ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focșani, solicitând să fie obligată aceasta să emită dispoziție motivată cuprinzând oferta de restituire în natură a unui teren în suprafață de 400 m.p. situat în intravilanul orașului Focșani. În subsidiar, a solicitat atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara acestei suprafețe de teren, dobândită prin cumpărare în anul 1957. În anul 1983 terenul a fost expropriat, iar în anul 2001 a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, dar până în prezent nu s-a emis decizie de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr, 422 din 01 iunie 2009 a Tribunalului Vrancea, a fost admisă acțiunea și a fost atribuit reclamantei, prin compensare, în temeiul art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, terenul în suprafață de 400 m.p. situat în Focșani, cu vecinii: teren primărie, SC E. SA, drum acces identificat în schița nr. 2 din raportul de expertiză C.D.; a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea terenului pe vechiul amplasament. Prin decizia civilă nr. 86 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Galați, apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 937 din 04 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul și a casat decizia atacată trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În esență, instanța supremă a reținut că, față de temeiul preluării imobilului în litigiu, anume exproprierea, pricina trebuia evaluată în baza dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanța de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei, era ținută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere. Concret, instanța trebuia să stabilească situația juridică și de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a legii, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii și să stabilească cu certitudine dacă pe terenul în litigiu există amenajări sau lucrări de utilitate publică. S-a mai reținut prin decizia de casare că probatoriile administrate în cauză sunt contradictorii și nu reușesc să stabilească regimul juridic al terenului în discuție, instanța de apel concluzionând în mod greșit că bunul respectiv aparține domeniului public, fiind parcare.

Cu privire la propunerea de acordare în compensare a unui teren, Înalta Curte a reținut că persoana îndreptățită nu a făcut nicio opțiune, fiind, astfel, încălcate dispozițiile legale potrivit cărora oferta în compensare este condiționată de acordul persoanei îndreptățite. Pe de altă parte, instanța de apel nu a avut în vedere diferența de valoare dintre terenul situat pe vechiul amplasament și terenurile acordate în compensare, deși expertiza efectuată în cauză a relevat această diferență. Față de toate aceste împrejurări, instanța de control judiciar a concluzionat în sensul că, în rejudecare este necesar să se reanalizeze pricina din perspectiva dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, să se administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situației de fapt, să se dispună completarea sau refacerea expertizei privind regimul juridic al suprafeței de 340 m.p.

din totalul de 400 m.p. reprezentând vechiul amplasament, în sensul de a se stabili dacă aceasta reprezintă parcare sau piață de pepeni și dacă la data intrării în vigoare a legii de reparație, parcarea exista sau nu, să se solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluționării cauzei inclusiv tabelul cu bunurile ce pot fi acordate în compensare, să facă aplicarea dispozițiilor legale privind echivalența valorică a bunurilor, în cazul în care va aprecia că în cauză se impune măsura compensării și să dispună administrarea oricăror alte probe necesare lămuririi tuturor circumstanțelor cauzei. În rejudecare, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia nr. 32/A din data de 2 aprilie 2012, a admis apelul civil declarat de către reclamanta M.A.

împotriva sentinței civile nr. 422 din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea; a schimbat în parte sentința, în sensul că: a obligat pârâta să emită dispoziție motivată de acordare în compensare către reclamantă a suprafeței de 315 m.p. teren, situat în Focșani, identificat conform raportului de expertiză D.E., precum și de acordare de despăgubiri pentru diferența de valoare dintre terenul în suprafață de 400 m.p. situat pe vechiul amplasament, imposibil de restituit în natură și terenul în suprafață de 315 m.p. acordat în compensare; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a înlăturat dispozițiile contrare. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, revendicat de reclamantă, îl constituie un teren în suprafață de 400 m.p.

situat în Focșani. Expertiza efectuată în cauză la instanța de fond a stabilit că din vechiul amplasament, 60 m.p. sunt ocupați de stradă și trotuar, iar 340 m.p. sunt liberi de construcții fiind folosiți de pârâtă pentru desfășurarea unor activități comerciale pentru producătorii particulari, respectiv piața de pepeni din orașul Focșani. După planul cadastral, terenul este inventariat ca domeniu public -parcare - prin H.G. nr. 908/2002. Prin suplimentul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului, s-a reținut că suprafața de 340 m.p. reprezintă, ca destinație, potrivit H.G. mai sus menționate, parcare, dar că, la data expertizei și a revenirii, aceasta era folosită de Primăria Focșani ca piață, fiind închiriată către persoane fizice și societăți comerciale pentru desfășurarea de activități comerciale de desfacere a legumelor, păsări, material săditor și produse industriale.

Expertul a precizat însă în mod expres că parcare exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect ce se coroborează cu cele menționate în adresa din 02 august 2011, în sensul că terenul situat în Focșani, a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv pentru edificarea unui ansamblu de locuințe ce a fost recepționat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepționate și lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spații verzi. Instanța de apel a reținut dispozițiile art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 și a arătat că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere, potrivit dispozițiilor art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007, acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. În speță, expertiza a stabilit că din cei 400 m.p. revendicați de reclamantă, 60 m.p. sunt ocupați de stradă și trotuar ceea ce, în lumina textului legal mai sus citat, reprezintă o amenajare de utilitate publică, astfel încât, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, suprafața de 60 m.p. nu poate fi restituită în natură, așa cum în mod corect și instanța de fond a reținut.

În ceea ce privește restul suprafeței, de 340 m.p., curtea de apel, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat la fond, precum și concluziile expertului exprimate în suplimentul la raportul de expertiză instrumentat în apel, coroborat cu actele depuse la dosar, a apreciat că nici aceasta nu poate face obiectul restituirii în natură întrucât, dincolo de faptul că face parte din domeniul public al municipiului Focșani, este afectată de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv de o parcare, ce deservește ansamblul de locuințe edificat pe terenul expropriat, care a fost recepționată ca atare odată cu ansamblul de locuințe, care exista ca atare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, este adevărat că, în prezent este folosită ca piață, fiind destinată, deci, tot unor activități de interes public.

Și expertiza D.E. efectuată în apel la cererea reclamantei, care a avut drept obiectiv identificarea și evaluarea unei suprafețe de teren ce ar putea fi acordată în compensare, în situația în care restituirea în natură a terenului revendicat nu ar fi posibilă, a statuat în același sens, respectiv că, din punct de vedere juridic, cei 340 m.p. sunt inventariați în domeniul public al municipiului Focșani ca parcare, expertul făcând trimitere și la Hotărârea Consiliului Local Focșani nr. 59/2007 privind aprobarea inventarierii și clasificării parcărilor și locurilor de parcare din municipiul Focșani, modificată și completată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 191/2007 și nr. 151/2010.

În consecință, reținând că terenul revendicat de reclamantă a fost utilizat în totalitate în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, instanța de apel a constatat că acesta nu poate fi restituit în natură astfel încât reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent. în acest sens, s-au reținut dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și s-a arătat că, în cauză, prin adresa din 2008, Primăria municipiului Focșani a precizat că a propus acordarea unui teren în compensare, dar reclamanta nu a formulat opțiune în acest sens.

Având în vedere că potrivit textului art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, compensarea cu alte bunuri sau servicii nu poate opera decât cu acordul persoanei îndreptățite, și că, așa cum însăși pârâta recunoaște, reclamanta nu și-a exprimat opțiunea în sensul de a i se atribui acest teren în compensare, curtea de apel a constatat că, în mod greșit, instanța de fond a atribuit reclamantei în compensare acest teren. Cu ocazia rejudecării apelului, pârâtei i s-a pus în vedere să depună la dosar situația actuală a terenurilor, bunurilor și serviciilor ce pot fi acordate în compensare, aceasta precizând în mod expres, că în domeniul privat al municipiului Focșani nu există astfel de bunuri care să poată fi acordate în compensare în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a identificat, însă, pe raza municipiului Focșani o suprafață de 315 m.p. teren, teren care, prin expertiza efectuată la solicitarea acesteia, s-a stabilit că aparține domeniului privat al municipiului Focșani. Valoarea acestui teren este comparabilă (ușor inferioară) cu valoarea terenului revendicat și imposibil de restituit în natură, iar reclamanta și-a manifestat opțiunea de a-i fi atribuit în compensare, în situația în care restituirea în natură a terenului în litigiu nu este posibilă. Împrejurarea că acest teren ar fi fost scos la licitație publică în vederea concesionării printr-o hotărâre a Consiliului Local Focșani, nu constituie un impediment în atribuirea lui către reclamantă, ci confirmă, o dată în plus, că terenul este liber și poate face obiectul unei compensări.

În consecință, curtea de apel a apreciat că reclamanta poate beneficia de măsura reparatorie prin echivalent a compensării cu un alt teren, sens în care va obliga pârâta să emită dispoziție motivată de acordare în compensare către reclamantă a suprafeței de 315 m.p. teren, situat în Focșani. Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamanta M.A., cât și pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focșani. Reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că hotărârea pronunțată de către instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 10 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001 și a art. 11 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Trimițând cauza spre rejudecarea apelului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca instanță de recurs, a statuat că „pricina trebuia evaluată în baza dispozițiilor art. 11 din lege, astfel încât, instanța de apel, pentru o legală dezlegare a cauzei era ținută să verifice ipotezele acestui text, pentru care dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6) reprezintă norme de trimitere", indicând totodată că „este necesar ca instanța de judecată să lămurească dacă, potrivit legii, operează indisponibilizarea terenului în discuție (340 m.p.) față de cele constatate în expertiză, respectiv, dacă acesta reprezintă parcare sau piața de pepeni, singura indisponibilitate valabilă la acest moment fiind porțiunea de teren de 60 m.p.

din totalul de 400 m.p. afectată căii de comunicație", dat fiind că „apartenența la domeniul public al unității administrativ-teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la restituirea în natură". Reclamanta a arătat că din raportul de expertiză și din completarea la raport, coroborate cu adresa din 13 mai 2011 a Primăriei municipiului Focșani, rezultă cu claritate că actuala destinație a terenului nu este de utilitate publică, atâta vreme cât, prin ipoteză, utilitatea publică a respectivului imobil rezidă în folosirea ca parcare, iar nu ca spațiu comercial. Față de situația juridică a terenului ce face obiectul notificării recurentei-reclamante, aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 alin. 1-4 din Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (3) al Legii nr. 10/200, impunea restituirea în natură către recurenta-reclamantă a suprafeței de 340 m.p., pe vechiul amplasament, doar cât privește diferența de 60 m.p.

putându-se face aplicațiunea art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că prin atribuirea în compensare a suprafeței de 315 m.p., instanța de apel a încălcat dispozițiile legii speciale, decizia civilă astfel pronunțată fiind nelegală și netemeinică. În motivarea recursului, s-au invocat dispozițiile pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și ale art. 1 alin. (5) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/200, din care rezultă în mod clar că autoritatea competentă de a stabili natura măsurilor compensatorii este unitatea notificată, în speță, Primăria municipiului Focșani - singura în măsură să aprecieze dacă măsura este posibilă sau nu.

Instanțele de judecată sesizate de persoanele îndreptățite nemulțumite de masurile dispuse pot dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile disponibile. Recurenta-pârâtă a arătat că în prezenta cauză , instanța de apel a dispus completarea probatoriilor prin solicitarea procesului-verbal de afișaj și a tabelului cuprinzând situația bunurilor ce pot fi acordate în compensare, înscrisuri din care rezultă că primăria nu deține astfel de bunuri. Prin înscrisul intitulat punct de vedere și depus la termenul din 21 martie 2012, pârâta a arătat și faptul că terenul a fost afectat unei construcții de interes local, sens în care nu poate face obiectul acordării in compensare. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că doar imobilele libere pot fi restituite în natură.

În aceste condiții, acordarea de către instanța de apel a lotului de teren în suprafață de 315 m.p., în condițiile în care pârâta a arătat în mod expres că acesta nu este liber, reprezintă o ingerință în atribuțiile ce revin exclusiv unităților investite cu soluționarea notificărilor. A apreciat recurenta-pârâtă, ca legală și temeinică soluția pronunțată de Tribunalul Vrancea prin sentința civilă nr. 422 din 1 iunie 2009, prin care s-a acordat în compensare apelantei, lotul de 400 m.p.,motivat de faptul că acest lot de teren a fost acceptat în primă instanță de apelantă; terenul era liber în accepțiunea legii speciale și a comisiei de soluționare a notificărilor; se puteau acorda despăgubiri bănești pentru diferența de valoare dintre vechiul amplasament, în aceiași măsură în care și prin decizia nr. 32/A din 2012 - recurată, instanța a dispus același lucru, respectiv acoperirea cu despăgubiri bănești pentru diferența de valoare dintre cele 2 loturi.

Recursul declarat de reclamanta M.A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În primul rând, recurenta-reclamantă a invocat excepția lipsei capacității de folosință a primăriei și excepția lipsei calității procesuale pentru exercitarea căii de atac a recursului, ce vor fi analizate cu prioritate, ca motive de recurs de ordine publică. În drept, prin capacitate procesuală de folosință se înțelege aptitudinea generală a persoanelor fizice și juridice de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual și, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul înființării sale valabile și încetează în momentul desființării în modalitățile prevăzute de lege.

Ca atare, problema existenței capacității de folosință se analizează în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități, cu sau tară personalitate juridică) implicate în proces, aceasta fiind o condiție cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte. O astfel de capacitate este distinctă și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosință a reprezentanților legali ori convenționali a acestor persoane. În același sens, este de menționat că și condiția privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existența unei identități între persoana fizică ori juridică chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entități, cu sau fără personalitate juridică) implicate iii proces și nu se confundă cu reprezentarea în justiție a persoanei juridice.

Drept urmare, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, condițiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosință, calitatea procesuală, dreptul și interesul, se verifică în persoana entităților chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, și nu în persoana reprezentanților legali ori convenționali ai acestora. Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele, adică unitățile administrativ teritoriale. Aceste persoane juridice pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, primarii și prefecții, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc.

civ.. În raport de aceste dispoziții, Legea nr. 247/2005 a prevăzut expres care sunt persoanele juridice obligate la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel, art. 21 alin. (3) al legii stipulează că în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor. În redactarea acestui text, legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de unitate administrativ-teritorială pentru a desemna persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului, respectiv comuna, orașul sau municipiul, care, potrivit legii, are personalitate juridică, capacitate de folosință și un patrimoniu în care se pot afla bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De asemenea, din cuprinsul întregului text al Legii nr. 247/2005 rezultă fără putință de tăgadă că în procedura de restituire a imobilelor, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul este abilitat să emită dispoziția motivată, intenția legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările și, în nici un caz de a stabili o obligație în nume propriu în sarcina primarului. Mai mult, dispozițiile art. 26 alin. (4) al Legii nr. 247/2005 fac vorbire și despre conduita procesuală ce trebuie adoptată de entitatea care a emis dispoziția motivată, în situația în care această dispoziție este atacată în justiție de persoana îndreptățită.

Folosind sintagma „entitatea care a emis dispoziția", legiuitorul a avut în vedere unitatea deținătoare a imobilului, adică unitatea administrativ-teritorială (conform art. 21 alin. (4) din lege) și nu primarul care, astfel cum s-a arătat anterior, este doar reprezentantul legal al persoanei juridice de drept public ce deține imobilul. Deși, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 republicată, primăria este o structură cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale localității în care funcționează, în cadrul de aplicare al Legii nr. 10/2001, anterior modificării și completării acestei legi prin Legea nr. 247/2005, primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate obligată la restituire.

Prin art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire unității administrativ-teritoriale (dispoziția se emite tot de primar), însă aceste prevederi nu înlătură calitatea pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Cadrul procesual este circumscris obiectului cererii și anume restituirea în natură sau echivalent a unor imobile preluate abuziv și care, la data intrării în vigoare a legii erau deținute de una din entitățile enumerate în art. 21 al Legii nr. 10/2001, printre acestea și autorități ale administrației publice locale, cum este cazul în speță, Primăria municipiului Focșani, care așadar, are calitate procesuală pasivă.

Față de cele ce preced, criticile privind lipsa capacității de folosință și lipsa calității procesuale a primăriei vor fi respinse. Prin cererea de recurs, reclamanta a invocat o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 10 alin. (1)-(4) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a solicitat, în raport de probatoriul administrat în cauză și de situația juridică a imobilului în litigiu, restituirea în natură a suprafeței de 340 m.p., pe vechiul amplasament. Prin decizia de casare nr. 937 din 4 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a îndrumat instanța de trimitere să reanalizeze pricina din perspectiva dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, să administreze toate probatoriile necesare stabilirii depline a situației de fapt, să dispună completarea sau refacerea expertizei privind regimul juridic al suprafeței de 340 m.p.

din totalul de 400 m.p. reprezentând vechiul amplasament, în sensul de a se stabili dacă aceasta reprezintă parcare sau piață de pepeni și dacă la data intrării în vigoare a legii de reparație, parcarea exista sau nu, să solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluționării cauzei. În rejudecare, Curtea de Apel Galați, s-a conformat dispozițiilor din decizia de casare și a dispus completarea probatoriilor cu înscrisuri și supliment de expertiză, în raport de care a stabilit situația de fapt a imobilului expropiat. Astfel, s-a reținut că pârâta a comunicat, prin adresa din 02 august 2011, că terenul situat în Focșani, a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, ansamblul de locuințe ridicat pe acest teren fiind recepționat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepționate și lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spații verzi.

S-a precizat prin aceeași adresă, că parcarea identificată în poligonul A-B-C-D-E-F-G-H-I în raportul de expertiză are această destinație încă din anii 1981-1982, deservind ansamblul de locuințe, fiind inventariată în domeniul public prin H.G. nr. 908/2002, Anexa 1. Totodată, s-a arătat că, potrivit suplimentului de expertiză, suprafața de 340 m.p. reprezintă, ca destinație, potrivit Hotărârii de Guvern mai sus menționate, parcare, dar ca, la data expertizei și a revenirii, aceasta era folosită de Primăria Focșani ca piață, fiind închiriată către persoane fizice și societăți comerciale pentru desfășurarea de activități comerciale de desfacere a legumelor, păsări, material săditor și produse industriale.

Instanța de apel a constatat că expertul a precizat în mod expres că parcarea exista la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 , aspect ce se coroborează cu cele menționate în adresa din 2 august 2011, în sensul că terenul a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv pentru edificarea unui ansamblu de locuințe ce a fost recepționat între anii 1981-1982, împreună cu acesta fiind recepționate și lucrările edilitare adiacente, respectiv parcări, trotuare, spații verzi.

Drept urmare, în ceea ce privește suprafața de 340 m.p., curtea de apel, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat la fond, precum și concluziile expertului exprimate în suplimentul la raportul de expertiză instrumentat în apel, coroborat cu actele depuse la dosar, a apreciat că acest teren nu poate face obiectul restituirii în natură întrucât, dincolo de faptul că face parte din domeniul public al municipiului Focșani, este afectat de o amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv de o parcare, ce deservește ansamblul de locuințe edificat pe terenul expropriat, care a fost recepționată ca atare odată cu ansamblul de locuințe, care exista ca atare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, în prezent este folosită ca piață, fiind destinată, deci, tot unor activități de interes public.

În ceea ce privește aplicarea corectă a prevederilor legale incidente de către curtea de apel, la situația de fapt astfel stabilită este de reținut că situația imobilelor expropriate este reglementată de art. 11 din Legea nr. 10/2001, sub incidența căruia intră toate exproprierile făcute în perioada 1945-1989, inclusiv imobilul în litigiu.

Potrivit dispozițiilor art. 11 din legea specială, restituirea în natură, chiar și parțială a terenului expropriat este condiționată de faptul că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea în situația în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, aceeași soluție impunându-se și în cazul în care suprafața de teren solicitată a fi restituită în natură este ocupată de construcții noi, autorizate sau este afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. În speță, suprafața a cărei restituire în natură se solicită, identificată de expert, a fost sistematizată și este afectată de o amenajare de utilitate publică, așa încât terenul nu este liber și neafectat, numai pentru această ipoteză legea prevăzând restituirea în natură.

Situarea terenului într-o zonă sistematizată dovedește faptul că scopul exproprierii a fost atins, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, așa încât instanța de apel în mod corect a dispus, conform dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru întregul imobil (teren în compensare și despăgubiri). De altfel, instanța de control judiciar a dispus prin decizia de casare ca instanța de trimitere, în rejudecare, să stabilească situația juridică și de fapt a terenului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dacă s-a realizat sau nu scopul exproprierii.

Așadar, are relevanță dacă la momentul când a luat naștere dreptul reclamantului la restituirea bunului (data apariției legii speciale de reparație) pe terenul expropiat s-au executat lucrările pentru care s-a dispus expropierea (amenajarea parcării), situație în raport de care instanța urma să stabilească modalitatea de restituire a bunului, după cum prevăd dispozițiile art. 11 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001. Acest aspect relevant pentru o dezlegare corectă și legală a pricinii a fost soluționat de curtea de apel în sensul celor mai sus reținute. Principiul priorității restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură.

Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 11 mai sus-enunțate, care prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent. Având în vedere tocmai dispozițiile legii speciale care reglementează aceste situații de excepție, în care nu se poate face aplicarea principiului restituirii în natură, reclamanta a solicitat, în subsidiar, atribuirea de teren în compensare pe alt amplasament, dacă se va constata că terenul în litigiu nu este liber și deci nu poate fi restituit în natură. Ulterior, reclamanta și-a exprimat acordul, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru atribuirea în compensare a terenului situat în Focșani.

Recursul declarat de pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focșani este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Pârâta, în calitate de unitate deținătoare învestită cu soluționarea notificării, nu și-a respectat obligația instituită prin art. 25-26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură a imobilului ori să acorde reclamantei, în calitate de persoană îndreptățită, alte bunuri sau servicii în compensare sau să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Drept urmare, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța de judecată are competența să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite, ocazie cu care poate stabili modalitățile de restituire a bunului, respectiv retrocedarea în natură, compensarea cu alte bunuri sau servicii sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile prevăzute de legea specială. Acest aspect a fost dezlegat prin decizia în interesul Legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și aplicarea celor statuate sunt obligatorii pentru instanțe, în conformitate cu prevederile art. 330 C. proc. civ.. Totodată, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, respectând dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare nr. 937/2011 a Înaltei Curți, prin care s-a dispus să se solicite de la pârâtă înscrisurile necesare soluționării cauzei inclusiv pentru lămurirea chestiunii privind bunurile ce pot fi acordate în compensare, în cazul în care se va aprecia că în speță se impune măsura compensării și să se facă aplicarea dispozițiilor legale privind echivalența valorică a bunurilor. Or, reclamanta a identificat terenul situat în Focșani și și-a exprimat acordul cu privire la atribuirea acestei suprafețe în compensare, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din probatoriu administrat, instanța de apel a constatat că acest teren aparține domeniului privat al municipiului Focșani, nu are afectațiune de utilitate publică și este liber, așa încât poate face obiectul unei compensări.

Situația juridică a acestui teren a fost confirmată și prin adresa emisă de Primăria municipiului Focșani la data de 28 decembrie 2012, prin care s-a comunicat reclamantei faptul că, prin sentința civilă nr. 3782 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Vrancea, s-a dispus anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 373 din 20 decembrie 2011 privind aprobarea concesionării prin licitație publică a terenului în suprafață de 315 m.p., aparținând domeniului privat al municipiului Focșani, în vederea construirii unui sediu de partid. Având în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., așa încât recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.A. și de pârâta Unitatea administrativ teritorială a municipiului Focșani împotriva deciziei nr. 32/A din data de 2 aprilie 2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.