ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 592/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 10 iunie 2010 pe rolul Tribunalul Gorj, sub nr. 7557/95/2010, reclamanta C.S.M., în calitate de moștenitoare a soțului său C.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de 50.000 euro anual începând cu anul 2010. Prin sentința nr. 404 din 17 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.S.M. și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la 10.000 euro daune morale și 300 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 1002 din 3 octombrie 1958 a fost condamnat inculpatul locotenent major C.I. pentru delictul de uneltire contra ordini sociale, faptă prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 C. pen. la 4 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 2-5 C. pen. pentru delictul de uneltire contra ordini sociale. Sentința de condamnare a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2573 din 19 noiembrie 1958 prin care Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare i-a respins ca nefondat recursul. În toată această perioadă, mama sa E.C.

a făcut nenumărate demersuri pentru punerea în libertate la Prezidiul Marii Adunări Naționale, demersuri ce au fost respinse, executarea pedepsei începând la data de 13 septembrie 1958 și expirând la 11 septembrie 1962. Prin decizia nr. 71 din 01 decembrie 1965, Tribunalul Suprem, colegiul militar, a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general îndreptat împotriva sentinței nr. 1002/1958 a Tribunalului Militar București și deciziei nr. 2573 din 19 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar a Regiunii a II-a Militare, a casat hotărârile și l-a achitat pe C.I. pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen. După pronunțarea deciziei nr. 71 din 01 decembrie 1965, C.I.

a fost repus în drepturi, fiind reintegrat ca ofițer activ în armată și s-a pensionat cu gradul de locotenent-colonel. În anul 1958 când a intervenit condamnarea sa, acesta era căsătorit, avea și o fiică, iar consecințele condamnării sale au fost suportate și de membrii familiei. În raport de probele administrate în cauză s-a reținut că într-adevăr cererea sa se întemeiază pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, instanța a avut în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Sub acest aspect s-a reținut că reclamantei C.S.M., soția lui C.I., prin decizia nr. 12 din 16 iulie 2008 i s-a acordat o indemnizație de urmaș potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, drepturile începând să curgă cu data de 1 iulie 2008, ele fiind achitate de Casa Județeană de Pensii Gorj.

În raport de aceste considerente s-a apreciat că obligarea statului la 10.000 euro cu titlul de daune morale, având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de către reclamantă, de importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, suma este rezonabilă. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 113 din 22 februarie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe și a admis apelul declarat de pârâtă și, în consecință, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta C.S.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată de reclamant pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile, ordonanțele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile a căror neconstituționale s-a constatat sunt suspendate de drept. În raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplicau dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

În speță, instanța de apel a reținut că dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției. Este de precizat că nu se poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamantul are o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor (pentru a fi incidente prevederile art. 1 din Primul protocol la CEDO), întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate (iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc).

Pe de altă parte, acest control al legii este reglementat de legislația internă încă din 1992, fiind deci și previzibil pentru cei care apelează la justiție faptul că prevederile legale pe care își fundamentează cererile pot fi desființate, în măsura în care contravin Constituției. În lipsa reglementărilor din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 dreptul reclamantei de a fi despăgubită cu privire la prejudiciul moral adus soțului său prin condamnare în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unei infracțiuni calificată ulterior ca fiind condamnare cu caracter politic, nu poate fi reținut.

Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri prezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim.

În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu exista temei în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator. În speță, s-a reținut că normele cu titlu reparatoriu existente în prezent în Legea nr. 221/2009 (după pronunțarea deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională) nu prevăd acordarea, în mod expres, de daune morale persoanelor care au fost supuse unei condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic; acestor categorii de persoane le sunt acordate măsuri reparatorii sub forma unor sume de bani lunare (fără a fi calificate daune materiale sau morale) în baza Decretului-lege nr. 118/1990, în măsura în care au urmat procedura prevăzută de acest act normativ și s-au încadrat în prevederile acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.S.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a arătat că a învestit instanța cu soluționarea prezentei acțiuni anterior intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 și ale deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și, prin urmare, aceste dispoziții nu pot produce efecte retroactiv. În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Astfel, recurenta a apreciat că în mod greșit instanța de apel a înlăturat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a art. 6 din CEDO. Recurenta a mai arătat că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere consecințele negative suferite ca urmare a condamnării, precum și faptul că în alte cauze au fost acordate despăgubiri. Pe de altă parte, a susținut că beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu înlătură dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin urmare, recurenta a arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege nu sunt incidente în cauză, ele neputând retroactiva.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.S.M. împotriva deciziei nr. 113 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.