ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3116/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 143 din 19 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții M.G.S.D. și M.M.C., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Focșani, constatându-se că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzut de art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața de 672 m.p. teren situat în Focșani, strada A. și o casă de locuit situată pe acesta. A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului. În prealabil, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active. În motivarea sentinței, s-a reținut că autorii reclamanților, M.G.

și M, au fost proprietarii imobilului situat în Focșani strada A., compus din 672 m.p. și o casă, imobil expropriat prin Decretul nr. 305 din 07 august 1979, iar notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil nu a fost soluționată de pârâtă. Cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, s-a constatat, pe baza expertizei efectuate în cauză, că imobilul ce formează obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, deoarece vechiul amplasament situat pe strada A., în prezent C., este ocupat de blocuri. În privința terenului solicitat în compensare, situat în strada Cpt. C.F. și Aleea P., s-a apreciat că nici acesta nu poate fi acordat în natură, întrucât din schițele anexă raport de expertiză rezultă că terenul identificat de expert la acea adresă poștală, în suprafață de 493 m.p., este înconjurat de blocuri, expertul lăsând o distanță de 6 m pentru trotuare.

Și în zona Aleea P., unde expertul identifică diferența de teren, există blocuri, iar limitrof există teren al Primăriei Focșani. Fiind în zonă de blocuri, este absolut necesar locatarilor acestora pentru parcare sau spații verzi. La soluționarea capătului de cerere privind atribuirea terenului în compensare, s-au avut în vedere și dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, dispoziții potrivit cărora autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura din terenul intravilan o suprafață de spațiu verde de minim 20 m.p. pentru locuitor până la 31 decembrie 2010 și minim 26 m.p./locuitor până la 13 decembrie 2013. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că deși, reclamantul M.S.D.

nu a formulat notificare, prin formularea prezentei acțiuni alături de celălalt moștenitor are calitate procesuală activă. Apelurile declarate atât de către reclamanți, cât și de către pârâtă împotriva sentinței menționate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 198 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Pentru a pronunța această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că terenul solicitat de către reclamanți nu poate fi atribuit în compensare pentru faptul că, fiind într-o zonă de blocuri, este absolut necesar locatarilor din acele blocuri ca loc de parcare sau spațiu verde. În aplicarea art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, simplul fapt că un teren aflat în patrimoniul unei localități este liber, în sensul că nu este ocupat efectiv de construcții, nu este de natură să îi confere și calitatea de teren disponibil, calitate care să permită atribuirea sa în compensare.

În ceea ce privește apelul pârâtei Primăria Municipiului Focșani, s-a apreciat că invocarea de către pârâtă a excepției lipsei calității procesuale a reclamantului M.S. este lipsită de interes, în condițiile în care reclamantul M.C. nu a invocat-o și nici nu a susținut că celălalt reclamant nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Cererea de chemare în judecată a fost formulată de ambii reclamanți, ceea ce presupune că reclamantul M.C. a acționat și în numele celuilalt moștenitor, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001. Nici criticile legate de cererea completatoare la acțiune nu sunt întemeiate, cât timp instanța de fond nu a precizat valoarea terenului și nici nu a acordat teren în compensare.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - Hotărârea recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - Au fost ignorate dispozițiile art. 1, 9, 11 și 16 din Legea nr. 10/2001, din coroborarea cărora rezultă că, în măsura în care există teren liber, acesta trebuie restituit în natură. Din moment ce s-a dovedit că există un amplasament liber într-o zonă a orașului Focșani, în care s-a restituit teren în echivalent mai multor persoane care au formulat cereri în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv celor din vecinătatea terenului în litigiu - astfel cum au fost indicate în schița întocmită de expertul judiciar desemnat în cauză, se impune restituirea în natură a acestui teren.

- Au fost greșit aplicate dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 114/2007, potrivit cărora eventualele spații verzi cu care este amenajat un teren – din cauza cărora ambele instanțe de fond au considerat că nu este posibilă restituirea în natură a terenului - trebuie să fie evidențiate ca atare în documentațiile de urbanism or, în speță, nu există dovezi în acest sens. De altfel, alături de spațiile verzi, prima instanță a menționat și existența unor căi de acces ca impediment la restituirea în natură, fără a arăta în concret despre ce căi de acces este vorba și fără vreun suport probator, iar instanța de apel a preluat nemotivat acest considerent. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Reclamanții au învestit instanța de apel cu critici împotriva hotărârii primei instanțe exclusiv cu privire la suprafețele de teren solicitate în compensare, situate în Focșani, strada Cpt. C.F., respectiv Aleea P. Nu s-a contestat, așadar, împrejurarea că terenul ce a aparținut autorilor lor și a fost expropriat în anul 1979 nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat de blocuri de locuințe, astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței tribunalului, iar decizia instanței de apel s-a referit doar la suprafețele de teren solicitate în compensare. Astfel, controlul de legalitate presupus a se efectua de către această instanță de recurs este limitat la aspectele vizând terenul solicitat a fi acordat în echivalent, pornindu-se de la premisa, necontestată, că nu este posibilă restituirea în natură a terenului pe vechiul amplasament.

Recurenții-reclamanți au susținut, în primul rând, că decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ce ar fi trebuit să se regăsească în conținutul hotărârii judecătorești, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Aceste critici se încadrează din punct de vedere juridic în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 7 al aceleiași norme, deoarece tind la nulitatea hotărârii pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale în materia motivării unei hotărâri judecătorești.

Susținerile recurenților sunt pertinente, urmând a fi valorificate ca atare, constatându-se că, în absența considerentelor de fapt și de drept ale deciziei recurate, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță. În expunerea argumentării acestei aprecieri, urmează a se face referire și la criticile ce au fost încadrate de părți în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Această trimitere are exclusiv rolul de a se sublinia elementele esențiale, de fapt și de drept, invocate de recurenți și care ar fi trebuit să se regăsească în motivarea deciziei și nu de a se realiza o evaluare a pertinenței și temeiniciei criticilor în contextul în care au fost concepute, din moment ce nu este posibil controlul de legalitate al deciziei recurate, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se țină cont de aspectele relevate prin prezentele considerente, a căror evaluare să fie reflectată în conținutul deciziei asupra apelului reclamanților.

În acest context, se reține că în cuprinsul deciziei recurate s-a arătat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că terenul solicitat de către reclamanți nu poate fi atribuit în compensare pentru faptul că, fiind într-o zonă de blocuri, este absolut necesar locatarilor din acele blocuri ca loc de parcare sau spațiu verde, iar simplul fapt că un teren aflat în patrimoniul unei localități este liber, în sensul că nu este ocupat efectiv de construcții, nu este de natură să îi confere și calitatea de teren disponibil, calitate care să permită atribuirea sa în compensare. Se observă că instanța de apel nu a înfățișat situația de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat imposibilitatea acordării terenului solicitat în compensare, din perspectiva prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, deși a reținut că terenul solicitat în compensare nu este disponibil, instanța de apel nu a arătat dacă terenul în litigiu este, într-adevăr, amenajat ca loc de parcare ori spațiu verde sau este potențial amenajabil ca atare, totodată, nici care este conținutul normelor incidente în materia despăgubirii prin echivalent a persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și nici dacă legea în vigoare împiedică sau nu atribuirea în compensare de terenuri, după caz, efectiv amenajate ori doar amenajabile cu anumite utilități și dacă destinațiile indicate în decizie - loc de parcare/spații verzi - reprezintă un impediment legal la acordarea terenului în compensare.

Trimiterea la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, regăsită în motivare, este nerelevantă din acest punct de vedere, deoarece nu se încearcă astfel demonstrarea întrunirii sau neîntrunirii cerințelor prevăzute de acest text de lege, ci demonstrarea imposibilității atribuirii în compensare a unui teren ce nu este „disponibil”, chiar dacă liber de construcții. Or, instanța nu arată conținutul sintagmei „teren disponibil”, nici relevanța sa în materia compensării terenurilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici reglementarea legală a regimului juridic al acestuia, cu atât mai mult cu cât plasează argumentul relativ la disponibilitatea unui teren în contextul unui teren liber de construcții, cu toate că, prezentând situația de fapt, instanța reținuse că terenul în litigiu este „necesar” ca loc de parcare sau spații verzi.

Instanța de apel nu a menționat, însă, dacă un teren care nu este doar liber de construcții, ci și amenajat sau amenajabil (nu s-a precizat în concret) cu destinațiile indicate este sau nu disponibil și motivarea acestei aprecieri, în plus, nu a demonstrat aplicabilitatea art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și nici întrunirea cerințelor desprinse din această normă. De altfel, nu s-a făcut nicio referire nici la probatoriul administrat în cauză cu privire la acest teren și nu rezultă dacă acesta a fost sau nu valorificat în expunerea situației de fapt, lipsind orice evaluare a situației juridice a terenului în litigiu, astfel cum aceasta reiese din mijloacele de probă aflate la dosar.

Este de observat că nu s-a arătat, în considerentele deciziei recurate, nici măcar suprafețele de teren în litigiu, astfel încât nu s-ar putea stabili dacă, la determinarea caracterului de teren „disponibil” ori „nedisponibil”, instanța de apel a avut în vedere suprafețele din primul ori din cel de-al doilea raport de expertiză topografică întocmit de expertul B.I. în cursul judecății în primă instanță. Dată fiind diferența mare dintre suprafețele succesiv redate de expert (în strada Cpt. C.: inițial 704 m.p., ulterior 493 m.p., iar în Aleea P.: inițial 544 m.p., ulterior 179 m.p.), era esențial a se preciza în motivarea deciziei ce suprafețe a luat în considerare instanța de apel, totodată, dacă reclamanții și-au menținut în apel pretențiile din fața primei instanțe relative la întinderea terenului solicitat în compensare.

Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamanților, urmând a avea în vedere și susținerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel, precum și considerentele expuse în prezenta decizie. În aplicarea art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și îl va admite ca atare, constatând că insuficiența argumentării deciziei de apel echivalează cu nemotivarea hotărârii, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate de către această instanță.

Drept urmare, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel, exclusiv pentru rejudecarea apelului reclamanților, care au înțeles să promoveze prezentul recurs. În absența unui demers similar din partea pârâtei Primăria Municipiului Focșani, dispoziția de respingere a apelului pârâtei, ca nefondat, a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât nu s-ar putea proceda la rejudecarea sa, fiind, în același timp, superfluă mențiunea, în conținutul prezentei hotărâri, a menținerii acelei dispoziții din decizia de apel, atât timp cât, în limitele învestirii sale, această instanță de recurs nu ar putea dispune decât cu privire la rejudecarea apelului reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.G.S.D. și M.M.C. împotriva deciziei nr. 198 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.