ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de

2 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Vrancea,

reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea

administrativ teritorială a municipiului Focșani, solicitând să fie obligată

aceasta să emită dispoziție motivată cuprinzând oferta de restituire în natură

a unui teren în suprafață de 400 m.p. situat în intravilanul orașului Focșani.

În subsidiar, a solicitat atribuirea

de teren în compensare pe alt amplasament.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că este proprietara acestei suprafețe de teren, dobândită prin cumpărare

în anul 1957.

În anul 1983 terenul a fost

expropriat, iar în anul 2001 a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001,

dar până în prezent nu s-a emis decizie de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr, 422 din 01

iunie 2009 a Tribunalului Vrancea,

a

fost admisă acțiunea și a fost atribuit reclamantei, prin compensare, în temeiul

art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, terenul în suprafață de 400 m.p. situat în

Focșani, cu vecinii: teren primărie, SC E. SA, drum acces identificat în schița

nr. 2 din raportul de expertiză C.D.; a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de

cerere privind restituirea terenului pe vechiul amplasament.

Prin decizia civilă nr. 86 din 23

martie 2010 a Curții de Apel Galați,

apelul

reclamantei a fost respins, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 937 din 04

februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție,

a admis recursul și a casat decizia atacată

trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În esență, instanța supremă a reținut că,

față de temeiul preluării imobilului în litigiu, anume exproprierea, pricina trebuia

evaluată în baza dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanța

de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei, era ținută să verifice ipotezele acestui

text, pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere.

Concret, instanța trebuia să stabilească

situația juridică și de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a legii,

dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii și să stabilească cu certitudine dacă

pe terenul în litigiu există amenajări sau lucrări de utilitate publică.

S-a mai reținut prin decizia de casare

că probatoriile administrate în cauză sunt contradictorii și nu reușesc să stabilească

regimul juridic al terenului în discuție, instanța de apel concluzionând în mod

greșit că bunul respectiv aparține domeniului public, fiind parcare.

Cu privire la propunerea de acordare în

compensare a unui teren, Înalta Curte a reținut că persoana îndreptățită nu a făcut

nicio opțiune, fiind, astfel, încălcate dispozițiile legale potrivit cărora oferta

în compensare este condiționată de acordul persoanei îndreptățite.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a

avut în vedere diferența de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament

și terenurile acordate în compensare, deși expertiza efectuată în cauză a relevat

această diferență.

Față de toate aceste împrejurări, instanța

de control judiciar a concluzionat în sensul că, în rejudecare este necesar să se

reanalizeze pricina din perspectiva dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001,

să se administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situației de

fapt, să se dispună completarea sau refacerea expertizei privind regimul juridic

al suprafeței de 340 m.p. din totalul de 400 m.p. reprezentând vechiul amplasament,

în sensul de a se stabili dacă aceasta reprezintă parcare sau piață de pepeni și

dacă la data intrării în vigoare a legii de reparație, parcarea exista sau nu, să

se solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluționării cauzei inclusiv tabelul

cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, să facă aplicarea dispozițiilor legale

privind echivalența valorică a bunurilor, în cazul în care va aprecia că în cauză

se impune măsura compensării și să dispună administrarea oricăror alte probe necesare

lămuririi tuturor circumstanțelor cauzei.

În rejudecare, Curtea de Apel Galați,

secția I civilă, prin decizia nr. 32/A din data de 2 aprilie 2012, a admis apelul

civil declarat de către reclamanta M.A. împotriva sentinței civile nr. 422 din 1

iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea; a schimbat în parte sentința, în sensul

că: a obligat pârâta să emită dispoziție motivată de acordare în compensare către

reclamantă a suprafeței de 315 m.p. teren, situat în Focșani, identificat conform

raportului de expertiză D.E., precum și de acordare de despăgubiri pentru diferența

de valoare dintre terenul în suprafață de 400 m.p. situat pe vechiul amplasament,

imposibil de restituit în natură și terenul în suprafață de 315 m.p. acordat în

compensare; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a înlăturat

dispozițiile contrare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că imobilul în litigiu, revendicat de reclamantă, îl constituie un teren

în suprafață de 400 m.p. situat în Focșani.

Expertiza efectuată în cauză la instanța

de fond a stabilit că din vechiul amplasament, 60 m.p. sunt ocupați de stradă și

trotuar, iar 340 m.p. sunt liberi de construcții fiind folosiți de pârâtă pentru

desfășurarea unor activități comerciale pentru producătorii particulari, respectiv

piața de pepeni din orașul Focșani. După planul cadastral, terenul este inventariat

ca domeniu public -parcare - prin H.G. nr. 908/2002.

Prin suplimentul de expertiză efectuat

în rejudecarea apelului, s-a reținut că suprafața de 340 m.p. reprezintă, ca destinație,

potrivit H.G. mai sus menționate, parcare, dar că, la data expertizei și a revenirii,

aceasta era folosită de Primăria Focșani ca piață, fiind închiriată către persoane

fizice și societăți comerciale pentru desfășurarea de activități comerciale de desfacere

a legumelor, păsări, material săditor și produse industriale.

Expertul a precizat însă în mod expres

că parcare exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect ce se

coroborează cu cele menționate în adresa din 02 august 2011, în sensul că terenul

situat în Focșani, a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea,

respectiv pentru edificarea unui ansamblu de locuințe ce a fost recepționat între

anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepționate și lucrările edilitare adiacente,

respectiv parcări, trotuare, spații verzi.

Instanța de apel a reținut dispozițiile

art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 și a arătat că sintagma „amenajări de

utilitate publică" are în vedere, potrivit dispozițiilor art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007, acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității,

și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.

În speță, expertiza a stabilit că din cei

400 m.p. revendicați de reclamantă, 60 m.p. sunt ocupați de stradă și trotuar ceea

ce, în lumina textului legal mai sus citat, reprezintă o amenajare de utilitate

publică, astfel încât, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, suprafața

de 60 m.p. nu poate fi restituită în natură, așa cum în mod corect și instanța de

fond a reținut.

În ceea ce privește restul suprafeței,

de 340 m.p., curtea de apel, având în vedere concluziile raportului de expertiză

efectuat la fond, precum și concluziile expertului exprimate în suplimentul la raportul

de expertiză instrumentat în apel, coroborat cu actele depuse la dosar, a apreciat

că nici aceasta nu poate face obiectul restituirii în natură întrucât, dincolo de

faptul că face parte din domeniul public al municipiului Focșani, este afectată

de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007,

respectiv de o parcare, ce deservește ansamblul de locuințe edificat pe terenul

expropriat, care a fost recepționată ca atare odată cu ansamblul de locuințe, care

exista ca atare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, este adevărat

că, în prezent este folosită ca piață, fiind destinată, deci, tot unor activități

de interes public.

Și expertiza D.E. efectuată în apel la

cererea reclamantei, care a avut drept obiectiv identificarea și evaluarea unei

suprafețe de teren ce ar putea fi acordată în compensare, în situația în care restituirea

în natură a terenului revendicat nu ar fi posibilă, a statuat în același sens, respectiv

că, din punct de vedere juridic, cei 340 m.p. sunt inventariați în domeniul public

al municipiului Focșani ca parcare, expertul făcând trimitere și la Hotărârea Consiliului

Local Focșani nr. 59/2007 privind aprobarea inventarierii și clasificării parcărilor

și locurilor de parcare din municipiul Focșani, modificată și completată prin Hotărârea

Consiliului Local nr. 191/2007 și nr. 151/2010.

În consecință, reținând că terenul revendicat

de reclamantă a fost utilizat în totalitate în scopul pentru care s-a dispus exproprierea,

instanța de apel a constatat că acesta nu poate fi restituit în natură astfel încât

reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, poate beneficia doar de măsuri

reparatorii prin echivalent.

în acest sens, s-au reținut dispozițiile

art. 1 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și s-a arătat că, în cauză, prin

adresa din 2008, Primăria municipiului Focșani a precizat că a propus acordarea

unui teren în compensare, dar reclamanta nu a formulat opțiune în acest sens.

Având în vedere că potrivit textului

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, compensarea cu alte bunuri sau servicii

nu poate opera decât cu acordul persoanei îndreptățite, și că, așa cum însăși pârâta

recunoaște, reclamanta nu și-a exprimat opțiunea în sensul de a i se atribui acest

teren în compensare, curtea de apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond

a atribuit reclamantei în compensare acest teren.

Cu ocazia rejudecării apelului, pârâtei

i s-a pus în vedere să depună la dosar situația actuală a terenurilor, bunurilor

și serviciilor ce pot fi acordate în compensare, aceasta precizând în mod expres,

că în domeniul privat al municipiului Focșani nu există astfel de bunuri care să

poată fi acordate în compensare în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a identificat, însă, pe raza

municipiului Focșani o suprafață de 315 m.p. teren, teren care, prin expertiza efectuată

la solicitarea acesteia, s-a stabilit că aparține domeniului privat al municipiului

Focșani.

Valoarea acestui teren este comparabilă

(ușor inferioară) cu valoarea terenului revendicat și imposibil de restituit în

natură, iar reclamanta și-a manifestat opțiunea de a-i fi atribuit în compensare,

în situația în care restituirea în natură a terenului în litigiu nu este posibilă.

Împrejurarea că acest teren ar fi fost

scos la licitație publică în vederea concesionării printr-o hotărâre a Consiliului

Local Focșani, nu constituie un impediment în atribuirea lui către reclamantă, ci

confirmă, o dată în plus, că terenul este liber și poate face obiectul unei compensări.

În consecință, curtea de apel a apreciat

că reclamanta poate beneficia de măsura reparatorie prin echivalent a compensării

cu un alt teren, sens în care va obliga pârâta să emită dispoziție motivată de acordare

în compensare către reclamantă a suprafeței de 315 m.p. teren, situat în Focșani.

Împotriva acestei decizii, au exercitat

calea de atac a recursului, atât reclamanta M.A., cât și pârâta Unitatea administrativ

teritorială a municipiului Focșani.

Reclamanta

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că hotărârea pronunțată de către instanța

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001

și a art. 11 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Trimițând cauza spre rejudecarea apelului,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

ca instanță de recurs, a statuat că „pricina trebuia evaluată în baza dispozițiilor

art. 11 din lege, astfel încât, instanța de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei

era ținută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispozițiile art. 10

alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere", indicând totodată că „este necesar

ca instanța de judecată să lămurească dacă, potrivit legii, operează indisponibilizarea

terenului în discuție (340 m.p.) față de cele constatate în expertiză, respectiv,

dacă acesta reprezintă parcare sau piața de pepeni, singura indisponibilitate valabilă

la acest moment fiind porțiunea de teren de 60 m.p. din totalul de 400 m.p. afectată

căii de comunicație", dat fiind că „apartenența la domeniul public al unității

administrativ-teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la

restituirea în natură".

Reclamanta a arătat că din raportul de

expertiză și din completarea la raport, coroborate cu adresa din 13 mai 2011 a Primăriei

municipiului Focșani, rezultă cu claritate că actuala destinație a terenului nu

este de utilitate publică, atâta vreme cât, prin ipoteză, utilitatea publică a respectivului

imobil rezidă în folosirea ca parcare, iar nu ca spațiu comercial.

Față de situația juridică a terenului ce

face obiectul notificării recurentei-reclamante, aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 10 alin. 1-4 din Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (3) al Legii nr. 10/200,

impunea restituirea în natură către recurenta-reclamantă a suprafeței de 340 m.p.,

pe vechiul amplasament, doar cât privește diferența de 60 m.p. putându-se face aplicațiunea

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta

a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a susținut că prin atribuirea în compensare a suprafeței de 315 m.p.,

instanța de apel a încălcat dispozițiile legii speciale, decizia civilă astfel pronunțată

fiind nelegală și netemeinică.

În motivarea recursului, s-au invocat dispozițiile

pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001 și ale art. 1 alin. (5) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/200, din

care rezultă în mod clar că autoritatea competentă de a stabili natura măsurilor

compensatorii este unitatea notificată, în speță, Primăria municipiului Focșani

- singura în măsură să aprecieze dacă măsura este posibilă sau nu. Instanțele de

judecată sesizate de persoanele îndreptățite nemulțumite de masurile dispuse pot

dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile disponibile.

Recurenta-pârâtă a arătat că în prezenta

cauză , instanța de apel a dispus completarea probatoriilor prin solicitarea procesului-verbal

de afișaj și a tabelului cuprinzând situația bunurilor ce pot fi acordate în compensare,

înscrisuri din care rezultă că primăria nu deține astfel de bunuri.

Prin înscrisul intitulat punct de vedere

și depus la termenul din 21 martie 2012, pârâta a arătat și faptul că terenul a

fost afectat unei construcții de interes local, sens în care nu poate face obiectul

acordării in compensare.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10

și art. 11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că doar imobilele libere pot fi restituite

în natură.

În aceste condiții, acordarea de către

instanța de apel a lotului de teren în suprafață de 315 m.p., în condițiile în care

pârâta a arătat în mod expres că acesta nu este liber, reprezintă o ingerință în

atribuțiile ce revin exclusiv unităților investite cu soluționarea notificărilor.

A apreciat recurenta-pârâtă, ca legală

și temeinică soluția pronunțată de Tribunalul Vrancea prin sentința civilă nr. 422

din 1 iunie 2009, prin care s-a acordat în compensare apelantei, lotul de 400 m.p.,motivat

de faptul că acest lot de teren a fost acceptat în primă instanță de apelantă; terenul

era liber în accepțiunea legii speciale și a comisiei de soluționare a notificărilor;

se puteau acorda despăgubiri bănești pentru diferența de valoare dintre vechiul

amplasament, în aceiași măsură în care și prin decizia nr. 32/A din 2012 - recurată,

instanța a dispus același lucru, respectiv acoperirea cu despăgubiri bănești pentru

diferența de valoare dintre cele 2 loturi.

Recursul declarat de reclamanta M.A. este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În primul rând, recurenta-reclamantă a

invocat excepția lipsei capacității de folosință a primăriei și excepția lipsei

calității procesuale pentru exercitarea căii de atac a recursului, ce vor fi analizate

cu prioritate, ca motive de recurs de ordine publică.

În drept, prin capacitate procesuală de

folosință se înțelege aptitudinea generală a persoanelor fizice și juridice de a

dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual și, în cazul persoanei

juridice, aceasta începe din momentul înființării sale valabile și încetează în

momentul desființării în modalitățile prevăzute de lege.

Ca atare, problema existenței capacității

de folosință se analizează în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori

entități, cu sau tară personalitate juridică) implicate în proces, aceasta fiind

o condiție cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte.

O astfel de capacitate este distinctă și

nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanelor juridice ori cu capacitatea

de folosință a reprezentanților legali ori convenționali a acestor persoane.

În același sens, este de menționat că și

condiția privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existența unei identități

între persoana fizică ori juridică chemată în judecată și persoana obligată în raportul

juridic dedus judecății, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane

fizice ori entități, cu sau fără personalitate juridică) implicate iii proces și

nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanei juridice.

Drept urmare, atât în cazul persoanelor

fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, condițiile impuse pentru a dobândi

calitatea de parte, anume capacitatea de folosință, calitatea procesuală, dreptul

și interesul, se verifică în persoana entităților chemate în proces, ca regulă,

cu personalitate juridică, și nu în persoana reprezentanților legali ori convenționali

ai acestora.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001,

sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele,

adică unitățile administrativ teritoriale.

Aceste persoane juridice pot sta în justiție

prin reprezentanții lor legali, primarii și prefecții, conform art. 67 alin.

(1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc. civ..

În raport de aceste dispoziții, Legea

nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea

imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al legii stipulează

că în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea

în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția

motivată a primarilor.

În redactarea acestui text, legiuitorul

a înțeles să folosească denumirea de unitate administrativ-teritorială pentru a

desemna persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului, respectiv comuna,

orașul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate

de folosință și un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidența acestui

act normativ.

De asemenea, din cuprinsul întregului text

al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putință de tăgadă că în procedura de restituire

a imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială. În exercitarea

atribuțiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice

de drept public, primarul este abilitat să emită dispoziția motivată, intenția legiuitorului

fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează

notificările și, în nici un caz de a stabili o obligație în nume propriu în sarcina

primarului.

Mai mult, dispozițiile art. 26 alin.

(4) al Legii nr. 247/2005 fac vorbire și despre conduita procesuală ce trebuie adoptată

de entitatea care a emis dispoziția motivată, în situația în care această dispoziție

este atacată în justiție de persoana îndreptățită.

Folosind sintagma „entitatea care a emis

dispoziția", legiuitorul a avut în vedere unitatea deținătoare a imobilului,

adică unitatea administrativ-teritorială (conform art. 21 alin. (4) din lege) și

nu primarul care, astfel cum s-a arătat anterior, este doar reprezentantul legal

al persoanei juridice de drept public ce deține imobilul.

Deși, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001

republicată, primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire

efectivă hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele

curente ale localității în care funcționează, în cadrul de aplicare al Legii

nr. 10/2001, anterior modificării și completării acestei legi prin Legea nr. 247/2005,

primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate obligată la restituire.

Prin art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire unității administrativ-teritoriale

(dispoziția se emite tot de primar), însă aceste prevederi nu înlătură calitatea

pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005.

Cadrul procesual este circumscris obiectului

cererii și anume restituirea în natură sau echivalent a unor imobile preluate abuziv

și care, la data intrării în vigoare a legii erau deținute de una din entitățile

enumerate în art. 21 al Legii nr. 10/2001, printre acestea și autorități ale administrației

publice locale, cum este cazul în speță, Primăria municipiului Focșani, care așadar,

are calitate procesuală pasivă.

Față de cele ce preced, criticile privind

lipsa capacității de folosință și lipsa calității procesuale a primăriei vor fi

respinse.

Prin cererea de recurs, reclamanta a invocat

o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 10 alin. (1)-(4) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a solicitat,

în raport de probatoriul administrat în cauză și de situația juridică a imobilului

în litigiu, restituirea în natură a suprafeței de 340 m.p., pe vechiul amplasament.

Prin decizia de casare nr. 937 din 4

februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a îndrumat instanța de trimitere

să reanalizeze pricina din perspectiva dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001,

să administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situației de fapt,

să dispună completarea sau refacerea expertizei privind regimul juridic al suprafeței

de 340 m.p. din totalul de 400 m.p. reprezentând vechiul amplasament, în sensul

de a se stabili dacă aceasta reprezintă parcare sau piață de pepeni și dacă la data

intrării în vigoare a legii de reparație, parcarea exista sau nu, să solicite de

la pârâtă înscrisurile necesare soluționării cauzei.

În rejudecare, Curtea de Apel Galați, s-a

conformat dispozițiilor din decizia de casare și a dispus completarea probatoriilor

cu înscrisuri și supliment de expertiză, în raport de care a stabilit situația de

fapt a imobilului expropiat.

Astfel, s-a reținut că pârâta a comunicat,

prin adresa din 02 august 2011, că terenul situat în Focșani, a fost folosit în

scopul pentru care s-a dispus exproprierea, ansamblul de locuințe ridicat pe acest

teren fiind recepționat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepționate

și lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spații verzi. S-a

precizat prin aceeași adresă, că parcarea identificată în poligonul A-B-C-D-E-F-G-H-I

în raportul de expertiză are această destinație încă din anii 1981-1982, deservind

ansamblul de locuințe, fiind inventariată în domeniul public prin H.G. nr. 908/2002,

Anexa 1.

Totodată, s-a arătat că, potrivit suplimentului

de expertiză, suprafața de 340 m.p. reprezintă, ca destinație, potrivit Hotărârii

de Guvern mai sus menționate, parcare, dar ca, la data expertizei și a revenirii,

aceasta era folosită de Primăria Focșani ca piață, fiind închiriată către persoane

fizice și societăți comerciale pentru desfășurarea de activități comerciale de desfacere

a legumelor, păsări, material săditor și produse industriale.

Instanța de apel a constatat că expertul

a precizat în mod expres că parcarea exista la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001

,

aspect ce se coroborează cu cele menționate în adresa din

2 august 2011, în sensul că terenul a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus

exproprierea, respectiv pentru edificarea unui ansamblu de locuințe ce a fost recepționat

între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepționate și lucrările edilitare

adiacente, respectiv parcări, trotuare, spații verzi.

Drept urmare, în ceea ce privește suprafața

de 340 m.p., curtea de apel, având în vedere concluziile raportului de expertiză

efectuat la fond, precum și concluziile expertului exprimate în suplimentul la raportul

de expertiză instrumentat în apel, coroborat cu actele depuse la dosar, a apreciat

că acest teren nu poate face obiectul restituirii în natură întrucât, dincolo de

faptul că face parte din domeniul public al municipiului Focșani, este afectat de

o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv

de o parcare, ce deservește ansamblul de locuințe edificat pe terenul expropriat,

care a fost recepționată ca atare odată cu ansamblul de locuințe, care exista ca

atare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, în prezent este folosită

ca piață, fiind destinată, deci, tot unor activități de interes public.

În ceea ce privește aplicarea corectă a

prevederilor legale incidente de către curtea de apel, la situația de fapt astfel

stabilită este de reținut că situația imobilelor expropriate este reglementată de

art. 11 din Legea nr. 10/2001, sub incidența căruia intră toate exproprierile făcute

în perioada 1945-1989, inclusiv imobilul în litigiu.

Potrivit dispozițiilor art. 11 din legea

specială, restituirea în natură, chiar și parțială a terenului expropriat este condiționată

de faptul că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea în situația

în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul

teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil,

aceeași soluție impunându-se și în cazul în care suprafața de teren solicitată a

fi restituită în natură este ocupată de construcții noi, autorizate sau este afectată

servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane

și rurale.

În speță, suprafața a cărei restituire

în natură se solicită, identificată de expert, a fost sistematizată și este afectată

de o amenajare de utilitate publică, așa încât terenul nu este liber și neafectat,

numai pentru această ipoteză legea prevăzând restituirea în natură.

Situarea terenului într-o zonă sistematizată

dovedește faptul că scopul exproprierii a fost atins, lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, așa încât instanța

de apel în mod corect a dispus, conform dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor

reparatorii în echivalent pentru întregul imobil (teren în compensare și despăgubiri).

De altfel, instanța de control judiciar

a dispus prin decizia de casare ca instanța de trimitere, în rejudecare, să stabilească

situația juridică și de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii.

Așadar, are relevanță dacă la momentul

când a luat naștere dreptul reclamantului la restituirea bunului (data apariției

legii speciale de reparație) pe terenul expropiat s-au executat lucrările pentru

care s-a dispus expropierea (amenajarea parcării), situație în raport de care instanța

urma să stabilească modalitatea de restituire a bunului, după cum prevăd dispozițiile

art. 11 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001.

Acest aspect relevant pentru o dezlegare

corectă și legală a pricinii a fost soluționat de curtea de apel în sensul celor

mai sus reținute.

Principiul priorității restituirii în natură

a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul

că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură.

Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite

excepții prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest

sens fiind și dispozițiile art. 11 mai sus-enunțate, care prevăd situațiile în care

restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.

Având în vedere tocmai dispozițiile legii

speciale care reglementează aceste situații de excepție, în care nu se poate face

aplicarea principiului restituirii în natură, reclamanta a solicitat, în subsidiar,

atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament, dacă se va constata că terenul

în litigiu nu este liber și deci nu poate fi restituit în natură. Ulterior, reclamanta

și-a exprimat acordul, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru atribuirea

în compensare a terenului situat în Focșani.

Recursul declarat de pârâta Unitatea administrativ

teritorială a municipiului Focșani este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele

ce succed:

Pârâta, în calitate de unitate deținătoare

învestită cu soluționarea notificării, nu și-a respectat obligația instituită prin

art. 25-26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire

în natură a imobilului ori să acorde reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită,

alte bunuri sau servicii în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare.

Drept urmare, în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța

de judecată are competența să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite,

ocazie cu care poate stabili modalitățile de restituire a bunului, respectiv retrocedarea

în natură, compensarea cu alte bunuri sau servicii sau acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, în condițiile prevăzute de legea specială.

Acest aspect a fost dezlegat prin decizia

în interesul Legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

și aplicarea celor statuate sunt obligatorii pentru instanțe, în conformitate cu

prevederile art. 330 C. proc. civ..

Totodată, instanța de apel, cu ocazia rejudecării,

respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., s-a conformat îndrumărilor date

prin decizia de casare nr. 937/2011 a Înaltei Curți, prin care s-a dispus să se

solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluționării cauzei inclusiv pentru

lămurirea chestiunii privind bunurile ce pot fi acordate în compensare, în cazul

în care se va aprecia că în speță se impune măsura compensării și să se facă aplicarea

dispozițiilor legale privind echivalența valorică a bunurilor.

Or, reclamanta a identificat terenul situat

în Focșani și și-a exprimat acordul cu privire la atribuirea acestei suprafețe în

compensare, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din probatoriu administrat, instanța de

apel a constatat că acest teren aparține domeniului privat al municipiului Focșani,

nu are afectațiune de utilitate publică și este liber, așa încât poate face obiectul

unei compensări.

Situația juridică a acestui teren a fost

confirmată și prin adresa emisă de Primăria municipiului Focșani la data de 28

decembrie 2012, prin care s-a comunicat reclamantei faptul că, prin sentința civilă

nr. 3782 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Vrancea, s-a dispus anularea Hotărârii

Consiliului Local nr. 373 din 20 decembrie 2011 privind aprobarea concesionării

prin licitație publică a terenului în suprafață de 315 m.p., aparținând domeniului

privat al municipiului Focșani, în vederea construirii unui sediu de partid.

Având în vedere toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii

pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursurile declarate

de reclamantă și de pârâtă sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.A. și de pârâta Unitatea administrativ

teritorială a municipiului Focșani împotriva deciziei nr. 32/A din data de 2 aprilie

2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.