ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 422 din 11 iunie 2009,

Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis acțiunea civilă formulată de

reclamanta M.A. în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Focșani, având ca obiect

Legea nr. 10/2001, a atribuit reclamantei, prin compensare, în temeiul art. 1

pct. 2 din Legea nr. 10/2001 terenul în suprafață de 400 mp situat în Focșani,

cu vecinii teren Primărie, SC E., drum acces identificat în schița nr. 2 din

raportul de expertiză C.D. și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

privind restituirea terenului pe vechiul amplasament.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut că prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 239/91/2009

reclamanta M.A. a chemat în judecată pârâta U.A.T. Focșani solicitând obligarea

pârâtei să emită dispoziția motivată cuprinzând oferta de restituire în natură

a unui teren în suprafață de 400 mp situat în intravilan Focșani, iar în subsidiar

a solicitat atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este

proprietara acestei suprafețe de teren dobândit prin cumpărare în 1957, că în

1983 terenul a fost expropriat, că în 2001 a formulat notificare potrivit Legii

nr. 10/2001 dar că până în prezent nu s-a emis decizie de către pârâtă.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta a cumpărat în

1958 prin act autentic suprafața de 400 mp teren situat în Focșani, teren ce a

fost expropriat prin Decretul nr. 488/1983. Reclamanta a formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 la data de 31 mai 2001, notificare care nu a fost

soluționată până în prezent, însă prin adresa nr. 65003/2008 P.M.F. a precizat

că a propus acordarea unui teren în compensare în zona Castelul de apă dar

reclamanta nu a formulat opțiune în acest sens.

Instanța de fond a mai reținut că, din expertiza C.D.

a rezultat că din vechiul amplasament 60 mp este ocupat de stradă și trotuar și

340 mp sunt liberi de construcții fiind folosit de pârâtă pentru desfășurarea

unor activități comerciale pentru producătorii particulari respectiv piața de

pepeni din orașul Focșani, iar după Planul cadastral terenul este inventariat

ca domeniul public, parcare, prin H.G. nr. 908/2002, aspect față de care tribunalul

a apreciat că acest teren nu poate fi retrocedat reclamantei.

Referitor la terenul solicitat de reclamantă a-i fi

atribuit în compensare în str. Brăilei, s-a reținut că acest teren este parțial

ocupat de construcția S.S.B. și că pârâta, prin adresă, a precizat că terenul

aparține domeniului privat al orașului și este dat în folosință la SCM A.

Focșani prin Decizia nr. 179/1970, astfel încât nu poate fi atribuit în

compensare.

S-a mai reținut că pârâta a fost de acord cu

atribuirea terenului în compensare în zona Castelul de apă, teren ce a fost

identificat de expert prin schița nr. 2 anexă raport de expertiză.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a

declarat apel reclamanta M.A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

întrucât măsura reparației dispusă, prin compensare în temeiul art. 1 pct. 2

din Legea nr. 10/2001, prin atribuirea terenului în suprafață de 400 mp situat

în Focșani, str. Virtuții (Castelul de apă) nu asigură reparația echitabilă a

prejudiciului produs, nu reprezintă o reparație justă acordată foștilor

proprietari, așa cum a avut legiuitorul în vedere prin adoptarea Legii nr.

10/2001.

Că, atât timp cât terenul oferit în compensare, așa

cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, nu poate fi afectat de

construcții civile sau industriale datorită restricției de distanță față de

rețeaua electrică de înaltă tensiune, el nu poate fi folosit decât în scopuri

agricole.

Atât timp cât cap. 1 pct. 1 din Legea nr. 10/2001

consacră principiul prevalentei restituirii în natură, entitatea învestită cu

soluționarea notificării are obligația de a verifica posibilitatea restituirii

în natură a bunului și numai în situația în care restituirea în natură nu mai

este posibilă, să acorde măsurile reparatorii prevăzute de lege.

A mai susținut apelanta că, prin prisma materialului

probator administrat în cauză, prima instanță nu a fost în măsură să facă o

determinare precisă și fără echivoc a destinației și categoriei de folosință a

vechiului amplasament al terenului.

În fine, că nici o dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu

condiționează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, de neapartenența acestora la domeniul public

al Statului sau al unităților administrativ teritoriale.

Singura condiționare a restituirii în natură a

bunului este ca acesta să fie liber, în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001,

adică să nu fie ocupat de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.

Prin decizia civilă nr. 86/ A din 23 martie 2010,

Curtea de Apel Galați, secția civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei,

reținând că prin notificarea adresată unității deținătoare, aflată la dosarul

de fond, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 400 mp

teren viran aflat în Focșani sau, în cazul în care aceasta nu mai este

posibilă, echivalentul în bani al acestui teren, ulterior, prin cererea

adresată instanței de fond, precizând că, în cazul imposibilității restituirii

în natură a imobilului pe vechiul amplasament, solicită identificarea și

atribuirea în compensare a unui alt teren din aceeași categorie și cu o valoare

similară.

Concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat

în cauză de către expert C.D., în sensul că doar 60 mp din cei 400 mp

solicitați sunt liberi iar restul de 340 mp este liber de construcții și

folosit ca piață publică, precum și identificarea unui alt teren spre a fi dat

în compensare, respectiv cel situat în str. Brăilei (schița nr. 3), nu au fost

contestate de către părți, astfel încât nu se impune completarea probelor

administrate la instanța de fond.

Instanța de apel a mai reținut că, din chiar

notificarea adresată unității deținătoare și din cererea adresată instanței, a

rezultat că reclamanta a fost de acord cu acordarea de măsuri reparatorii prin

compensare cu precizarea că, în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și art. 1 alin. (5) din același act normativ, autoritatea competentă să

stabilească natura măsurilor compensatorii este unitatea învestită cu

soluționarea notificării, ea fiind singura care poate aprecia dacă măsura este

posibilă din punctul său de vedere, iar instanța sesizată de cel nemulțumit

poate dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile disponibile care

se pot acorda în compensare.

Or, în speța de față, reclamanta nu numai că nu a

contestat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului (pe vechiul

amplasament) ci a solicitat expres acordarea de măsuri reparatorii prin

compensare. Faptul că instanța nu a îmbrățișat punctul de vedere al expertului

C.D. referitor la terenul din str. Brăilei, spre a fi dat în compensare, nu

poate justifica critica nelămuririi exprese a situației terenului inițial.

Este adevărat că la judecarea cauzei în fond nu s-a

depus tabelul cuprinzând bunurile ce pot fi acordate în compensare, fiecare

dintre părți vizând un alt asemenea bun, dar din interpretarea judicioasă a

probelor, corect a reținut prima instanță că restituirea în natură nu este

posibilă și a oferit spre compensare terenul propus de către unitatea

deținătoare, instanța neputând dispune, contrar prevederilor menționate, de

bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile; s-ar micșora astfel

patrimoniul unității administrativ teritoriale împotriva voinței titularului

dreptului și în absența oricărei justificări legale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta, formulând următoarele critici:

I. Instanța de apel nu a răspuns criticii formulate

cu prilejul dezbaterii cauzei în această cale de atac, la critica privind

diferența de valoare dintre terenul aflat pe vechiul amplasament și cel acordat

în compensare.

În acest sens, arată că despăgubirile acordate prin

echivalent de instanța de judecată nu sunt în măsură să asigure o reparație

echitabilă pentru pierderea proprietății, întrucât potrivit raportului de expertiză

efectuat în cauză valoarea terenului acordat în compensare este de circa 4 ori

mai mică decât cea a terenului a cărui restituire s-a solicitat.

În raport de această situație, instanța ar fi trebuit

fie să procedeze la identificarea unui alt teren de o valoare apropiată și din

aceeași categorie de folosință, fie să ofere o suprafață cu o întindere mai

mare decât cea a terenului expropriat.

Mai mult, terenul situat în punctul Castelul de Apă (terenul

oferit în compensare) nu se poate afecta unor construcții civile sau

industriale, întrucât în zonă operează o restricție de distanță față de rețeaua

electrică de înaltă tensiune, care împiedică edificarea oricărei construcții,

făcând practic terenul inutilizabil altfel decât în scopuri agricole;

II. Instanța de apel nu a determinat cu exactitate

destinația și categoria de folosință a vechiului amplasament, care poate fi

restituit în natură.

În acest sens, arată că, deși potrivit punctului de

vedere al P.M.F. terenul în cauză este impropriu reconstituirii sale în natură

întrucât este ocupat de parcarea construită în partea de nord a Pieții Focșani,

trotuar și utilități, obiectiv inventariat în domeniul public al municipiului

Focșani, în realitate în această locație nu există nici o parcare, fiind teren

închiriat în mod abuziv de către primărie pentru derularea unor activități

comerciale ad-hoc, fiind amplasate fără forme legale mai multe tonete destinate

comerțului stradal.

Potrivit raportului de expertiză topografică, din

suprafața totală de 400 mp, doar 60 mp, în speță, nu poate fi restituit în

natură, restul terenului fiind liber de construcții și apt de retrocedare.

Referitor la așa-zisa suprapunere între terenul

solicitat, în speță, poligonul și terenul prevăzut ca parcare în Anexa 2 la H.G.

nr. 908/2002 privind inventarul bunurilor aparținând domeniului public al

municipiului Focșani, această suprapunere nu apare decât în planul cadastral digital,

lucrare cu caracter pur tehnic, neverificată și nerecepționată de către

beneficiar, astfel încât nu poate fi luată în considerare, singura lucrare cu

caracter oficial fiind planul cadastral actual al municipiului.

Conform acestui înscris, amplasamentul imobilului în

cauză se situează între terenurile indicate în anexă „în fața pieții de

pepeni" și „în spatele pieții de pepeni", astfel încât nu există nici

o suprapunere între terenul solicitat și cel aparținând domeniului public al

orașului, suprafața expropriată fiind aptă a fi restituită în natură.

Decursul urmează a fii admis, în considerarea

argumentelor ce succed:

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), art. 7 și

art. 9 din Legea nr. 10/2001 se instituie principiul prevalentei restituirii în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor.

Pe cale de excepție, dacă această măsură nu este

posibilă ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea

celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, atunci când măsura compensării nu este posibilă sau

aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În drept, măsura reparatorie referitoare la

compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la

art. 1 alin. (2) și (3) din lege, permite entității obligate la restituire să

ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau

servicii disponibile, pe care le deține, aflate în circuitul civil, și care

sunt acceptate de persoana îndreptățită.

În cazul instituțiilor publice care au în

administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau

a unității administrativ - teritoriale, dacă se apreciază că acestea pot face

obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este

posibilă conform legii, bunurile cu regim de proprietate publică se pot

dezafecta și trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unității

administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, urmând ca,

odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin

compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptățite la restituire.

Decizia sau dispoziția motivată de restituire prin

compensare cu alt imobil în echivalent, în măsura în care oferta este

acceptată, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru

punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară,

în sensul art. 25 alin. (4) din lege.

Așa fiind, în măsura în care dispun cu privire la

compensarea cu alt imobil, instanțele au obligația de a-l identifica și de a

verifica care este regimul său juridic actual și, respectiv, de a statua dacă

acesta corespunde din punct de vedere valoric cu cel care nu poate fi

restituit.

În cazul în care imobilul care se pretinde a fi

atribuit în compensare aparține domeniului public, instanțele au obligația de a

verifica dacă a fost trecut în proprietatea privată a statului sau a unității

administrativ-teritoriale care îl deține, în conformitate cu prevederile Legii

nr. 213/1998.

Totodată, instanțele au a verifica dacă imobilul

atribuit în compensare este înscris în tabelul întocmit de entitatea

deținătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în acest tabel se dovedește a

fi unul abuziv.

Prin notificarea din 31 mai 2001, reclamanta a

solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a suprafeței de

teren de 400 mp, teren preluat de la aceasta în baza Decretului de expropriere din

30 decembrie 1983, iar în caz de imposibilitate de restituire în natură,

acordarea echivalentului bănesc al acestuia.

Dat fiind temeiul preluării, anume exproprierea,

pricina trebuia evaluată în baza dispozițiilor art. II din lege, astfel încât,

instanța de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei era ținută să verifice

ipotezele acestui text, pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6)

reprezintă norme de trimitere.

Astfel, potrivit art. II alin. (1) din Legea nr.

10/2001 „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu

au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au

fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", alin. (2) stabilește

ca „în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau

total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea,

terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru

construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent",

iar alin. (3) prevede că imobilele expropriate (construcții nedemolate și

teren) care sunt libere (deci nu au primit afectațiunea pentru care s-a dispus

exproprierea sau care nu au fost înstrăinate legal) se vor restitui integral

persoanei îndreptățite.

În funcție de dispozițiile legale anterior citate,

instanța de apel trebuia să stabilească situația juridică și de fapt a

terenului la momentul intrării în vigoare a legii, dacă s-a realizat sau nu

scopul exproprierii și să stabilească cu certitudine dacă pe terenul în litigiu

există amenajări sau lucrări de utilitate publică.

Sintagma de amenajări de utilitate publică este

definită în dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 reprezentând acele

amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume, căi de comunicație

(străzi, alei trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de

spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe

pietonale și altele.

Același text stabilește că individualizarea acestor

suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a

notificărilor, este atributul entității investite cu soluționarea notificării,

urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât și

documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism; de asemenea, tot în

sarcina unității deținătoare revine obligația de a verifica destinația

terenului și a suprafeței acestuia pentru a nu se afecta căile de acces, ori

existența și utilizarea unor amenajări subterane.

În măsura în care entitatea învestită cu soluționarea

notificării nu a realizat aceste verificări, îi revenea instanței de judecată

obligația de a le efectua, într-o corectă aplicare a legii.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat

în cauză (dosar fond) a rezultat că din vechiul amplasament de 400 mp, o

suprafață de 60 mp este ocupată de stradă și trotuar, iar „340 mp sunt liberi

de construcții și folosiți de Primăria Focșani pentru desfășurare de activități

comerciale pentru producătorii particulari" și „se pot retroceda

fizic", iar terenurile acordate în compensare „..în raport de categoria și

valoarea vechiului amplasament ..au valori mult negative, total

disproporționate", unul dintre acestea, respectiv, cel situat în zona Castelul

de Apă neputând fi folosit pentru construcții întrucât există restricție de

distanță față de rețeaua de înaltă tensiune.

Completarea la raportul de expertiză (dosar fond)

dispusă de instanță pentru a se preciza dacă suprafața de 340 mp reprezintă

parcare inventariată în domeniul public al municipiului Focșani în anexa 2 la H.G.

nr. 908/2002 a stabilit că, prin raportare la planul cadastral digital al

municipiului Focșani, suprafața de 340 mp se suprapune cu terenul figurând

„parcare" în anexa nr. 2 la H.G. nr. 908/2002, iar prin raportare la

descrierea prevăzută în anexa arătată, terenul de 340 mp nu se suprapune cu

suprafața figurând parcare, reprezentând piață de pepeni.

De asemenea, adresa din 3 iunie 2009 a P.M.F.

stabilește că terenul de 400 mp, deci, inclusiv cei 340 mp, aparține domeniului

privat al P.M.F., fiind încredințat în folosință SCM A. ca efect al deciziei

nr. 179 din 17 iunie 1970 ce reglementează transmiterea bunurilor proprietate

de stat către unitățile cooperatiste.

Astfel, cu toate că probatoriile administrate în

cauză sunt contradictorii și nu reușesc să stabilească cu certitudine regimul

juridic al terenului în discuție, instanța de fond a concluzionat, în mod

greșit, că bunul respectiv aparține domeniului public parcare prin H.G. nr.

908/2002.

Mai mult, deși notificarea reclamantei nu a fost

soluționată nici până în prezent, din adresa din 21 noiembrie 2008 a P.M.F., a

rezultat că pentru terenul aferent imobilului ce a fost situat pe str. Mare a

Unirii în suprafață de 400 mp s-a propus acordarea unei suprafețe de teren

situată în zona Castelul de Apă, propunere față de care persoana îndreptățită

nu a formulat nici o opțiune în sensul arătat, nefiind astfel respectate nici

dispozițiile legale potrivit cărora oferta în compensare este condiționată de

acordul persoanei îndreptățite, aspect pe care instanțele nu l-au avut în

vedere atunci când s-au pronunțat.

Diferența de valoare dintre terenul situat pe vechiul

amplasament și terenurile acordate în compensare (în cazul în care se va

constata imposibilitatea restituirii terenului de pe vechiul amplasament)

stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză și cu privire la care

instanțele nici măcar nu s-au pronunțat,va fi avută în vedere în rejudecare, în

respectarea dispozițiilor incidente în materie și, eventual, va fi urmată de

identificarea unui alt teren, de o valoare apropriată și din aceeași categorie

de folosință.

Pentru a valida imposibilitatea de restituire în

natură este necesar ca instanța de judecată să lămurească dacă potrivit legii

operează indisponibilizarea terenului în discuție (340 mp) față de cele

constatate în expertiză, respectiv, dacă acesta reprezintă parcare sau piață de

pepeni, singura indisponibilitate valabilă la acest moment fiind porțiunea de

teren de 60 mp din totalul de 400 mp afectată căii de comunicație.

Pe de altă parte, dacă terenul în litigiu reprezintă

în prezent parcare, este necesar a se stabili dacă aceasta exista la data

intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Chiar și apartenența la domeniul public al unității

administrativ-teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la

restituirea în natură, astfel cum reiese din economia întregii legi de

reparație; concluzia se impune cu atât mai mult cu cât solicitarea de

restituire vizează un teren pe vechiul amplasament, de vreme ce legea permite

chiar acordarea unor terenuri în compensare dintre cele care au regim de

proprietate publică, cu respectarea unei anumite proceduri descrise de art. 1

pct. 7 din H.G. nr. 250/2007.

Spre o atare finalitate, urmează ca instanța de

rejudecare să reanalizeze pricina din perspectiva dispozițiilor art. II din Legea

nr. 10/2001 incidente în cauză, să administreze toate probatoriile necesare

stabilirii depline a situației de fapt conform considerentelor anterior expuse,

să dispună completarea sau refacerea expertizei, efectuată în cauză privind

regimul juridic al suprafeței de 340 mp din totalul de 400 mp reprezentând

vechiul amplasament, să solicite înscrisurile necesare de la pârâtă, inclusiv

tabelul cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, să facă aplicarea

dispozițiilor legale privind echivalența valorică a bunurilor în cazul va

aprecia că în cauză se impune măsura compensării și să dispună administrarea

oricăror alte probe pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, în

vederea lămuririi tuturor circumstanțelor ei și pentru o corectă aplicare a

legii.

Față de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1)

și (3) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul însă,

dat fiind incompleta lămurire a situației de fapt, casează decizia atacată cu

trimiterea apelului spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva

deciziei civile nr. 86/ A din 23 martie 2010 a Curții de Apel Galați, secția

civilă

Casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie

2011.