ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 592/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 592/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 10 iunie 2010 pe rolul Tribunalul Gorj, sub nr.

7557/95/2010, reclamanta C.S.M., în calitate de moștenitoare a soțului său C.I.,

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, potrivit art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, să fie obligat pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, de 50.000 euro anual începând cu

anul 2010.

Prin sentința nr. 404 din 17 noiembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Gorj, secția civilă, s-a admis în parte cererea formulată de

reclamanta C.S.M. și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice la 10.000 euro daune morale și 300 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

prin sentința penală nr. 1002 din 3 octombrie 1958 a fost condamnat inculpatul

locotenent major C.I. pentru delictul de uneltire contra ordini sociale, faptă

prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 C. pen. la 4 ani închisoare

corecțională și 3 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului

drepturilor prevăzute de art. 2-5 C. pen. pentru delictul de uneltire contra

ordini sociale. Sentința de condamnare a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2573

din 19 noiembrie 1958 prin care Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare

i-a respins ca nefondat recursul.

În toată această perioadă, mama sa E.C. a făcut

nenumărate demersuri pentru punerea în libertate la Prezidiul Marii Adunări

Naționale, demersuri ce au fost respinse, executarea pedepsei începând la data

de 13 septembrie 1958 și expirând la 11 septembrie 1962.

Prin decizia nr. 71 din 01 decembrie 1965, Tribunalul

Suprem, colegiul militar, a admis recursul în supraveghere declarat de

procurorul general îndreptat împotriva sentinței nr. 1002/1958 a Tribunalului

Militar București și deciziei nr. 2573 din 19 noiembrie 1958 a Tribunalului

Militar a Regiunii a II-a Militare, a casat hotărârile și l-a achitat pe C.I.

pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C.

pen.

După pronunțarea deciziei nr. 71 din 01 decembrie 1965,

C.I. a fost repus în drepturi, fiind reintegrat ca ofițer activ în armată și

s-a pensionat cu gradul de locotenent-colonel. În anul 1958 când a intervenit

condamnarea sa, acesta era căsătorit, avea și o fiică, iar consecințele

condamnării sale au fost suportate și de membrii familiei.

În raport de probele administrate în cauză s-a reținut

că într-adevăr cererea sa se întemeiază pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

iar cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, instanța a avut în vedere și măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Sub acest aspect s-a reținut că reclamantei C.S.M.,

soția lui C.I., prin decizia nr. 12 din 16 iulie 2008 i s-a acordat o

indemnizație de urmaș potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, drepturile

începând să curgă cu data de 1 iulie 2008, ele fiind achitate de Casa Județeană

de Pensii Gorj.

În raport de aceste considerente s-a apreciat că

obligarea statului la 10.000 euro cu titlul de daune morale, având în vedere

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de către reclamantă, de

importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost concepute consecințele

vătămării, suma este rezonabilă.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 113 din 22 februarie 2011, a

respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe și a admis

apelul declarat de pârâtă și, în consecință, a schimbat sentința în sensul că a

respins acțiunea formulată de reclamanta C.S.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

cererea de chemare în judecată a fost întemeiată de reclamant pe dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din

Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare care au fost

declarate neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile a

căror neconstituționale s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei

dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și

în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga

omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru

viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate

în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din

lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța investită cu

soluționarea unei acțiuni căreia i se aplicau dispozițiile declarate

neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice

în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost

constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța

judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde

soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile

declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de

drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului

constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru

întărirea statului de drept.

În speță, instanța de apel a reținut că dispozițiile

pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de

prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt

aplicabile, întrucât contravin Constituției. Este de precizat că nu se poate

susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamantul are o „speranță

legitimă” la acordarea despăgubirilor (pentru a fi incidente prevederile art. 1

din Primul protocol la CEDO), întrucât această dispoziție legală a fost anulată

pe calea exercitării controlului de constituționalitate (iar nu ca urmare a

unui mecanism ad-hoc). Pe de altă parte, acest control al legii este reglementat

de legislația internă încă din 1992, fiind deci și previzibil pentru cei care

apelează la justiție faptul că prevederile legale pe care își fundamentează

cererile pot fi desființate, în măsura în care contravin Constituției.

În lipsa reglementărilor din art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu privire la prejudiciul

moral adus soțului său prin condamnare în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, pentru săvârșirea unei infracțiuni calificată ulterior ca fiind condamnare

cu caracter politic, nu poate fi reținut.

Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu

pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate

de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru

prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin adoptarea și aplicarea unor

acte cu caracter normativ este unul suveran. Acest drept al statului a fost

statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor

măsuri prezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și

aplicate de fostul regim. În aplicarea actelor normative prin care au fost

reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai

prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu exista temei în

Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu

caracter reparator.

În speță, s-a reținut că normele cu titlu reparatoriu

existente în prezent în Legea nr. 221/2009 (după pronunțarea deciziei nr. 1358/2010

de către Curtea Constituțională) nu prevăd acordarea, în mod expres, de daune

morale persoanelor care au fost supuse unei condamnări cu caracter politic sau

măsuri administrative cu caracter politic; acestor categorii de persoane le

sunt acordate măsuri reparatorii sub forma unor sume de bani lunare (fără a fi

calificate daune materiale sau morale) în baza Decretului-lege nr. 118/1990, în

măsura în care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ și s-au

încadrat în prevederile acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta C.S.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în sensul că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a

legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta

reclamantă a arătat că a învestit instanța cu soluționarea prezentei acțiuni

anterior intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 și ale deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și, prin urmare, aceste dispoziții nu

pot produce efecte retroactiv.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din

Constituția, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, precum și cu

încălcarea principiului neretroactivității legii.

Astfel, recurenta a apreciat că în mod greșit instanța

de apel a înlăturat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și a art. 6 din CEDO.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel ar fi

trebuit să aibă în vedere consecințele negative suferite ca urmare a

condamnării, precum și faptul că în alte cauze au fost acordate despăgubiri.

Pe de altă parte, a susținut că beneficiile acordate

prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu înlătură dreptul de a solicita despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin urmare, recurenta a arătat că dispozițiile Legii nr.

221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare

la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea

acestui text de lege nu sunt incidente în cauză, ele neputând retroactiva.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, se constată următoarele:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentei, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au

fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

C.S.M. împotriva deciziei nr. 113 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.