ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2957/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2957/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 630 din 12 mai 2010

pronunțată de Tribunalul Neamț s-a admis, în parte, acțiunea în despăgubiri

formulată de reclamanta T.L., fiind obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata a 100.000 euro, cu titlu de daune

morale, reținându-se în esență următoarele:

Autorul reclamantei a

fost condamnat, prin Sentința penală nr. 471 din 30 iulie 1959, pronunțată de

Tribunalul Militar Iași, la pedeapsa de 10 ani închisoare corecțională, 5 ani

interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute la

pct. 2 - 4 de sub art. 58 C. pen. și la confiscarea totală a averii,

dispunându-se și degradarea sa militară pentru delictul de uneltire contra

ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2, lit. a) C. pen. în vigoare la acea

dată.

În raport cu

dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea

pentru sus-menționata infracțiune ce era incriminată de Codul penal din 1936,

republicat în M. Of. nr. 48/2.02.1948, constituie de drept condamnare cu

caracter politic ce dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri în temeiul

art. 5 din aceiași lege.

Urmare a regimului

greu de detenție, tatăl reclamantei a decedat în penitenciar, astfel că este

evident faptul că au fost lezate nu doar valorile esențiale care definesc

personalitatea umană, ci autorului reclamantei i-a fost refuzat însuși dreptul

la viață.

Experiența

concentraționară a tatălui a reprezentat și pentru reclamantă un stigmat care

i-a marcat dezvoltarea, la vârsta de 2 ani rămânând lipsită de prezența

tatălui. Suferințele au fost și de ordin financiar, familia condamnatului

suferind privațiuni, umilințe, locuința fiindu-le supusă unor nenumărate

percheziții, mama reclamantei întâmpinând greutăți în a-și găsi un loc de muncă

adecvat, iar reclamanta, din cauza privațiunilor materiale din copilărie și a

situației dificile de neajunsuri și excludere socială, a dezvoltat grave

afecțiuni ale ochilor, pe care nu a avut condiții de a le trata corespunzător.

Toate aceste aspecte au fost confirmate de declarația martorei audiate în

cauză, precum și de înscrisurile de la dosar.

La individualizarea

cuantumului, instanța a ținut cont de împrejurarea că titularul cererii este un

descendent al persoanei condamnate, că suma ce se acordă nu reprezintă un preț

al durerii, care de altfel nici nu poate fi apreciat patrimonial, ci, dat fiind

scopul de a atenua condițiile de viață ale persoanei solicitante, trebuie

raportat cuantumul stabilit la condițiile de viață ale societății actuale.

Admiterea în parte

are în vedere și faptul că al doilea capăt de cerere, cel referitor la

repunerea în drepturi, nu poate fi admis decât parțial, întrucât exercițiul

drepturilor prevăzute la pct. 2 - 4 de sub art. 58 C. pen. a fost suspendat

doar pe perioada executării pedepsei prin Sentința penală nr. 471/1959,

nedispunându-se decăderea din aceste drepturi. Mai mult decât atât, dat fiind

că persoana condamnată nu mai este în viață, o repunere a sa în drepturile din

exercițiul cărora a fost suspendată, ar rămâne fără efect, dată fiind

imposibilitatea fizică a exercitării acestora.

Solicitarea s-a

constatat a fi întemeiată în parte, cu privire la înlăturarea efectelor

degradării militare dispuse prin aceeași sentință de condamnare, în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea 221/2009, persoana care justifică potrivit

legii calitate procesuală activă în astfel de litigii, putând obține

"repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de

condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară."

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul, arătând că suma acordată este exagerată, despăgubirile

nu au fost solicitate în nume propriu, ci de către un descendent, iar

despăgubirea trebuie să constituie o reparație pentru cel îndreptățit, în

calitate de descendent și nu o îmbogățire fără just temei.

La primul termen de

judecată - 15 septembrie 2010 - s-au depus completări la motivele de apel,

având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a

Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia civilă

nr. 18 din 23 februarie 2011, Curtea de apel Bacău, secția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul declarat

de pârâtă, fiind schimbată în parte sentința de fond, în sensul respingerii

capătului de cerere referitor la daune morale. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.

1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată prin M. Of. din

15 noiembrie 2010, astfel că s-au avut în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Decizia Curții

Constituționale, este general obligatorie, opozabilă, "erga omnes",

inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor,

ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs

de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Prin urmare, s-a

concluzionat că în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea

daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare

despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

221/2009.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea

deciziei atacate și menținerea sentinței dată de prima instanță.

Susține că decizia

instanței de apel este nelegală, nefiind în acord cu art. 20 din Constituție

referitor la prioritatea reglementărilor internaționale, în cazul în care

există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile

fundamentale și legile interne.

În Decizia nr. 186

din 18 noiembrie 1999 Curtea Constituțională a stabilit că, în lipsa unei legi

sau a constatării neconstituționalității unei legi de către Curtea

Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct dispozițiile

Constituției, în speță dispozițiile art. 21 din Constituție, care se referă la

accesul liber la instanță. Arată că a invocat în fața instanței Rezoluția nr.

1096 din 1996 și Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Instanța de apel a

admis apelul pârâtului doar prin raportare la Decizia nr. 1.358/2010 a Curții

Constituționale, neluând în considerare precizarea de drept invocată de

reclamantă.

Instanța nu s-a

pronunțat nici pe cererea completatoare formulată de reclamantă în data de 16

februarie 2011.

Analizând recursul

declarat, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul

nefondat al acestuia.

Susținerea recurentei

în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a cauzei în

temeiul art. 242 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi primită. Astfel,

la termenul din 16 februarie 2011, instanța a respins cererea reclamantei de

suspendare a cauzei, având în vedere că în cauză pârâtul solicitase judecata

cauzei în lipsă.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin

motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În ce privește

Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la care face trimitere

recurenta, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că acestea nu au aplicabilitate

directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se

referă numai la tratatele internaționale.

Pentru toate aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta T.L. împotriva Deciziei civile nr. 18 din 23 februarie

2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de

muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN