ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 422 din 11 iunie 2009, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Focșani, având ca obiect Legea nr. 10/2001, a atribuit reclamantei, prin compensare, în temeiul art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 terenul în suprafață de 400 mp situat în Focșani, cu vecinii teren Primărie, SC E., drum acces identificat în schița nr. 2 din raportul de expertiză C.D. și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea terenului pe vechiul amplasament. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 239/91/2009 reclamanta M.A.

a chemat în judecată pârâta U.A.T. Focșani solicitând obligarea pârâtei să emită dispoziția motivată cuprinzând oferta de restituire în natură a unui teren în suprafață de 400 mp situat în intravilan Focșani, iar în subsidiar a solicitat atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara acestei suprafețe de teren dobândit prin cumpărare în 1957, că în 1983 terenul a fost expropriat, că în 2001 a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001 dar că până în prezent nu s-a emis decizie de către pârâtă. Tribunalul a mai reținut că reclamanta a cumpărat în 1958 prin act autentic suprafața de 400 mp teren situat în Focșani, teren ce a fost expropriat prin Decretul nr. 488/1983.

Reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 la data de 31 mai 2001, notificare care nu a fost soluționată până în prezent, însă prin adresa nr. 65003/2008 P.M.F. a precizat că a propus acordarea unui teren în compensare în zona Castelul de apă dar reclamanta nu a formulat opțiune în acest sens. Instanța de fond a mai reținut că, din expertiza C.D. a rezultat că din vechiul amplasament 60 mp este ocupat de stradă și trotuar și 340 mp sunt liberi de construcții fiind folosit de pârâtă pentru desfășurarea unor activități comerciale pentru producătorii particulari respectiv piața de pepeni din orașul Focșani, iar după Planul cadastral terenul este inventariat ca domeniul public, parcare, prin H.G.

nr. 908/2002, aspect față de care tribunalul a apreciat că acest teren nu poate fi retrocedat reclamantei. Referitor la terenul solicitat de reclamantă a-i fi atribuit în compensare în str. Brăilei, s-a reținut că acest teren este parțial ocupat de construcția S.S.B. și că pârâta, prin adresă, a precizat că terenul aparține domeniului privat al orașului și este dat în folosință la SCM A. Focșani prin Decizia nr. 179/1970, astfel încât nu poate fi atribuit în compensare. S-a mai reținut că pârâta a fost de acord cu atribuirea terenului în compensare în zona Castelul de apă, teren ce a fost identificat de expert prin schița nr. 2 anexă raport de expertiză. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta M.A.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât măsura reparației dispusă, prin compensare în temeiul art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, prin atribuirea terenului în suprafață de 400 mp situat în Focșani, str. Virtuții (Castelul de apă) nu asigură reparația echitabilă a prejudiciului produs, nu reprezintă o reparație justă acordată foștilor proprietari, așa cum a avut legiuitorul în vedere prin adoptarea Legii nr. 10/2001. Că, atât timp cât terenul oferit în compensare, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, nu poate fi afectat de construcții civile sau industriale datorită restricției de distanță față de rețeaua electrică de înaltă tensiune, el nu poate fi folosit decât în scopuri agricole.

Atât timp cât cap. 1 pct. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul prevalentei restituirii în natură, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a verifica posibilitatea restituirii în natură a bunului și numai în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, să acorde măsurile reparatorii prevăzute de lege. A mai susținut apelanta că, prin prisma materialului probator administrat în cauză, prima instanță nu a fost în măsură să facă o determinare precisă și fără echivoc a destinației și categoriei de folosință a vechiului amplasament al terenului. În fine, că nici o dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de neapartenența acestora la domeniul public al Statului sau al unităților administrativ teritoriale.

Singura condiționare a restituirii în natură a bunului este ca acesta să fie liber, în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, adică să nu fie ocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. Prin decizia civilă nr. 86/ A din 23 martie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că prin notificarea adresată unității deținătoare, aflată la dosarul de fond, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 400 mp teren viran aflat în Focșani sau, în cazul în care aceasta nu mai este posibilă, echivalentul în bani al acestui teren, ulterior, prin cererea adresată instanței de fond, precizând că, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului pe vechiul amplasament, solicită identificarea și atribuirea în compensare a unui alt teren din aceeași categorie și cu o valoare similară.

Concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de către expert C.D., în sensul că doar 60 mp din cei 400 mp solicitați sunt liberi iar restul de 340 mp este liber de construcții și folosit ca piață publică, precum și identificarea unui alt teren spre a fi dat în compensare, respectiv cel situat în str. Brăilei (schița nr. 3), nu au fost contestate de către părți, astfel încât nu se impune completarea probelor administrate la instanța de fond.

Instanța de apel a mai reținut că, din chiar notificarea adresată unității deținătoare și din cererea adresată instanței, a rezultat că reclamanta a fost de acord cu acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu precizarea că, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. (5) din același act normativ, autoritatea competentă să stabilească natura măsurilor compensatorii este unitatea învestită cu soluționarea notificării, ea fiind singura care poate aprecia dacă măsura este posibilă din punctul său de vedere, iar instanța sesizată de cel nemulțumit poate dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile disponibile care se pot acorda în compensare. Or, în speța de față, reclamanta nu numai că nu a contestat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului (pe vechiul amplasament) ci a solicitat expres acordarea de măsuri reparatorii prin compensare.

Faptul că instanța nu a îmbrățișat punctul de vedere al expertului C.D. referitor la terenul din str. Brăilei, spre a fi dat în compensare, nu poate justifica critica nelămuririi exprese a situației terenului inițial. Este adevărat că la judecarea cauzei în fond nu s-a depus tabelul cuprinzând bunurile ce pot fi acordate în compensare, fiecare dintre părți vizând un alt asemenea bun, dar din interpretarea judicioasă a probelor, corect a reținut prima instanță că restituirea în natură nu este posibilă și a oferit spre compensare terenul propus de către unitatea deținătoare, instanța neputând dispune, contrar prevederilor menționate, de bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile; s-ar micșora astfel patrimoniul unității administrativ teritoriale împotriva voinței titularului dreptului și în absența oricărei justificări legale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, formulând următoarele critici: I. Instanța de apel nu a răspuns criticii formulate cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac, la critica privind diferența de valoare dintre terenul aflat pe vechiul amplasament și cel acordat în compensare. În acest sens, arată că despăgubirile acordate prin echivalent de instanța de judecată nu sunt în măsură să asigure o reparație echitabilă pentru pierderea proprietății, întrucât potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză valoarea terenului acordat în compensare este de circa 4 ori mai mică decât cea a terenului a cărui restituire s-a solicitat. În raport de această situație, instanța ar fi trebuit fie să procedeze la identificarea unui alt teren de o valoare apropiată și din aceeași categorie de folosință, fie să ofere o suprafață cu o întindere mai mare decât cea a terenului expropriat.

Mai mult, terenul situat în punctul Castelul de Apă (terenul oferit în compensare) nu se poate afecta unor construcții civile sau industriale, întrucât în zonă operează o restricție de distanță față de rețeaua electrică de înaltă tensiune, care împiedică edificarea oricărei construcții, făcând practic terenul inutilizabil altfel decât în scopuri agricole; II. Instanța de apel nu a determinat cu exactitate destinația și categoria de folosință a vechiului amplasament, care poate fi restituit în natură. În acest sens, arată că, deși potrivit punctului de vedere al P.M.F.

terenul în cauză este impropriu reconstituirii sale în natură întrucât este ocupat de parcarea construită în partea de nord a Pieții Focșani, trotuar și utilități, obiectiv inventariat în domeniul public al municipiului Focșani, în realitate în această locație nu există nici o parcare, fiind teren închiriat în mod abuziv de către primărie pentru derularea unor activități comerciale ad-hoc, fiind amplasate fără forme legale mai multe tonete destinate comerțului stradal. Potrivit raportului de expertiză topografică, din suprafața totală de 400 mp, doar 60 mp, în speță, nu poate fi restituit în natură, restul terenului fiind liber de construcții și apt de retrocedare. Referitor la așa-zisa suprapunere între terenul solicitat, în speță, poligonul și terenul prevăzut ca parcare în Anexa 2 la H.G.

nr. 908/2002 privind inventarul bunurilor aparținând domeniului public al municipiului Focșani, această suprapunere nu apare decât în planul cadastral digital, lucrare cu caracter pur tehnic, neverificată și nerecepționată de către beneficiar, astfel încât nu poate fi luată în considerare, singura lucrare cu caracter oficial fiind planul cadastral actual al municipiului. Conform acestui înscris, amplasamentul imobilului în cauză se situează între terenurile indicate în anexă „în fața pieții de pepeni" și „în spatele pieții de pepeni", astfel încât nu există nici o suprapunere între terenul solicitat și cel aparținând domeniului public al orașului, suprafața expropriată fiind aptă a fi restituită în natură.

Decursul urmează a fii admis, în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 se instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor. Pe cale de excepție, dacă această măsură nu este posibilă ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În drept, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) și (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul civil, și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ - teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă conform legii, bunurile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

Decizia sau dispoziția motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, în sensul art. 25 alin. (4) din lege. Așa fiind, în măsura în care dispun cu privire la compensarea cu alt imobil, instanțele au obligația de a-l identifica și de a verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, de a statua dacă acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi restituit. În cazul în care imobilul care se pretinde a fi atribuit în compensare aparține domeniului public, instanțele au obligația de a verifica dacă a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unității administrativ-teritoriale care îl deține, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998.

Totodată, instanțele au a verifica dacă imobilul atribuit în compensare este înscris în tabelul întocmit de entitatea deținătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedește a fi unul abuziv. Prin notificarea din 31 mai 2001, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a suprafeței de teren de 400 mp, teren preluat de la aceasta în baza Decretului de expropriere din 30 decembrie 1983, iar în caz de imposibilitate de restituire în natură, acordarea echivalentului bănesc al acestuia. Dat fiind temeiul preluării, anume exproprierea, pricina trebuia evaluată în baza dispozițiilor art. II din lege, astfel încât, instanța de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei era ținută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere.

Astfel, potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", alin. (2) stabilește ca „în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent", iar alin. (3) prevede că imobilele expropriate (construcții nedemolate și teren) care sunt libere (deci nu au primit afectațiunea pentru care s-a dispus exproprierea sau care nu au fost înstrăinate legal) se vor restitui integral persoanei îndreptățite.

În funcție de dispozițiile legale anterior citate, instanța de apel trebuia să stabilească situația juridică și de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a legii, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii și să stabilească cu certitudine dacă pe terenul în litigiu există amenajări sau lucrări de utilitate publică. Sintagma de amenajări de utilitate publică este definită în dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume, căi de comunicație (străzi, alei trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Același text stabilește că individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității investite cu soluționarea notificării, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism; de asemenea, tot în sarcina unității deținătoare revine obligația de a verifica destinația terenului și a suprafeței acestuia pentru a nu se afecta căile de acces, ori existența și utilizarea unor amenajări subterane. În măsura în care entitatea învestită cu soluționarea notificării nu a realizat aceste verificări, îi revenea instanței de judecată obligația de a le efectua, într-o corectă aplicare a legii.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză (dosar fond) a rezultat că din vechiul amplasament de 400 mp, o suprafață de 60 mp este ocupată de stradă și trotuar, iar „340 mp sunt liberi de construcții și folosiți de Primăria Focșani pentru desfășurare de activități comerciale pentru producătorii particulari" și „se pot retroceda fizic", iar terenurile acordate în compensare „..în raport de categoria și valoarea vechiului amplasament ..au valori mult negative, total disproporționate", unul dintre acestea, respectiv, cel situat în zona Castelul de Apă neputând fi folosit pentru construcții întrucât există restricție de distanță față de rețeaua de înaltă tensiune. Completarea la raportul de expertiză (dosar fond) dispusă de instanță pentru a se preciza dacă suprafața de 340 mp reprezintă parcare inventariată în domeniul public al municipiului Focșani în anexa 2 la H.G.

nr. 908/2002 a stabilit că, prin raportare la planul cadastral digital al municipiului Focșani, suprafața de 340 mp se suprapune cu terenul figurând „parcare" în anexa nr. 2 la H.G. nr. 908/2002, iar prin raportare la descrierea prevăzută în anexa arătată, terenul de 340 mp nu se suprapune cu suprafața figurând parcare, reprezentând piață de pepeni. De asemenea, adresa din 3 iunie 2009 a P.M.F. stabilește că terenul de 400 mp, deci, inclusiv cei 340 mp, aparține domeniului privat al P.M.F., fiind încredințat în folosință SCM A. ca efect al deciziei nr. 179 din 17 iunie 1970 ce reglementează transmiterea bunurilor proprietate de stat către unitățile cooperatiste. Astfel, cu toate că probatoriile administrate în cauză sunt contradictorii și nu reușesc să stabilească cu certitudine regimul juridic al terenului în discuție, instanța de fond a concluzionat, în mod greșit, că bunul respectiv aparține domeniului public parcare prin H.G.

nr. 908/2002. Mai mult, deși notificarea reclamantei nu a fost soluționată nici până în prezent, din adresa din 21 noiembrie 2008 a P.M.F., a rezultat că pentru terenul aferent imobilului ce a fost situat pe str. Mare a Unirii în suprafață de 400 mp s-a propus acordarea unei suprafețe de teren situată în zona Castelul de Apă, propunere față de care persoana îndreptățită nu a formulat nici o opțiune în sensul arătat, nefiind astfel respectate nici dispozițiile legale potrivit cărora oferta în compensare este condiționată de acordul persoanei îndreptățite, aspect pe care instanțele nu l-au avut în vedere atunci când s-au pronunțat.

Diferența de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament și terenurile acordate în compensare (în cazul în care se va constata imposibilitatea restituirii terenului de pe vechiul amplasament) stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză și cu privire la care instanțele nici măcar nu s-au pronunțat,va fi avută în vedere în rejudecare, în respectarea dispozițiilor incidente în materie și, eventual, va fi urmată de identificarea unui alt teren, de o valoare apropriată și din aceeași categorie de folosință. Pentru a valida imposibilitatea de restituire în natură este necesar ca instanța de judecată să lămurească dacă potrivit legii operează indisponibilizarea terenului în discuție (340 mp) față de cele constatate în expertiză, respectiv, dacă acesta reprezintă parcare sau piață de pepeni, singura indisponibilitate valabilă la acest moment fiind porțiunea de teren de 60 mp din totalul de 400 mp afectată căii de comunicație.

Pe de altă parte, dacă terenul în litigiu reprezintă în prezent parcare, este necesar a se stabili dacă aceasta exista la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație. Chiar și apartenența la domeniul public al unității administrativ-teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la restituirea în natură, astfel cum reiese din economia întregii legi de reparație; concluzia se impune cu atât mai mult cu cât solicitarea de restituire vizează un teren pe vechiul amplasament, de vreme ce legea permite chiar acordarea unor terenuri în compensare dintre cele care au regim de proprietate publică, cu respectarea unei anumite proceduri descrise de art. 1 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007.

Spre o atare finalitate, urmează ca instanța de rejudecare să reanalizeze pricina din perspectiva dispozițiilor art. II din Legea nr. 10/2001 incidente în cauză, să administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situației de fapt conform considerentelor anterior expuse, să dispună completarea sau refacerea expertizei, efectuată în cauză privind regimul juridic al suprafeței de 340 mp din totalul de 400 mp reprezentând vechiul amplasament, să solicite înscrisurile necesare de la pârâtă, inclusiv tabelul cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, să facă aplicarea dispozițiilor legale privind echivalența valorică a bunurilor în cazul va aprecia că în cauză se impune măsura compensării și să dispună administrarea oricăror alte probe pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, în vederea lămuririi tuturor circumstanțelor ei și pentru o corectă aplicare a legii.

Față de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul însă, dat fiind incompleta lămurire a situației de fapt, casează decizia atacată cu trimiterea apelului spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva deciziei civile nr. 86/ A din 23 martie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.