ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Severin, sub nr. 3824/115/2009, reclamantele T.A.G., M.S. și I.D. au solicitat instanței, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. Prin sentința civilă nr. 30 din 14 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 3824/115/2009, a fost admisă în parte acțiunea reclamantelor T. (născută I.) A.G. și M. (născută I.) S. și I.D. formulată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, fiind obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei de 200.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., familia reclamantelor a fost strămutată, pe perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în Câmpia Bărăganului, într-un câmp, care, mai târziu, a devenit Jegalia Noua - Fetești. Defunctul tată, împreună cu membrii familiei reclamantelor, au locuit acolo aproape 5 ani, au înfruntat foamea, frigul, căldura, mizeria, lipsa apei și toate greutățile cu care s-au confruntat pentru necesitățile traiului. La eliberare, s-au întors acasă, în localitatea Berliște, unde au găsit casa vandalizată, fără uși și fără geamuri. Din probele administrate, instanța a reținut că legitimitatea procesuală a reclamantelor este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate, până la gradul al II-lea inclusiv).

Conform art. 3 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, constituie măsură adninktratim cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, amnd ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. (cazul de față). Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană cave a făcut obiectul unor măsuri adninistratiw cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Or, din analiza actelor aflate la dosar, a rezultat că familia reclamantelor, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Berliste, jud. Caraș-Severin în localitatea Jegalia Noua - Fetești, Câmpia Bărăganului.

Familia reclamantelor s-a compus din tatăl reclamantelor l.G. și părinții acestuia, l.T. și l.M. Conform adresei din 15 octombrie 2009, Direcția Instanțelor Militare din cadrul M.A.N., l.T. și l.M., bunicii paterni, precum și l.G., tatăl reclamantelor au făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Jegalia Nouă, iar, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, familiei reclamantelor li s-au ridicat restricțiile domiciliare (filele 6 dosar). Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cat privește cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 500.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă, este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Astfel, antecesorul reclamantelor și, chiar, reclamantele personal au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească, în timp util, un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate de mișcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. În privința cuantumului despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. In schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea, care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Se constată că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde, în speță, două componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. S-a avut în vedere, de asemenea, împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, reclamantul era cunoscut ca o persoană deosebită, iar, prin îndepărtarea fizică a tatălui reclamantelor și a familiei acestuia, ca măsură administrativă abuzivă, acesta a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro. împotriva acestei sentințe, au declarat apeluri reclamantele T.A.G. și M.S. și pârâtul, părțile criticând sentința pentru netemeinicie și nelegalitate. Reclamantele au solicitat schimbarea hotărârii, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1 milion euro sau a echivalentului în lei la data plății. În motivare, au invocat suferințele prin care au trecut bunicii lor, ca urmare a strămutării, prejudiciul vizând și statutul social al acestora, ulterior întoarcerii din Bărăgan, libertatea, demnitatea, onoarea fiindu-le afectate atât pe perioada deportării, cât și ulterior.

Au mai invocat că aceste împrejurări, ca și alte criterii nu au fost valorificate corespunzător de instanță. Pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin a solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată. În motivare, a invocat că, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009, doar persoanele condamnate sau succesorii acestora sunt îndreptățiți la a pretinde despăgubiri morale; or, în cauză, antecesorii reclamantelor nu au fost condamnați, ci supuși unor măsuri administrative. A mai invocat că suma acordată este exagerată, constituindu-se într-un temei de îmbogățire fără just temei a reclamantelor, fiind nejustificată, în raport de prejudiciul real suferit, și stabilită fără raportare la principiul echității.

Prin Decizia civilă nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apd Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, împotriva sentinței civile nr. 30 din 14 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caras-Severin, a fost schimbată în parte sentința apelată, și, în consecință, a fost obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei de 50.000 euro sau a echivalentului în lei la data plății, cu titlu de daune morale; menținându-se în rest sentința. Prin aceeași decizie, a fost respins apelul declarat de reclamantele T.A.G., M.S. și I.D. împotriva aceleiași hotărâri. In adoptarea acestei soluții, Curtea a expus următoarele argumente: Sub un prim aspect, au fost respinse ca neîntemeiate susținerile pârâtului, potrivit cărora reclamantele nu ar intra sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, această dispoziție trebuie interpretată prin prisma scopului în care legea a fost adoptată, respectiv a reparării prejudiciilor cauzate persoanelor condamnate politic și celor care au fost supuse măsurii administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, în cauză, nu s-a contestat dislocarea soțului și, respectiv, tatălui reclamantelor și a familiei acestuia. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea a reținut, în primul rând, că, pe calea apelului, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, cu titlu de despăgubiri morale. Cum, pe calea cererii de chemare în judecată, acestea evaluaseră prejudiciul cauzat antecesorilor lor la 500.000 euro, pretențiile formulate pe calea apelului au natura unei cereri noi, nepermise de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. În consecință, instanța a constatat că, în principiu, tribunalul a reținut elementele ce trebuiau avute în vedere la stabilirea prejudiciului moral, cu toate componentele sale, suferit de o persoană. Este necesar, însă, pentru a realiza un echilibru între repararea prejudiciului și evitarea transformării unor suferințe în pretext de îmbogățire fără just temei, ca aceste criterii generale să se raporteze la situația concretă dedusă judecății. Or, în cauză, l.G. și părinții săi au fost strămutați când acesta avea 14 ani (fila 6 dosar fond), întorcându-se la domiciliu la începutul anului 1956. In luna noiembrie a aceluiași an, l.G.

s-a căsătorit cu reclamanta l.D., celelalte reclamante, fiicele acestora, născându-se în anul 1958, respectiv, în anul 1965. Din declarația martorului audiat în cauză, au rezultat privațiunile la care antecesorul reclamantelor și părinții acestuia au fost supuși pe perioada strămutării, fiind evidente și de notorietate suferințele fizice și morale pe care persoanele deportate în Bărăgan le-au suportat, cum de notorietate este și statutul social pe care aceste persoane l-au avut, (alături de familie), după întoarcerea în localitatea de domiciliu. Se observă, însă, că reclamantele nu au probat, în concret, în ce măsură statutul antecesorilor lor le-a afectat propriul statut și nici nu au arătat care au fost motivele pentru care soțul, respectiv, tatăl lor, nu a încercat să urmeze o formă de școlarizare și a rămas să lucreze la „IAS, veniturile fiind insuficiente" (fila 30 dosar fond).

Concluzionând, reclamantele au intrat în contact cu familia strămutată după ce aceasta s-a întors din Bărăgan și, cu excepția împrejurării că au fost nevoite ca o perioadă să se întrețină din veniturile mici realizate de l.G., ceea ce, evident, le-a creat suferințe morale, nu au evidențiat în ce măsură statutul familiei lui l.G. de foști deportați în Bărăgan le-a produs alte prejudicii morale. Este incontestabil prejudiciul moral (cu toate componentele sale), suferit de persoanele dislocate în Bărăgan, este dovedit și notoriu prejudiciul suferit de reclamante, astfel cum a fost mai sus reținut, dar a insista asupra suferințelor familiei dislocate, pentru a obține despăgubiri de 500.000 euro (majorate în apel), este contrar normelor morale și, în mod cert, contrar imperativului de a nu invoca suferința, ca temei de îmbogățire fără just temei si necesității respectării principiului proporționalității.

Împotrivi acestei decizii, a dedarat recms pârâtul Statul român, prin M.F.P., prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Caras-Severin, solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 92/ A din 21 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, iar, pe fond, respingerea acțiunii reclamantelor, ca neîntemeiată. După reiterarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive: Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se poate constata că tatăl, respectiv, soțul reclamantelor, nu a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În același sens, acordarea daunelor morale nu se justifică, în cauză, având în vedere faptul că drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.

În susținerea acestor argumente, au fost invocate și dispozițiile art. 1 alin. (1) si (2) din Legea nr. 221/2009, care arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească, iar instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări, în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamanților, având în vedere principiul de drept „ubihc nandistingrit, necnes distingeredebemus". Recurentul a criticat și cuantumul de 50.000 euro al despăgubirilor morale, acordate de instanță, prin Decizia civilă nr. 92/A din 21 aprilie 2010, considerând că este nejustificată, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că prejudiciul moral nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Recurentul a preluat argumentația instanței de fond, în sensul că daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani, și acestea constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referință, față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proportionalității daunei cu despăgubirea acordată și a criteriului echității.

Or, raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală, și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Intimatele nu au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. În etapa procesuală a recursului, nu au fost administrate probe, în sensul art. 305 C. proc. civ. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale rdewnte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce ar succede: Sub un prim aspect, instanța de recurs va analiza efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 asupra prezentului recurs, aspect invocat de către recurent, pentru prima dată, în fața acestei instanțe, și care poate constitui un motiv de ordine publică.

În acest sens, susținerile recurentului pârât, conform cărora nu mai există, în prezent, ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, și față de această situație, acțiunea reclamantelor ar trebui respinsă pe fond, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului, în opinia Înaltei Curți, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantelor la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost declarat la data de 17 iunie 2010, iar decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două instanțe au verificat și constatat dreptul reclamantelor la reparația menționată.

În acest context, este fără dubiu faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamante, și pentru orice alt solicitant aflat în situația lor, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branșe distincte. Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „Orice persoană fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate pudică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Noțiunea de „bunuri' din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci si alte drepturi și interese, care constituie active, pot fi considerate „bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât și „miorilor patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legjtină' de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială', în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c Slovaciei, par. 52). Pe plan intern, voința statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de diminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantele au formulat acțiunea la 24 noiembrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. Acestea au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (la art. 3 lit. e) din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței, și, anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, două instanțe verificaseră și confirmaseră, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamante, pentru a obține despăgubiri, hotărârea definitivă pronunțată în cauză reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părților menționate de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantelor de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legtimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamantele ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale). Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că „Dispozițiileprecedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a regjmrenta folosința bunurilor conform interesului general". Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și limitările de facto, care pot determina „atingerea substanței dreptului, și care trebuie privite în sensul că, chiar dacă limitările privesc realizarea unui interes general, acestea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care prizarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și anume, prizarea săfieprezăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care favorizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și irnperatizele apărării drepturilor individuale. În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege", proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată, în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic comunist.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamantele, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei tutori patnnvriak protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o prizare de proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși „substanța" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarilor, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. În consecință, instanța de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există „inderrmzarea corespunzătoare" a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale. Dacă s-ar putea considera că interesul gneral avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul depmporționalitate enunțat mai sus.

In concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantelor, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina, în opinia instanței de recurs, și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acoes la o instanța". Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate, din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare, și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamante, de respingere a acțiunii. Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, le-ar lipsi, practic, pe reclamante, și în absența oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantelor, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantelor (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute printr-o hotărâre definitivă.

Procedând în continuare la analiza motizelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte ar expune următoarele considerații. Asupra motivului de recurs, prin care se inwcă faptul că măsura administrativi a deportării nu este echizalentă unei condamnări cu caracter politic și nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009: În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul si descendenții acesteia, până la gradul al Il-lea, indusiv, pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în udarea prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se ia ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum și odor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, repuUicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, apnhztă cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legi nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legi nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătoreasca de condamnare, s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Se poate observa că, la lit. a) din textul redat, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă. Instanța de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel, după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic. În urma acestei corelări, concluzia corectă este că intenția legiuitorului a fost aceea de a despăgubi, pentru prejudiciul moral suferit, atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. 1, prevedea că: „La articolul 5, alin. (1), lit. a) se modifica și va avea următorul cuprins: "a) acordarea unordespăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum-de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 nurlie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administratize cu caracter politic". Chiar dacă art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, acesta este concludent pentru a exprima ratio legs (intenția legiuitorului) și, în consecință, pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică, în cadrul primului motiv de recurs.

Din expunerea de motive prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma inițială. In caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor, în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv), pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie masuri administrative.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administratize, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, care să urmărească un scop legitim și să respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în sensul art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Pentru argumentele expuse, recunoscând reclamantelor dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu a tatălui lor, respectiv soțului reclamantei I.D., în localitatea Jegalia Nouă - Fetești, în Câmpia Bărăganului, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, nefiind întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A supra motiwlui de recurs', prin care se critica cuantumul daundor morale, Înalta Curte reține următoarele: Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate). Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, față de I.G., tatăl reclamantelor T.A.G. si M.S., respectiv soțul reclamantei I.D., ci le-au acordat acestora despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri. O soluție de această natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul român, prin M.F.P., prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Caras-Severin a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Rezultă că ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie. În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (eg: valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții familiei lui I.G., în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată și ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990).

Astfel, deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația particulară a reclamantelor. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timișoara, care, de altfel, în urma propriei cenzuri de legalitate și temeinicie, a realizat o redimensionare a despăgubirilor acordate de prima instanță, cu respectarea principiului proporționalității.

Pe de altă parte, recurentul a mai susținut că reclamantele trebuiau să indice un minimum de argumente, din care să rezulte în ce măsură le-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel ținând seama, în raport și de susținerile reclamantelor, la stabilirea întinderii compensației materiale, de circumstanțele particulare ale cauzei (expuse la fila 5 a deciziei) și de faptul că suferința nu poate reprezenta temei al unei îmbogățiri fără justă cauză. Prin urmare, și aceste critici, se subsumează, în mare parte, nu unor motive de nelegalitate, ci unor aprecieri subiective ale recurentului, în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, împotriva Deciziei nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, împotriva Deciziei nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2011.