ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Severin, sub nr. 3824/115/2009,

reclamantele T.A.G., M.S. și I.D. au solicitat instanței, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat

de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, la plata

sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Prin sentința civilă

nr. 30 din 14 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul

nr. 3824/115/2009, a fost admisă în parte acțiunea reclamantelor T. (născută I.)

A.G. și M. (născută I.) S. și I.D. formulată împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin, fiind obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei de

200.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a

dispune astfel, instanța a avut în vedere că, prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.,

familia reclamantelor a fost strămutată, pe perioada 18 iunie 1951 - 20

decembrie 1955, în Câmpia Bărăganului, într-un câmp, care, mai târziu, a

devenit Jegalia Noua - Fetești.

Defunctul tată,

împreună cu membrii familiei reclamantelor, au locuit acolo aproape 5 ani, au

înfruntat foamea, frigul, căldura, mizeria, lipsa apei și toate greutățile cu

care s-au confruntat pentru necesitățile traiului. La eliberare, s-au întors

acasă, în localitatea Berliște, unde au găsit casa vandalizată, fără uși și

fără geamuri.

Din probele

administrate, instanța a reținut că legitimitatea procesuală a reclamantelor

este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

(care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea

persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate, până la

gradul al II-lea inclusiv).

Conform art. 3 alin.

(1) al Legii nr. 221/2009, constituie măsură adninktratim cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, amnd ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate și pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. (cazul de față).

Conform art. 5

din Legea nr. 221/2009, orice persoană cave a făcut obiectul unor măsuri

adninistratiw cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Or, din analiza

actelor aflate la dosar, a rezultat că familia reclamantelor, la data de 18

iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Berliste, jud.

Caraș-Severin în localitatea Jegalia Noua - Fetești, Câmpia Bărăganului.

Familia

reclamantelor s-a compus din tatăl reclamantelor l.G. și părinții acestuia, l.T.

și l.M.

Conform adresei

din 15 octombrie 2009, Direcția Instanțelor Militare din cadrul M.A.N., l.T. și

l.M., bunicii paterni, precum și l.G., tatăl reclamantelor au făcut obiectul

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în

localitatea Jegalia Nouă, iar, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20

decembrie 1955, familiei reclamantelor li s-au ridicat restricțiile domiciliare

(filele 6 dosar).

Daunele morale

sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care

constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare

bănească.

Cat privește

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 500.000 euro,

solicitată prin acțiunea introductivă, este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Astfel,

antecesorul reclamantelor și, chiar, reclamantele personal au fost împiedicați

să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din

punct de vedere social și profesional și să dobândească, în timp util, un

statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de

libertate de mișcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a

constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului,

fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de

libertate de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și

profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul

întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate, din cauza condițiilor istorice

anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art.

48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a

pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în

situația anterioară a victimei.

În privința

cuantumului despăgubirilor, în materia daunelor morale, principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în

vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. In

schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar

ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea, care vine să

compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Se constată că

satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde, în speță, două componente: reparația

daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă

neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale

asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei

despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea

cuantumului, s-a avut în vedere în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept

produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că

astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. S-a avut în vedere, de asemenea,

împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, reclamantul era cunoscut

ca o persoană deosebită, iar, prin îndepărtarea fizică a tatălui reclamantelor

și a familiei acestuia, ca măsură administrativă abuzivă, acesta a fost lipsit

de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține venituri

corespunzătoare.

Drept urmare,

în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele

negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 200.000 euro.

împotriva

acestei sentințe, au declarat apeluri reclamantele T.A.G. și M.S. și pârâtul,

părțile criticând sentința pentru netemeinicie și nelegalitate.

Reclamantele au

solicitat schimbarea hotărârii, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de

1 milion euro sau a echivalentului în lei la data plății.

În motivare, au

invocat suferințele prin care au trecut bunicii lor, ca urmare a strămutării,

prejudiciul vizând și statutul social al acestora, ulterior întoarcerii din

Bărăgan, libertatea, demnitatea, onoarea fiindu-le afectate atât pe perioada

deportării, cât și ulterior. Au mai invocat că aceste împrejurări, ca și alte

criterii nu au fost valorificate corespunzător de instanță.

Pârâtul Statul

Român, reprezentat de M.F.P., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin a solicitat schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii,

ca neîntemeiată.

În motivare, a

invocat că, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009, doar persoanele condamnate

sau succesorii acestora sunt îndreptățiți la a pretinde despăgubiri morale; or,

în cauză, antecesorii reclamantelor nu au fost condamnați, ci supuși unor

măsuri administrative.

A mai invocat

că suma acordată este exagerată, constituindu-se într-un temei de îmbogățire

fără just temei a reclamantelor, fiind nejustificată, în raport de prejudiciul

real suferit, și stabilită fără raportare la principiul echității.

Prin Decizia civilă

nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apd Timișoara, secția civilă, a fost

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, împotriva sentinței civile

nr. 30 din 14 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caras-Severin, a fost

schimbată în parte sentința apelată, și, în consecință, a fost obligat pârâtul

la plata, către reclamante, a sumei de 50.000 euro sau a echivalentului în lei

la data plății, cu titlu de daune morale; menținându-se în rest sentința.

Prin aceeași

decizie, a fost respins apelul declarat de reclamantele T.A.G., M.S. și I.D.

împotriva aceleiași hotărâri.

In adoptarea

acestei soluții, Curtea a expus următoarele argumente:

Sub un prim

aspect, au fost respinse ca neîntemeiate susținerile pârâtului, potrivit cărora

reclamantele nu ar intra sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, această

dispoziție trebuie interpretată prin prisma scopului în care legea a fost

adoptată, respectiv a reparării prejudiciilor cauzate persoanelor condamnate

politic și celor care au fost supuse măsurii administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, în cauză,

nu s-a contestat dislocarea soțului și, respectiv, tatălui reclamantelor și a

familiei acestuia.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea a reținut, în primul rând,

că, pe calea apelului, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 1 milion de euro, cu titlu de despăgubiri morale. Cum, pe calea

cererii de chemare în judecată, acestea evaluaseră prejudiciul cauzat

antecesorilor lor la 500.000 euro, pretențiile formulate pe calea apelului au

natura unei cereri noi, nepermise de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.

În consecință,

instanța a constatat că, în principiu, tribunalul a reținut elementele ce

trebuiau avute în vedere la stabilirea prejudiciului moral, cu toate

componentele sale, suferit de o persoană.

Este necesar,

însă, pentru a realiza un echilibru între repararea prejudiciului și evitarea

transformării unor suferințe în pretext de îmbogățire fără just temei, ca

aceste criterii generale să se raporteze la situația concretă dedusă judecății.

Or, în cauză, l.G.

și părinții săi au fost strămutați când acesta avea 14 ani (fila 6 dosar fond),

întorcându-se la domiciliu la începutul anului 1956. In luna noiembrie a

aceluiași an, l.G. s-a căsătorit cu reclamanta l.D., celelalte reclamante,

fiicele acestora, născându-se în anul 1958, respectiv, în anul 1965.

Din declarația

martorului audiat în cauză, au rezultat privațiunile la care antecesorul

reclamantelor și părinții acestuia au fost supuși pe perioada strămutării,

fiind evidente și de notorietate suferințele fizice și morale pe care

persoanele deportate în Bărăgan le-au suportat, cum de notorietate este și

statutul social pe care aceste persoane l-au avut, (alături de familie), după

întoarcerea în localitatea de domiciliu.

Se observă,

însă, că reclamantele nu au probat, în concret, în ce măsură statutul

antecesorilor lor le-a afectat propriul statut și nici nu au arătat care au

fost motivele pentru care soțul, respectiv, tatăl lor, nu a încercat să urmeze

o formă de școlarizare și a rămas să lucreze la „IAS, veniturile fiind

insuficiente" (fila 30 dosar fond).

Concluzionând,

reclamantele au intrat în contact cu familia strămutată după ce aceasta s-a

întors din Bărăgan și, cu excepția împrejurării că au fost nevoite ca o

perioadă să se întrețină din veniturile mici realizate de l.G., ceea ce,

evident, le-a creat suferințe morale, nu au evidențiat în ce măsură statutul

familiei lui l.G. de foști deportați în Bărăgan le-a produs alte prejudicii

morale.

Este

incontestabil prejudiciul moral (cu toate componentele sale), suferit de persoanele

dislocate în Bărăgan, este dovedit și notoriu prejudiciul suferit de

reclamante, astfel cum a fost mai sus reținut, dar a insista asupra

suferințelor familiei dislocate, pentru a obține despăgubiri de 500.000 euro

(majorate în apel), este contrar normelor morale și, în mod cert, contrar

imperativului de a nu invoca suferința, ca temei de îmbogățire fără just temei

si necesității respectării principiului proporționalității.

Împotrivi acestei

decizii, a dedarat recms pârâtul Statul român, prin M.F.P., prin Direcția Generala

a Finanțelor Publice Caras-Severin, solicitând admiterea recursului,

modificarea Deciziei civile nr. 92/ A din 21 aprilie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, iar, pe fond, respingerea acțiunii reclamantelor, ca

neîntemeiată.

După reiterarea

soluțiilor pronunțate în cauză, recurentul a susținut că hotărârea instanței de

apel este netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

Prin măsura

dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii

Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se poate constata că tatăl,

respectiv, soțul reclamantelor, nu a fost supus unor măsuri administrative cu

caracter politic și nu a suferit o condamnare, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În același

sens, acordarea daunelor morale nu se justifică, în cauză, având în vedere

faptul că drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda

daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate

adăuga la lege.

În susținerea

acestor argumente, au fost invocate și dispozițiile art. 1 alin. (1) si (2) din

Legea nr. 221/2009, care arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu

caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească, iar

instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări, în sensul

Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamanților, având în

vedere principiul de drept „ubihc nandistingrit, necnes

distingeredebemus".

Recurentul a criticat

și cuantumul de 50.000 euro al despăgubirilor morale, acordate de instanță,

prin Decizia civilă nr. 92/A din 21 aprilie 2010, considerând că este

nejustificată, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în

vedere că prejudiciul moral nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Recurentul a

preluat argumentația instanței de fond, în sensul că daunele morale, fiind

nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în

bani, și acestea constau în atingerea adusă valorilor care definesc

personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la

sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu

profesional și alte valori similare.

Pentru a putea

fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referință, față

de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate

acorda reclamantului, cu respectarea principiului proportionalității daunei cu

despăgubirea acordată și a criteriului echității.

Or, raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală,

și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor solicitate.

Intimatele nu

au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

În etapa

procesuală a recursului, nu au fost administrate probe, în sensul art. 305 C.

proc. civ.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale

rdewnte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce ar succede:

Sub un prim

aspect, instanța de recurs va analiza efectele Deciziei Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010 asupra prezentului recurs, aspect invocat de către

recurent, pentru prima dată, în fața acestei instanțe, și care poate constitui

un motiv de ordine publică.

În acest sens,

susținerile recurentului pârât, conform cărora nu mai există, în prezent, ca

urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter

politic, astfel că, și față de această situație, acțiunea reclamantelor ar

trebui respinsă pe fond, vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

Contrar, însă,

susținerilor recurentului, în opinia Înaltei Curți, Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în

privința dreptului reclamantelor la despăgubiri, cât timp a intervenit în

timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost

declarat la data de 17 iunie 2010, iar decizia Curții Constituționale în

discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două instanțe au verificat și

constatat dreptul reclamantelor la reparația menționată.

În acest

context, este fără dubiu faptul că efectele deciziei Curții Constituționale

pentru reclamante, și pentru orice alt solicitant aflat în situația lor, sunt

defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare

în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanță

este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european,

articole ce vor genera o analiză pe branșe distincte.

Potrivit art. 1

alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „Orice persoană fizica

sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate pudică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Noțiunea de

„bunuri' din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, ci si alte drepturi și interese, care constituie active, pot

fi considerate „bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziții.

Art. 1 din

Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât și „miorilor

patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legjtină' de a obține exercițiul efectiv

al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de „speranță legitimă Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială', în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci

când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este

confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c

Slovaciei, par. 52).

Pe plan intern,

voința statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc

cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în

acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei privind „Măsurile de diminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte

internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu

pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de

acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată

obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o

bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus,

dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în

discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor

interne pronunțată până la acea dată.

În speță,

reclamantele au formulat acțiunea la 24 noiembrie 2009, în consecință, în

termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută

de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Acestea au

solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă, căreia însăși legea îi

recunoaște caracterul politic (la art. 3 lit. e) din lege), fără să mai fie

necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței, și,

anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, două instanțe

verificaseră și confirmaseră, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de

către reclamante, pentru a obține despăgubiri, hotărârea definitivă pronunțată

în cauză reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice

speranța legitimă a părților menționate de a-și vedea valorificat dreptul la

despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste

elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantelor de a avea

șanse de succes în dreptul intern, speranța legtimă bucurându-se de protecția art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual (de

exemplu, dacă reclamantele ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a

daunelor morale).

Fără îndoială,

protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu privire la

„bunurile" unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând

aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a

II-a din textul de lege menționat.

În acest sens,

se prevede că „Dispozițiileprecedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a regjmrenta folosința bunurilor conform interesului general".

Prin urmare, art.

1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate,

ci și alte două principii, care constituie limite ale exercițiului acestui

drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică

și reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul

general.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și

limitările de facto, care pot determina „atingerea substanței dreptului, și

care trebuie privite în sensul că, chiar dacă limitările privesc realizarea

unui interes general, acestea nu trebuie să determine golirea de conținut a

dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a

art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care prizarea de

un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun,

și anume, prizarea săfieprezăzută de lege, să fie impusă de o cauză de

utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului

internațional, care favorizează respectarea principiului proporționalității

între interesul general și irnperatizele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității enunțat.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a

privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege",

proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de

norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul

Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar

fi izvorul formal.

Prin soluția

adoptată, în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, se suprimă, fără îndoială,

dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de

aceștia în perioada regimului politic comunist.

Mai trebuie

adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr.

47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., dacă, în acest interval,

Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind

neconstituțională.

Până în

prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor

reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai

produce efecte juridice.

Pentru cei

care, ca și reclamantele, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care

li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei tutori patnnvriak

protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu

consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o prizare de

proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei

îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării

îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși „substanța"

dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul

beneficiarilor, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau,

cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare

reparații.

În consecință,

instanța de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există „inderrmzarea

corespunzătoare" a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile

convenționale.

Dacă s-ar putea

considera că interesul gneral avut în vedere la adoptarea deciziei Curții

Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care

impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se

poate reține că este respectat criteriul depmporționalitate enunțat mai sus.

In concluzie, aplicând,

în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a

recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009,

cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantelor, aceasta ar conduce

la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar

reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea

deciziei în discuție ar determina, în opinia instanței de recurs, și încălcarea

art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acoes la o instanța".

Art. 6

garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care

trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este

susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol,

trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim,

să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar

aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent,

nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției

declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi

lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei

recurate, din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele

anterioare, și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă

și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamante, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta ar

însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal,

ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea

deciziei Curții Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția

previzibilă enunțată mai sus, le-ar lipsi, practic, pe reclamante, și în

absența oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii

unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și

poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență,

dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează

persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva

aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe

care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul

Protocol și art. 6).

Textul de lege

impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă

tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile,

dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010,

că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează

premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult"), care

presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă,

neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la

adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă,

neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data

pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră

procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantelor, chiar o hotărâre

definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu,

în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă,

putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea

deciziei menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în

ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în

situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul

normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre

irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau

recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a

reclamantelor (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât,

privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței

unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute printr-o

hotărâre definitivă.

Procedând în

continuare la analiza motizelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte ar expune următoarele considerații.

Asupra motivului

de recurs, prin care se inwcă faptul că măsura administrativi a deportării nu

este echizalentă unei condamnări cu caracter politic și nu intră sub incidența

Legii nr. 221/2009:

În conformitate

cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul

acestei persoane, soțul si descendenții acesteia, până la gradul al Il-lea,

indusiv, pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data

intrării în udarea prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La

stabilirea cuantumului despăgubirilor, se ia ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum și

odor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, repuUicat, cu

modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului

nr. 214/1999, apnhztă cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare;

b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent,

în condițiile Legi nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate

în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legi nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

cu modificările și completările ulterioare;

c) repunerea în

drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătoreasca de condamnare, s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Se poate

observa că, la lit. a) din textul redat, se face referire expresă doar la

prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul

argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Instanța de

apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea cauzei, nu

s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere și

perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma

corelării mai multor dispoziții din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu art. 5 alin.

(1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

Astfel, după

cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu

caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, în

mod corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea

din preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru

repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter

politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei

corelări, concluzia corectă este că intenția legiuitorului a fost aceea de a

despăgubi, pentru prejudiciul moral suferit, atât persoanele care au fost

condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași

motive.

Scopul

legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat ulterior prin adoptarea

O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. 1, prevedea că: „La articolul 5, alin.

(1), lit. a) se modifica și va avea următorul cuprins:

"a)

acordarea unordespăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum-de până la:

euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada

6 nurlie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administratize cu caracter politic".

Chiar dacă art.

1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional, prin Decizia nr.

1354/2010 a Curții Constituționale, acesta este concludent pentru a exprima

ratio legs (intenția legiuitorului) și, în consecință, pentru rezolvarea

problemei de drept ce formează obiect de critică, în cadrul primului motiv de

recurs.

Din expunerea

de motive prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate,

aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea

despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în

scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma inițială.

In caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor,

în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor

sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv), pentru a evita afectarea

echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor

beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit.

a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare

dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie masuri administrative.

Pe de altă

parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic -

condamnări și măsuri administratize, sub aspectul naturii prejudiciului supus

reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic

discriminatoriu, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, care să urmărească

un scop legitim și să respectă un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în sensul art. 14

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situații

similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile

administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist,

care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit,

sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Pentru

argumentele expuse, recunoscând reclamantelor dreptul la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu a tatălui lor, respectiv soțului reclamantei I.D., în

localitatea Jegalia Nouă - Fetești, în Câmpia Bărăganului, conform Deciziei nr.

200/1951 a M.A.I., măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

această lege, nefiind întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A supra

motiwlui de recurs', prin care se critica cuantumul daundor morale, Înalta Curte

reține următoarele:

Este unanim

acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic,

evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material,

drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat

material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane

(dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate

acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu

nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația

persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter

special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de

stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea

prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea

daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât

ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex

de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în

funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea

valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor

morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele

mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu

compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi

persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un

efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de

neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și

acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede,

în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a

prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul

pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura

nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative

dispuse, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, față de I.G., tatăl reclamantelor T.A.G.

si M.S., respectiv soțul reclamantei I.D., ci le-au acordat acestora

despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării

acestei măsuri.

O soluție de

această natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții

Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul

moral suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea

încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești

echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul

Statul român, prin M.F.P., prin Direcția Generala a Finanțelor Publice

Caras-Severin a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea

acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că ceea

ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la

criteriile aplicabile în materie.

În acest

context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului

reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la

imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, și la

necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității

între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu

arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi

disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând

ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (eg: valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata

acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții familiei lui I.G., în timpul în

care a locuit în localitatea unde a fost mutată și ulterior întoarcerii în

localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990).

Astfel, deși se

referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului,

recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de

apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la

situația particulară a reclamantelor.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate, expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul

reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timișoara, care,

de altfel, în urma propriei cenzuri de legalitate și temeinicie, a realizat o

redimensionare a despăgubirilor acordate de prima instanță, cu respectarea

principiului proporționalității.

Pe de altă

parte, recurentul a mai susținut că reclamantele trebuiau să indice un minimum

de argumente, din care să rezulte în ce măsură le-au fost lezate drepturile

personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel

ținând seama, în raport și de susținerile reclamantelor, la stabilirea

întinderii compensației materiale, de circumstanțele particulare ale cauzei

(expuse la fila 5 a deciziei) și de faptul că suferința nu poate reprezenta

temei al unei îmbogățiri fără justă cauză.

Prin urmare, și

aceste critici, se subsumează, în mare parte, nu unor motive de nelegalitate,

ci unor aprecieri subiective ale recurentului, în legătură cu cuantumul

acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale

în cuantificarea daunelor acordate.

Pentru

considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin, împotriva Deciziei nr. 92/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin, împotriva Deciziei nr.

92/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 24 februarie 2011.