ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4272/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4272/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 931 din 27 mai 2010 pronunțată în Dosar

nr. 1608/208/2009, Tribunalul Caraș-Severin a disjuns capătul de cerere având

ca obiect revendicare, a constatat întemeiată excepția de necompetență

materială a Tribunalului Caraș-Severin și a trimis cauza la Judecătoria

Caransebeș în vederea judecării acestui capăt de cerere, împreună cu un

exemplar de pe această hotărâre, o copie după înscrisul intitulat „note de

ședință”, după cererea e chemare în judecată, după „precizarea de acțiune”,

după certificatul de moștenitor și după extrasul de carte funciară.

A admis în parte capătul de cerere având

ca obiect pretenții, formulat de către reclamanta F.E.M., împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

și, în consecință:

A obligat pârâtul să plătească reclamantei

echivalentul în RON la data efectuării plății a sumei de 90.000 euro.

A respins capătul de cerere având ca

obiect pretenții formulat de reclamanta F.E.M. împotriva orașului Oțelu Roșu și

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul

a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus

printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul

acestora, descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la

stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii deja

acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr.

224/1999, Legea nr. 568/2001.

Astfel, s-a reținut că bunicul reclamantei,

R.M., a fost arestat în anul 1952 și condamnat pentru „uneltire”. După trei ani

de detenție a decedat în închisoare. La arestare, soția acestuia a paralizat, iar

fiul lui, după ce a fost exmatriculat din școală din cauză că tatăl său a fost arestat,

s-a sinucis. Cel arestat, pe lângă fiul care s-a sinucis, a mai avut o fată, care

este mama reclamantei.

Din cauza condamnării politice suferite

de bunicul său, accesul reclamantei la viața socială și politică a comunității a

fost restrâns, iar accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător

pregătirii ori mai bine remunerat, i-a fost interzis. Toate aceste restricții au

adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la

existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitate,

onoare și alte valori similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse

în drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește cuantumul daunelor

morale solicitate de reclamantă, instanța a reținut că modul de apreciere a prejudiciilor

morale nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate

între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial

al despăgubirilor.

Față de atingerea adusă mai multor drepturi

fundamentale, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma

de 90.000 euro.

În stabilirea acestui cuantum au fost

avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit de reclamantă și

implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții sale sociale.

Prin decizia civilă nr. 937 din 09

iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Caraș-Severin,

și rejudecând: a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acțiunea

introdusă de către reclamanta F.E.M.

Pentru a adopta această soluție, instanța

de apel a analizat cauza prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009

și la Deciziile nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale.

Astfel, s-a reținut că prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională

întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea

în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării

prezentului apel.

De asemenea, s-a avut în vedere că prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință

lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești,

întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

În consecință, instanța de apel a reținut

că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut

de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanta F.E.M.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta F.E.M., solicitând admiterea recursului și,

în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamanta a susținut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, contrar celor

reținute de instanța de apel, Parlamentul s-a pronunțat de fapt, între termenul

constituțional de 45 de zile, prin adoptarea Legii nr. 202/2010, care, în opinia

recurentei, modifică art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, recurenta susține că prin

Legea nr. 202/2010, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost modificate

printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate

din acest act normativ nu au fost declarate neconstituționale, fiind deci valabile

și pe deplin aplicabile.

Așadar, se susține greșita interpretare

a Deciziei nr. 1358/2010 din perspectiva Legii nr. 202/2010 care a intrat în vigoare

la 25 noiembrie 2010.

În consecință, s-a arătat că dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul despăgubirilor morale, au

fost puse în concordanță cu Constituția, prin dispozițiile art. 13 din Legea

nr. 202/2010, astfel că nu se poate reține faptul că nu există temei legal pentru

acordarea despăgubirilor solicitate.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai

arătat că prin hotărârea recurată au fost încălcate dispozițiile art. 6 și 14 din

Convenția Europeană privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la nediscriminare.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În esență, recurenta susține nelegalitatea

hotărârii instanței de apel, sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor Deciziei

nr. 1358/2010 [prin care Curtea Constituțională

a declarat neconstituțional textul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009], din perspectiva art. 13 din Legea nr. 202/2010.

Prin Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, invocată de recurentă, dispozițiile

Legii nr. 221/2009 s-au modificat în sensul că hotărârea pronunțată în cauzele pornite

sub imperiul acestei legi este supusă recursului care este de competența Curții

de apel.

Din coroborarea art. 147 din Constituția

României cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă, pe de o parte,

că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în

care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar, pe de altă

parte, că acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Or, în cazul de față, nu se poate reține

faptul că prin modificările aduse Legii nr. 221/2009, prin art. 13 din Legea

nr. 202/2010 au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale.

Modificările aduse prin textul invocat,

se referă numai la partea introductivă a primului alin. al art. 5, în sensul că,

în loc de instanța de judecată s-a menționat instanța prevăzută la art. 4 alin.

(4). Asupra lit. a) a acestui alin., care reprezintă temeiul în drept al prezentului

demers, texul nu face vreo referire. Recurenta-reclamantă invocă de fapt un aspect

ce ține de calificarea căii de atac și nu de temeiul legal în baza căruia se solicită

despugubirile morale.

Prin urmare, temeiul juridic, în baza

căruia a fost pornită cererea reclamantului de chemare în judecată, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a încetat să-și mai producă efectele,

fiind declarat neconstituțional.

În prezent nu există un temei juridic

în legea specială, Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor

de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea

de despăgubiri morale.

De altfel, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul

legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11. 2011, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei

decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este

supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs

de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (

1

)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții

Constituționale. În acest sens, s-a reținut că prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au

fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta

Curte a reținut că atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat

la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea

componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

Înalta Curte nu a considerat că prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar

creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația

de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul

de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern

a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul

aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale,

nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază

că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului,

în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., constatându-se

legalitatea hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta F.E.M. împotriva deciziei nr. 937 din 09 iunie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

11 iunie 2012.