ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4409/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Cluj la data de 9 martie 2010 reclamanții M.V. și M.I.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate caracterul politic al condamnării la închisoare de 18 ani din care a executat 4 ani, 11 luni și 28 zile pentru autorul lor M.Ș. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen. prin sentința nr. 134/1958 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă prin decizia Tribunalului Suprem nr. 116/1962; - obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru acest prejudiciu moral în cuantum de 100.000 euro pentru fiecare an de detenție, în total 500.000 euro; - despăgubiri în valoare de 5.000 RON reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare; - cu cheltuieli de judecată.

În drept au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 771 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții M.V. și M.I.A. și în consecință s-a constatat caracterul de drept al condamnării politice a defunctului M.Ș., decedat în anul 1999, condamnat la 5 ani închisoare corecțională prin sentința penală nr. 134 din 15 mai 1958 a Tribunalului Militar Cluj pronunțată în Dosarul nr. 118/1958 modificată prin decizia nr. 116 din 15 mai 1962 pronunțată de Tribunalul Suprem. Pârâtul a fost obligat să achite reclamanților suma de 3.500 euro cu titlu de daune morale și 2.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru bunurile confiscate, precum și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 134 din 15 mai 1958, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, antecesorul reclamanților a fost condamnat la 18 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 209 pct. 1 C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că a fost încadrat în Organizația M.I. în 1953 de către inculpatul B.V. ajutat de P.I. și a activat în cadrul organizației până în 1958 când a fost arestat, desfașurându-și activitatea subversivă în Dej, sub forma participării la adunările clandestine a grupei, studierii și însușirii materialelor de propagandă iehovistă, plății cotizației denumită „fondul bunei speranțe" și întocmirii de rapoarte asupra activității subversive pe care a deslașurat-o.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea recursurilor declarate de către inculpați prin decizia penală nr. 792 din 23 iunie 1958 pronunțată de Tribunalul Militar al Regiunii a IlI-a militară Cluj, în Dosar nr. 683/1958. Tribunalul Suprem a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general al R.P.R., a casat în parte hotărârile respective schimbând încadrarea juridică a faptei imputate din art. 209 pct. 1 C. pen. în art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., aplicând antecesorului reclamanților 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională. Potrivit biletului de eliberare emis de Ministerul Afacerilor Interne, a început executarea pedepsei în data 17 ianuarie 1958, fiind eliberat în 15 ianuarie 1963, executând aproximativ 5 ani.

Având în vedere faptul ca antecesorul reclamanților a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen., Tribunalul a constatat că aceasta este de drept o condamnare politică, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În consecință, defunctul este îndreptățit la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, legiuitorul considerând că prejudiciul material suferit de condamnații politici este reparat prin acordarea drepturilor stabilite de Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabilește criteriile orientative referitoare la cuantificarea daunelor, respectiv durata pedepsei, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999. Tribunalul a ținut cont și de drepturile acordate antecesorului reclamantului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiind de o indemnizație lunară începând din 1 aprilie 1990, în cuantum de 1.000 RON, iar în urma decesului suma respectivă a revenit soției acestuia M.A. care l-a rândul său a decedat în anul 2003. Totodată, Tribunalul a avut în vedere și faptul că prin sentința penală nr. 56 din 14 aprilie 1992 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 53/1992 s-a admis cererea petiționarului M.Ș.

și s-a dispus reabilitarea acestuia pentru pedeapsa de 5 ani închisoare la care a fost condamnat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.V. și M.I.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea apelului reclamanții au arătat că deși instanța de fond a reținut corect aspectele legate de arestarea, suferințele, umilințele și degradarea fizică și morală a antecesorului lor, suma acordată de către instanță drept despăgubire este prea mică. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în mod greșit instanța a acordat despăgubiri reclamanților pentru prejudiciul moral prin condamnarea politică, întrucât prejudiciul a fost integral acoperit de Statul Român prin drepturile acordate defunctului M.Ș.

încă din anul 1990, iar ulterior soției supraviețuitoare, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, iar în ceea ce privește daunele materiale acestea nu au fost dovedite. Conform prevederilor art. II alin. (2) din O.U.G. nr. 62/2009 instanța judecătorească, la stabilirea despăgubirilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/2009 va ține cont de durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 18/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice. Consideră că nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

În ceea ce privește despăgubirile materiale în sumă de 2.500 RON acordate reclamanților prin sentința apelată, consideră că au fost încălcate prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în care se arată că pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, ori în speță, prima instanță a acordat suma de 2.500 RON, potrivit declarațiilor martorilor și apreciate de către instanță, acestea nefiind dovedite. În mod greșit instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu are culpă procesuală, răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparație.

Prin decizia civilă nr. 254A din 10 iunie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelurile, a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, a obligat pârâtul la plata sumei de 4.950 RON cu titlu de daune materiale și 3.000 RON cheltuieli de judecată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, dar pe perioada cât acesta a fost în vigoare a produs efecte. S-a avut în vedere Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.

S-a mai reținut că, legat de problema care se pune dacă reclamantul are un bun sau o speranță legitimă potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, că există o ingerință legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel. Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale, pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalității legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.

Curtea Constituțională a reținut că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia ceea ce conduce la concluzia că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective. În materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice -art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin urmare, s-a constatat prin aceeași Decizie nr. 1358/2010, că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Cu privire la cheltuielile de judecată s-a reținut că și în urma dispariției temeiului legal al acțiunii, statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 221/2009, iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanților, ci doar statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Cu privire la daunele materiale s-a reținut incidența art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în care se arată că pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și s-a administrat proba cu expertiza, pentru evaluarea bunurilor confiscate prin sentința de condamnare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. În critici se arată că: - pot face obiect al despăgubirilor doar bunurile imobile; - nu se poate stabili valoarea unor bunuri mobile pentru care s-a dispus confiscarea în anul 1958; - la dosarul cauzei nu există nici o probă în acest sens; - prin obligarea pârâtului la plata sumei de 4.950 RON daune materiale pentru bunurile confiscate în urma condamnării autorului reclamanților au fost încălcate dispozițiile art. 296 C. proc.

civ.; pârâtul a făcut obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în apel, respinse în mod greșit de instanță și în mod nelegal în propria cale de atac pârâtul a fost obligat la o despăgubire mai mare decât cea acordată la fond; - deși a fost admis în parte apelul pârâtului, acesta a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.; - se solicită obligarea reclamanților la plata sumei de 500 RON onorariu expert. Recursul este fondat Sub un prim aspect este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste motive le reglementează: instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se constata că sunt fondate în limita și pentru considerentele ce vor urma. Pretenția reclamanților întemeiată generic pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 a fost calificată de instanța de apel ca fiind corespunzătoare prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Acest text de lege reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". În domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație).

în acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții. (2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse". În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), ceea ce, după cum rezultă din raportul de expertiză, nu s-a dovedit în cauză.

Așa fiind, critica se găsește fondată, recursul pârâtului urmând a fi admis, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților, admiterii apelului pârâtului, schimbării în tot a sentinței și respingerii acțiunii. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei civile nr. 254A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, Respinge apelul reclamanților M.V. și M.I.A. împotriva sentinței civile nr. 771 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj. Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva aceleiași sentințe. Schimbă în tot sentința atacată și respinge acțiunea reclamanților M.V. și M.I.A.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.