care în acea perioadă apăreau ca abolite indirect. Totodată s-a apreciat că experiența concentraționară a tatălui a reprezentat și pentru reclamant un stigmat care i-a marcat atât dezvoltarea, la vârsta de 5 ani rămânând lipsit de prezența tatălui pentru o perioadă de mai bine de 4 ani, cât și perspectivele evoluției profesionale, dată fiind „pata” pe care o constituia în dosarul de cadre condamnarea părintelui său.

Suferințele au fost și de ordin financiar, familia condamnatului suferind privațiuni, fiindu-le parțial confiscată locuința, mama reclamantului întâmpinând greutăți în a-și găsi un loc de muncă, aspecte confirmate și de declarația martorului audiat în cauză. S-a apreciat că toate suferințele morale îndurate, excluderea manifestată de societate față de familia condamnatului, sunt imposibil a fi cuantificate patrimonial. De aceea în practică s-a interpretat că despăgubirile acordate cu acest titlu nu reprezintă un preț al durerii, ci au scopul de a alina condițiile de viață ale victimei, pentru a atenua, într-o oarecare măsură, suferințele psihice ale acesteia.

În practică s-a decis ca instanța să aibă în vedere criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele hotărârii, măsura în care i-au fost afectate situația profesională, socială și familială și altele asemenea. Instanța de fond a apreciat că la individualizarea cuantumului, va ține cont de împrejurarea că titularul cererii este un descendent al persoanei condamnate, că suma ce se acordă nu reprezintă, așa cum s-a arătat, un preț al durerii, care de altfel nici nu poate fi apreciat patrimonial, ci, dat fiind scopul de a atenua condițiile de viață ale persoanei solicitante, trebuie raportat cuantumul stabilit la condițiile de viață ale societății actuale.

În aceste împrejurări, instanța a apreciat că un cuantum de 90.000 Euro în echivalent în lei la data plății efective, reprezintă o valoare patrimonială semnificativă, astfel că acțiunea formulată urmează a fi admisă doar în parte, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei menționate, ca despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului reclamantului.

Despăgubirile primite în temeiul Decretului-lege nr. 118/1991 nu pot fi considerate a reprezenta o reparație suficientă, de care să se țină cont într-o mare măsură, dat fiind cuantumul scăzut al acestora, de doar 4.198 lei lunar la nivelul anului 1994. Apelul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Neamț împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 27 din 21 martie 2011 și în consecință a sc himbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că deciziile 1358 și 1360 ale C.C.R.

au survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunțării de către prima instanță (schimbarea soluției, nefiindu-i deci, imputabilă judecătorului care a pronunțat hotărârea) însă efectele acestora vizează inclusiv procesul pendinte. Astfel, instanța de apel a apreciat că în cauză, ne regăsim în prezența unor fapte în curs de a-și produce efectele și nu fapte trecute pentru a putea vorbi despre retroactivitate. S-a constatat că la momentul judecății temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile reclamantului nu mai există, fiind declarat contrar Constituției de către instanța de contencios constituțional. Declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 a avut ca efect „ștergerea” acestei dispoziții constatate ca fiind neconstituționale (efect „ ex tunc ”), ceea ce echivalează cu faptul că acestea nu au fost în vigoare niciodată.

Instanța de apel a apreciat că a susține că reclamanții care au introdus acțiunea anterior pronunțării deciziilor de constatare a neconstituționalității (și pentru care nu s-au pronunțat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit față de cei care au introdus acțiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant și ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acțiuni, cu șanse de câștig, între momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate și momentul publicării ei (când efectele sale devin obligatorii). Or, nu poate fi acceptat un asemenea „tratament diferențiat”, câtă vreme toți acești reclamanți, se află în situații identice (pentru ei nu s-a stabilit irevocabil „dreptul” – existența lui – până la data apariției deciziei Curții Constituționale).

S-a apreciat că un asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul constituțional) ar deveni inutil (efectele deciziei de neconstituționalitate fiind de natură pozitivă sau negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită altora”. Datele problemei (mai pregnante într-o excepție de neconstituționalitate invocată într-un litigiu purtat între particulari) nu se schimbă (principiul trebuie să fie același) cu nimic dacă este vorba despre Statul român. Art. 5 alin. (1) lit. a) teza I era lovit de viciul de constituționalitate de la momentul intrării lui în vigoare: acesta este efectul declarării neconstituționale a dispozițiilor respective.

Instanța de apel a apreciat că situația abrogării sau modificării unei legi în timpul procesului nu echivalează cu declararea neconstituțională a acesteia, câtă vreme primele sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel care a emis actul normativ supus modificării sau abrogării) și sunt legale și constituționale prin ele însele (ținând de oportunitate) iar neconstituționalitatea vizează exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale. Împotriva acestei decizii reclamantul C.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, după prezentarea situației de fapt, a susținut, în esență, că prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008, Curtea Constituțională statuează ca decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia legea declarată neconstituțională încetându-și aplicarea doar pentru viitor.

Recurentul susține că organul legislativ nu a intervenit în vederea compatibilizării normei legale declarate neconstituționale, astfel că nu pot fi desființate sau modificate situațiile juridice anterioare constituite prin efectul actelor normative care nu mai sunt în vigoare, că se încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii. Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea apelului prin prisma prevederilor legale în vigoare la data introducerii cererii, respingerea apelului Statului Român și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă D.G.F.P. Neamț a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Din perspectiva acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Așadar, față de cele reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei civile nr. 27 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.