ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1807/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 29 martie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț reclamantul C.C., în calitate de fiu

al defunctului său tată C.V.V., decedat la 2 septembrie 2002, în contradictoriu

cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor a solicitat acordarea de

despăgubiri în cuantum de 300.000 de Euro, reprezentând prejudiciul moral

suferit prin condamnarea tatălui prin sentința nr. 488 din 24 septembrie 1958,

pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iași.

Tribunalul Neamț prin

sentința civilă nr. 655/C din 19 mai 2010, a admis în parte acțiunea în

despăgubiri, formulată în temeiul Legii 221/2009 de reclamantul C.V.C. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății efective,

al sumei de 90.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea cu caracter politic a defunctului tată C.V.V. și s-a

luat act de renunțarea reclamantului la cererea de obligare a pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că autorul

reclamantului a fost condamnat, prin sentința penală nr. 488 din 24 septembrie

1958, pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iași, la pedeapsa de 8

ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională și confiscarea

totală a averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra

ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare

la acea dată. Faptele de care a fost acuzat acesta au constat în „manifestări

dușmănoase” la adresa regimului comunist și a susținătorilor acestuia, fiind,

în fapt, exprimări ale unor nemulțumiri față de noua ordine

politico-economico-socială instaurată de autoritățile comuniste, ce într-o

societate democratică s-ar fi circumscris unei noțiuni considerată esențială,

aceea a libertății de exprimare.

S-a constatat că în

raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

condamnarea pentru sus-menționata infracțiune ce era incriminată de Codul penal

din 1936, republicat în M.Of. nr. 48 din 2 februarie 1948, constituie de drept

condamnare cu caracter politic ce dă naștere dreptului de a solicita

despăgubiri în temeiul art. 5 din aceeași lege.

Instanța de fond a

apreciat că prin măsurile aplicate

au fost lezate

valori esențiale

care definesc personalitatea umană

, autorului reclamantului fiindu-i grav afectată situația

familială, socială și profesională. Lipsirea de libertate a produs consecințe

negative pe mai multe planuri, chiar și după momentul eliberării, fiindu-i

afectate, datorită condițiilor istorice ale momentului, viața familială,

imaginea, sursele de venit.

Prejudiciul moral

suferit, prin însăși natura sa, este unul nepatrimonial, așadar nesusceptibil

de o evaluare în bani, reprezentând o atingere ce provoacă suferințe de ordin

afectiv

.

S-a

apreciat că măsurile cărora i-a căzut victimă nevinovată autorul reclamantului,

i-au lezat acestuia demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi

personale nepatrimoniale fundamentale, ocrotite prin lege. Condamnările din

perioada regimului comunist și condițiile de executare a pedepselor privative

de libertate au reprezentat o gravă încălcare a unor drepturi fundamentale

consacrate prin

Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cum ar fi dreptul la viață, la libertate, la

un proces echitabil, respectarea libertății de exprimare, gândire, conștiință

și religie, interzicerea torturii, drepturi care actualmente apar ca intrinseci

respectului de care trebuie să se bucure orice ființă umană, dar care în acea

perioadă apăreau ca abolite indirect.

Totodată

s-a apreciat că experiența concentraționară a tatălui a reprezentat și pentru

reclamant un stigmat care i-a marcat atât dezvoltarea, la vârsta de 5 ani

rămânând lipsit de prezența tatălui pentru o perioadă de mai bine de 4 ani, cât

și perspectivele evoluției profesionale, dată fiind „pata” pe care o constituia

în dosarul de cadre condamnarea părintelui său. Suferințele au fost și de ordin

financiar, familia condamnatului suferind privațiuni, fiindu-le parțial

confiscată locuința, mama reclamantului întâmpinând greutăți în a-și găsi un

loc de muncă, aspecte confirmate și de declarația martorului audiat în cauză.

S-a

apreciat că toate suferințele morale îndurate, excluderea manifestată de

societate față de familia condamnatului, sunt

imposibil a fi cuantificate

patrimonial. De aceea în practică s-a interpretat că despăgubirile acordate cu

acest titlu nu reprezintă un preț al durerii, ci au scopul de a alina

condițiile de viață ale victimei, pentru a atenua, într-o oarecare măsură,

suferințele psihice ale acesteia.

În

practică

s-a decis

ca instanța să aibă în vedere criterii cum ar fi: consecințele negative

suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele hotărârii, măsura în care i-au fost afectate situația

profesională, socială și familială și altele asemenea.

Instanța

de fond a apreciat că la individualizarea cuantumului, va ține cont de

împrejurarea că titularul cererii este un descendent al persoanei condamnate,

că suma ce se acordă nu reprezintă, așa cum s-a arătat, un preț al durerii,

care de altfel nici nu poate fi apreciat patrimonial, ci, dat fiind scopul de a

atenua condițiile de viață ale persoanei solicitante, trebuie raportat

cuantumul stabilit la condițiile de viață ale societății actuale. În aceste

împrejurări, instanța a apreciat că un cuantum de 90.000 Euro în echivalent în

lei la data plății efective, reprezintă o valoare patrimonială semnificativă,

astfel că acțiunea formulată urmează a fi admisă doar în parte, cu consecința

obligării pârâtului la plata sumei menționate, ca despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea autorului reclamantului. Despăgubirile primite

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1991 nu pot fi considerate a reprezenta o

reparație suficientă, de care să se țină cont într-o mare măsură, dat fiind

cuantumul scăzut al acestora, de doar 4.198 lei lunar la nivelul anului 1994.

Apelul

declarat de pârâta

Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Neamț

împotriva

acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, prin decizia civilă nr.

27 din 21 martie 2011 și în consecință a sc

himbat în tot sentința civilă

apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

În

argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că

deciziile 1358 și

1360 ale C.C.R. au survenit la 21 octombrie 2010, deci ulterior pronunțării de

către prima instanță (schimbarea soluției, nefiindu-i deci, imputabilă

judecătorului care a pronunțat hotărârea) însă efectele acestora vizează

inclusiv procesul pendinte.

Astfel, instanța de

apel a apreciat că în cauză, ne regăsim în prezența unor fapte în curs de a-și

produce efectele și nu fapte trecute pentru a putea vorbi despre

retroactivitate.

S-a constatat că la

momentul judecății temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile

reclamantului nu mai există, fiind declarat contrar Constituției de către

instanța de contencios constituțional.

Declararea ca

neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

221/2009 a avut ca efect „ștergerea” acestei dispoziții constatate ca fiind

neconstituționale (efect „

ex tunc

”), ceea ce echivalează cu faptul că

acestea nu au fost în vigoare niciodată.

Instanța de apel a

apreciat că a susține că reclamanții care au introdus acțiunea anterior pronunțării

deciziilor de constatare a neconstituționalității (și pentru care nu s-au

pronunțat hotărâri irevocabile) ar avea un tratament diferit față de cei care

au introdus acțiunea ulterior, ar echivala cu faptul că legiuitorul constituant

și ordinea de drept în genere ar încuraja depunerea unei acțiuni, cu șanse de

câștig, între momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate și

momentul publicării ei (când efectele sale devin obligatorii).

Or, nu poate fi

acceptat un asemenea „tratament diferențiat”, câtă vreme toți acești

reclamanți, se află în situații identice (pentru ei nu s-a stabilit irevocabil

„dreptul” – existența lui – până la data apariției deciziei Curții

Constituționale).

S-a apreciat că un

asemenea demers (atacarea unei legi în contenciosul constituțional) ar deveni

inutil (efectele deciziei de neconstituționalitate fiind de natură pozitivă sau

negativă, în raport de partea cărei îi profită sau îi este defavorabilă) pentru

o parte litigantă de vreme ce el s-ar solda doar cu „o victorie sortită

altora”.

Datele problemei (mai

pregnante într-o excepție de neconstituționalitate invocată într-un litigiu

purtat între particulari) nu se schimbă (principiul trebuie să fie același) cu

nimic dacă este vorba despre Statul român.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I era lovit de viciul de constituționalitate de la momentul intrării

lui în vigoare: acesta este efectul declarării neconstituționale a

dispozițiilor respective.

Instanța de apel a

apreciat că situația abrogării sau modificării unei legi în timpul procesului

nu echivalează cu declararea neconstituțională a acesteia, câtă vreme primele

sunt „evenimente legislative” care emană de la legiuitor (cel care a emis actul

normativ supus modificării sau abrogării) și sunt legale și constituționale

prin ele însele (ținând de oportunitate) iar neconstituționalitatea vizează

exclusiv emiterea unui act normativ ce contravine legii fundamentale.

Împotriva acestei

decizii reclamantul C.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în motivarea căruia, după prezentarea situației de fapt, a

susținut, în esență, că prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008, Curtea

Constituțională statuează ca decizia de constatare a neconstituționalității

face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia legea

declarată neconstituțională încetându-și aplicarea doar pentru viitor.

Recurentul susține că

organul legislativ nu a intervenit în vederea compatibilizării normei legale

declarate neconstituționale, astfel că nu pot fi desființate sau modificate

situațiile juridice anterioare constituite prin efectul actelor normative care

nu mai sunt în vigoare, că se încalcă principiul constituțional al neretroactivității

legii.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate,

rejudecarea apelului prin prisma prevederilor legale în vigoare la data

introducerii cererii, respingerea apelului Statului Român și menținerea

sentinței pronunțate de prima instanță.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata pârâtă D.G.F.P. Neamț a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este

nefondat.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva

acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea Legii 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Așadar, față de cele

reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei civile nr. 27 din 21

martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29

martie 2012.