ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6229/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 04 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin , reclamanții F.D., F.G.J. și F.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul Legii nr. 221/2009, acordarea cu titlu de daune morale a sumei de 1.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorii acestora L.L. (străbunică), L.G. (străbunic), F.A. (bunică), F.I. (bunic) și F.G. (tată). Prin sentința civilă nr. 791 din 5 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanți și a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților F.D. și F.G.J., în calitate de fii ai defunctului F.G.

și de nepoți ai defuncților L.G., L.L., F.I. și F.A., suma de câte 100.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, iar reclamantei F.E., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului F.G., suma de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Împotriva sentinței a declarat apel în termen pârâtul , invocând, în esență, că reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri, întrucât antecesorii lor nu au suferit condamnări politice. Pârâtul a criticat și cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate în cauză. La termenul din 27 octombrie 2010, reprezentantul Ministerului Public a invocat ca motiv de apel de ordine publică excepția nulității hotărârii primei instanțe , deoarece cauza a fost soluționată fără consemnarea concluziilor procurorului.

Prin decizia nr. 413/A din 02 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul pârâtului, a anulat hotărârea pronunțată și, rejudecând fondul cauzei, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârât să plătească reclamanților F.G.J. și F.D. câte 5.000 euro, iar reclamantei F.E. 3.000 euro, respingând în rest acțiunea. Instanța de apel a apreciat că motivul de apel de ordine publică invocat de reprezentantul Ministerului Public este fondat, deoarece din sentință nu rezultă care a fost poziția reprezentantului parchetului față de pretențiile reclamanților, astfel că hotărârea este nulă, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, în baza art. 297 alin. (2) teza a doua C. proc.

civ., instanța de apel a anulat hotărârea pronunțată. Procedând la judecarea pe fond a cererii reclamanților, instanța de apel a reținut că aceștia au dovedit împrejurarea că autorii lor au fost deportați în Bărăgan în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, măsură calificată expres ca fiind abuzivă de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, reclamanții au făcut dovada calității de descendenți și, respectiv, soție supraviețuitoare, a persoanelor deportate, fiind în consecință îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

În raport de durata măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților ( 4 ani și 6 luni), suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, faptul că nu reclamanții, ci antecesorii lor au suferit măsura deportării, apreciind și necesitatea de a se stabili o proporționalitate a despăgubirilor cuvenite în raport de prejudiciul încercat și luând în considerare drepturile acordate în baza O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-lege nr. 118/1990, instanța de apel a redimensionat cuantumul daunelor morale cuvenite reclamanților, apreciind că acordarea a câte 5.000 euro pentru reclamanții F.D. și F.G.J. și a 3.000 euro pentru reclamanta F.E.

constituie o reparație și o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statul Român. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții F.D., F.G.J. și F.E., precum și pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș-Severin. În motivarea recursului, reclamanții critică plafonarea cuantumului despăgubirilor la suma totală de 13.000 euro, arătând că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a plafonat limita maximă a daunelor morale, sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituția României și Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul pârât Statul Român invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține că hotărârea din apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care permite acordarea de despăgubiri exclusiv pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările cu caracter politic, nu și pentru cel determinat prin măsuri administrative cu caracter politic. Același recurent consideră că suma acordată de instanța de apel este nejustificat de mare, nu respectă principiile proporționalității și echității și este de natură să conducă la îmbogățirea fără just temei a reclamanților. Examinând cererea de recurs formulată de reclamanți , Înalta Curte constată că aceasta nu a fost semnată, deși recurenții reclamanți au fost citați cu această mențiune, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare (filele 11, 12 și 14 din dosarul instanței de recurs).

În consecință, față de prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. d) raportate la art. 316 și art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamanți. Recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat , pentru următoarele considerente: Interpretarea pe care o propune recurentul pârât în ceea ce privește dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este contrară intenției legiuitorului și se bazează pe o analiză izolată a normei supuse interpretării, fără corelarea cu celelalte dispoziții ale actului normativ.

Chiar titlul Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denotă intenția legiuitorului de a asimila măsura administrativă cu caracter politic condamnării cu caracter politic, iar din partea introductivă a art. 5 alin. (1) [„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…) pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la (.)”] se deduce aceeași intenție de a reglementa dreptul la măsuri reparatorii pentru ambele categorii de beneficiari.

Norma prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a) nu poate fi ruptă din contextul actului normativ și nu poate fi aplicată decât în concordanță cu ceea ce art. 5 prevede în partea sa introductivă. Enumerând categoriile de persoane îndreptățite la daune morale, textul nu face nicio distincție în raport de natura măsurii care a generat prejudiciul moral, beneficiul măsurilor reparatorii reglementate (inclusiv acordarea de daune morale) fiind recunoscut atât în cazul condamnării, cât și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. În privința cuantumului despăgubirilor morale, critica este de asemenea, neîntemeiată.

Instanța de apel a stabilit, pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamanților, cauzat de strămutarea acestora în Bărăgan pentru o perioadă de 4 ani și 6 luni, o reparație în sumă totală de 13.000 euro, sumă care nu este exagerată și nu se îndepărtează de criteriile echității și rezonabilității, așa cum se susține în motivarea recursului declarat de pârât. Dimpotrivă, aprecierea în echitate făcută, în absența unor criterii ferme de cuantificare, păstrează raportul de proporționalitate între interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală pentru atingerea adusă unor valori, de asemenea, nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalității umane.

În consecință, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul pârâtului va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții F.D., F.G.J. și F.E. împotriva deciziei nr. 413/A din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș – Severin împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2011.