ÎCCJ, decizie (scj.ro #81809)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81809) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

privind plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1

alin (3) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Cuantumul

daunelor morale acordate.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Despăgubiri

.

Acțiune privind

plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin (3)

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

.

Index

alfabetic.

Drept civil.

-

despăgubiri

Legea

nr. 221/2009: art. 5  alin. (1)

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile

patrimoniale au un

conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina

cuantificarea

prejudiciului

material, drepturile personale nepatrimoniale au un

conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere

că ele

vizează componente ale personalității umane

(dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și

demnitate).

Cu

toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru

repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind,

prin însăși destinația ei -

aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție, o

categorie

juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza

imposibilității, cu totul firești,

de stabilire a unei concordanțe valorice

exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a

cărui reparare

este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să

fie înțeleasă într-un

sens mai larg, nu atât ca o compensare materială,

care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al

căror scop este acela ca, în

funcție de particularitățile fiecărui caz în

parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie

admisă printre măsurile

de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea

acelorași rațiuni, pentru

care sunt admise și așa-zisele mijloace

adecvate de natură

nepatrimonială,

adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în

sensul

propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită

compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau

ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al

cuantumului sumei acordate - deși nici acest

aspect nu este de neglijat

- cât al

simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și

acordată.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009

prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de

reparație a

prejudiciului moral suferit

prin condamnarea cu caracter politic.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr.  1657 din 24 februarie 2011.

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Tribunalului

Caras-Sezerin,

reclamantele T.A.

G.,

M.S. și I.D. au solicitat instanței, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului

Statul

Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin, la plata sumei de 500.000

euro, cu titlu de

despăgubiri morale.

Prin sentința civilă nr. 30 din 14 ianuarie 2010,

pronunțată de Tribunalul Caraș-

Severin

a fost admisă în parte

acțiunea

reclamantelor

împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin,

fiind obligat

pârâtul la plata,

către reclamante, a sumei de 200.000 euro, echivalent

în lei la

data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere

că, prin decizia

nr. 200/1951 a

M.AI., familia reclamantelor a fost strămutată, pe perioada 18 iunie 1951

– 20 decembrie 1955, în Câmpia Bărăganului, într-un

câmp, care, mai târziu, a devenit Jegalia Noua -

Fetești.

Defunctul tată, împreună cu membrii familiei

reclamantelor, au

locuit acolo aproape 5 ani, au înfruntat foamea, frigul, căldura,

mizeria,

lipsa

apei și toate greutățile cu care s-au confruntat pentru

necesitățile traiului. La eliberare, s-au întors acasă, în

localitatea Berliște, unde au

găsit

casa vandalizată, fără uși și fără geamuri.

Din

probele administrate, instanța a reținut că legitimitatea

procesuală a reclamantelor este dovedită

în cauză, față de dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (care dau

posibilitatea continuării

sau

pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de

către

descendenții

persoanei condamnate, până la gradul al II-lea inclusiv).

Conform art. 3 alin. (1) al Legii 221/2009, constituie

măsură

administrativă

cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau

securități,

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în

unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu

,

dacă

au fost întemeiate și pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne (cazul de față).

Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice

persoană cave a făcut

obiectul unor măsuri administrtiv cu caracter

politic, poate solicita obligarea

statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Or, din analiza actelor aflate la dosar, a rezultat

că familia

reclamantelor,

la data de 18iunie 1951, a fost deportată din localitatea de

domiciliu Berliste, jud.

Caraș-Severin în localitatea Jegalia Noua -

Fetești, Câmpia Bărăganului.

Familia reclamantelor s-a compus din tatăl

reclamantelor I.

G.

și părinții acestuia, I.T. și I.M.

Conform

adresei nr. 1173 din 15 octombrie 2009, Direcția Instanțelor

Militare din cadrul Ministerului Apărării

Naționale, I.T. și I.M., bunicii paterni, precum și I.G.,

tatăl reclamantelor au

făcut obiectul Deciziei MAI nr.

200/1951, prin care li s-a fixat

domiciliu

obligatoriu în localitatea Jegalia Nouă, iar, prin Decizia MAI 6200/1955,

la data de 20 decembrie 1955, familiei reclamantelor li s-au ridicat

restricțiile

domiciliare.

Daunele

morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia

dintre prerogativele care constituie atributul personalității

umane, ele

nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cat privește cuantumul acestor daune morale,

instanța a apreciat

că suma de 500.000 euro, solicitată prin acțiunea

introductivă, este

exagerată.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la

bază criterii

exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate

între caracterul

moral

nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al

despăgubirilor.

În aprecierea importanței prejudiciului moral,

trebuie avute în

vedere

repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a

sănătății, precum și

asupra posibilității persoanei de a se realiza deplin

pe plan

social, profesional și familial.

Astfel, antecesorul reclamantelor și, chiar,

reclamantele personal

au fost

împiedicați să-și dezvolte, în condiții

corespunzătoare,

personalitatea,

să evolueze din punct de vedere social și profesional și să

dobândească, în timp util, un statut corespunzător

așteptărilor lor.

Privarea

de libertate de mișcare a condus la crearea unui

prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele

dăunătoare,

neevaluabile

în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii

confortului, fiind afectate, totodată,

acele atribute ale persoanei care influențează relațiile

sociale - onoare,

reputație,

precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții

umane

- relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care

își găsesc

expresia cea mai

tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate de mișcare a avut

repercusiuni și în planul

vieții private și profesionale a persoanei

deportate din motive politice,

inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu,

fiindu-i afectate, din

cauza

condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind

întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr.

221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune

repararea integrală de către stat a

pagubei suferite, ceea ce presupune,

în

principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale

acesteia,

în scopul repunerii, pe cât

posibil, în situația anterioară a victimei.

În

privința cuantumului despăgubirilor, în materia daunelor

morale, principiul reparării integrale a

prejudiciului nu poate avea decât

un

caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor

daune, imposibil de echivalat bănește.

În schimb, poate fi acordată

victimei

o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie

evaluat, în

realitate, este despăgubirea, care vine să compenseze prejudiciul,

iar nu prejudiciul ca atare.

Se constată că satisfacția

echitabilă pretinsă cuprinde, în speță,

două componente: reparația daunelor

materiale și o compensație

pentru

prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel

material, întrucât au condiții cauzale

asemănătoare. Ca atare, tribunalul

a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale,

fără a se

distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul

că

orice dislocare pe nedrept

produce celor în cauză suferințe pe plan

moral, social și profesional, că astfel de măsuri

lezează demnitatea,

onoarea. S-a avut în vedere, de asemenea,

împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, reclamantul era

cunoscut ca o

persoană deosebită,

iar, prin îndepărtarea fizică a tatălui reclamantelor

și a familiei acestuia, ca măsură

administrativă abuzivă, acesta a fost lipsit de posibilitatea de a

continua activitățile anterioare și de a obține

venituri

corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor,

luându-se în

considerare

consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei

satisfacții

suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de

200.000

euro.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apeluri

reclamantele

T.A.G. și M.S.

și pârâtul, părțile

criticând

sentința pentru netemeinicie și nelegalitate.

Reclamantele au solicitat schimbarea hotărârii, în

sensul obligării

pârâtului la plata sumei de 1 milion euro sau a echivalentului în lei

la

data plății.

In motivare, au invocat suferințele prin care au

trecut bunicii lor,

ca urmare a strămutării, prejudiciul vizând și statutul

social al acestora,

ulterior întoarcerii din Bărăgan, libertatea, demnitatea,

onoarea fiindu-

le

afectate atât pe perioada deportării, cât și ulterior. Au mai invocat

că

aceste împrejurări, ca

și alte criterii nu au fost valorificate corespunzător de

instanță.

Pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin a

solicitat schimbarea sentinței, în sensul

respingerii cererii, ca neîntemeiată.

În

motivare, a invocat că, în sensul art. 5 din Legea nr. 221/2009,

doar persoanele condamnate sau succesorii

acestora sunt îndreptățiți la

a pretinde despăgubiri morale; or, în cauză, antecesorii

reclamantelor

nu au fost

condamnați, ci supuși unor măsuri administrative.

A mai invocat că suma acordată este

exagerată, constituindu-se într-un temei de îmbogățire

fără just temei a reclamantelor, fiind

nejustificată, în raport de prejudiciul real

suferit, și stabilită fără raportare la principiul

echității.

Prin decizia ăiild nr. 92/A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel

Timișoara,

Secția ciula

,

a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor

Publice Caras-Severin, împotriva sentinței

pronunțată de Tribunalul

Caras-Severin, a fost

schimbată

în parte sentința apelată, și, în consecință, a fost

obligat pârâtul la plata, către reclamante, a sumei de 50.000 euro sau a

echivalentului în lei la data plății, cu titlu de daune morale;

menținându-se în rest sentința.

Prin aceeași decizie

,

a fost respins apelul declarat de

reclamantele

T.A.G.,

M.S.și I.D. împotriva

aceleiași

hotărâri.

În

adoptarea acestei soluții, Curtea a expus următoarele argumente:

Sub un prim aspect, au fost respinse ca neîntemeiate

susținerile

pârâtului, potrivit

cărora reclamantele nu ar intra sub incidența dispozițiilor art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Astfel,

această dispoziție trebuie interpretată prin prisma

scopului în care legea a fost adoptată,

respectiv a reparării prejudiciilor

cauzate persoanelor condamnate

politic și celor care au fost supuse

măsurii

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Or,

în cauză, nu s-a contestat dislocarea soțului și, respectiv, tatălui

reclamantelor și a familiei acestuia.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, Curtea a

reținut, în primul rând, că, pe calea apelului, reclamantele

au solicitat

obligarea

pârâtului la plata sumei de 1 milion de euro, cu titlu de

despăgubiri morale. Cum, pe calea cererii de chemare

în judecată,

acestea evaluaseră

prejudiciul cauzat antecesorilor lor la 500.000 euro,

pretențiile

formulate pe calea apelului au natura unei cereri noi,

nepermise de dispozițiile art. 294 alin. (1) Cod procedură

civilă.

În consecință, instanța a constatat

că, în principiu, tribunalul a

reținut elementele ce trebuiau avute în vedere la

stabilirea prejudiciului

moral, cu toate componentele sale, suferit de o persoană.

Este necesar, însă, pentru a realiza un echilibru

între repararea

prejudiciului

și evitarea transformării unor suferințe în pretext de

îmbogățire

fără just temei, ca aceste criterii generale să se raporteze la

situația concretă dedusă

judecății.

Or,

în cauză, I.G. și părinții săi au fost

strămutați

când acesta avea 14

ani, întorcându-se la domiciliu

la începutul anului 1956. În luna

noiembrie a aceluiași an, I.

G. s-a

căsătorit cu reclamanta I.D., celelalte reclamante,

fiicele

acestora, născându-se în anul 1958, respectiv, în anul 1965.

Din declarația martorului audiat în cauză, au

rezultat privațiunile

la care antecesorul reclamantelor și

părinții acestuia au fost supuși pe

perioada strămutării,

fiind evidente și de notorietate suferințele fizice și morale pe

care persoanele deportate în Bărăgan le-au suportat, cum de

notorietate este și statutul social pe care

aceste persoane l-au avut,

(alături de

familie), după întoarcerea în localitatea de domiciliu.

Se observă, însă, că reclamantele nu au

probat, în concret, în ce

măsură

statutul antecesorilor lor le-a afectat propriul statut și nici nu

au arătat care au fost motivele pentru care

soțul, respectiv, tatăl lor, nu

a încercat să urmeze o

formă de școlarizare și a rămas să lucreze la

„IAS, veniturile fiind insuficiente".

Concluzionând, reclamantele au intrat în contact cu

familia strămutată după ce aceasta s-a întors din

Bărăgan și, cu excepția

împrejurării că au fost nevoite ca o

perioadă să se întrețină din

veniturile mici realizate de I.G., ceea ce, evident, le-a creat

suferințe morale, nu au evidențiat în

ce măsură statutul familiei lui I.

G. de foști

deportați în Bărăgan le-a produs alte prejudicii morale.

Este

incontestabil prejudiciul moral (cu toate componentele

sale), suferit de persoanele dislocate în Bărăgan, este

dovedit și notoriu

prejudiciul

suferit de reclamante, astfel cum a fost mai sus reținut, dar

a

insista asupra suferințelor familiei dislocate, pentru a obține

despăgubiri de 500.000 Euro (majorate în

apel), este contrar normelor

morale

și, în mod cert, contrar imperativului de a nu invoca suferința,

ca

temei de îmbogățire fără just temei si

necesității respectării principiului

proporționalității.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurd pârâtul Statul român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice

Cdras-Sezerin,

solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

iar, pe

fond,

respingerea acțiunii reclamantelor, ca neîntemeiată.

După

reiterarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurentul a

susținut că hotărârea

instanței de apel este netemeinică și nelegală,

pentru

următoarele motive:

Prin

măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu,

dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului

de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951,

se poate constata că

tatăl, respectiv, soțul reclamantelor, nu a fost

supus unor măsuri administrative cu caracter

politic și nu a suferit o

condamnare, în sensul art. 5 din Legea

221/2009.

În

același sens, acordarea daunelor morale nu se justifică, în

cauză, având în vedere faptul că

drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și

completările

ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu

pentru persoanele care au fost persecutate din

motive politice. De

asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea

de a se acorda

daune morale persoanelor

care au suferit o condamnare, iar nimeni nu

poate adăuga la lege.

În susținerea acestor argumente, au fost invocate

și dispozițiile art. 1 alin. (1) si (2) din Legea nr. 221/2009, care

arată, fără echivoc, ce

înseamnă condamnări cu caracter politic,

și anume, cele dispuse printr-

o hotărâre judecătorească, iar

instanța nu poate face distincția și nici

asocierea unei condamnări, în sensul Legii nr.

221/2009, cu o altă

măsură

luată împotriva reclamanților, având în vedere principiul de

drept

„ubi lex non distinguit, nec nos distingere debemus".

Recurentul

a criticat și cuantumul de 50.000 Euro al despăgubirilor morale,

acordate de instanță, prin decizia curții de apel, considerând

că este nejustificată, în raport de întinderea prejudiciului real

suferit, având în vedere că prejudiciul moral nu se poate transforma

într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se

pretind prejudiciați.

Recurentul a preluat argumentația instanței de

fond, în sensul că

daunele morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric,

deci nu pot fi evaluate în

bani, și acestea constau în atingerea adusă

valorilor care definesc

personalitatea umană, valori care se referă la

existența fizică a omului,

la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la

demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este

nevoie de un

criteriu

de referință, față de care un judecător să

poată aprecia mărimea

daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului,

cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată și a

criteriului echității.

Or, raportat la împrejurările speței, o

statuare în echitate care să

asigure reparația morală, și nu una având

scop patrimonial, impune

concluzia

caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor

de recurs formulate și a

dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, instanța de recurs va analiza

efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 asupra

prezentului recurs,

aspect invocat

de către recurent, pentru prima dată, în fața acestei

instanțe, și care poate constitui un

motiv de ordine publică.

În

acest sens, susținerile recurentului pârât, conform cărora nu mai

există, în prezent, ca urmare a pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, o reglementare legală pentru

acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit

condamnări

cu caracter politic

sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel

că, și față de această

situație, acțiunea reclamantelor ar trebui respinsă pe fond, vor

fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15

noiembrie 2010, au fost declarate

neconstituționale

prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr.

221/2009, care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de persoanele

condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar,

însă, susținerilor recurentului, în opinia Înaltei Curți,

decizia Curții Constituționale nu

produce niciun efect în privința dreptului reclamantelor la

despăgubiri, cât timp a

intervenit

în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului

(recursul a fost declarat la data de 17 iunie 2010,

iar decizia Curții

Constituționale

în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010

și

publicată în Monitorul

Oficial la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două

instanțe au verificat și constatat

dreptul reclamantelor la reparația

menționată.

În acest context, este fără dubiu faptul

că efectele deciziei Curții

Constituționale pentru reclamante, și pentru

orice alt solicitant aflat în

situația lor, sunt defavorabile, deoarece suprimă,

practic, temeiul juridic

al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei

decizii de

către

prezenta instanță este incompatibilă cu art. l din Primul

Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și

art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză

pe

branșe distincte.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

„Orice

persoană fizica sau juridica  are  dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate

pudică

și

în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului

internațional

”

Noțiunea de „bunuri'

din textul

menționat nu se limitează numai

la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci si alte

drepturi și

interese, care constituie

active, pot fi considerate „bunuri", în sensul

autonom al acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor

actuale", cât și „valorilor patrimoniale", inclusiv

creanțe, în temeiul cărora reclamantul

poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă' de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de ”speranță

legitimă” Curtea Europeană a

arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat

este de natura creanței, acesta

nu poate fi considerat o „valoare patrimonială',

în sensul art. 1 al

Primului

Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern,

spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky

c Slovaciei,

par. 52).

Pe plan intern, voința statului român a fost în

sensul despăgubirii

persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând actul

normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din

1996 a

Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei privind „Măsurile

de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste"

și Declarația

asupra Principiilor de

Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor

și ale Abuzului de Putere, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie

1985, acte internaționale

care

solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot

fi mai

mici decât ale celor

condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de

acces la mecanisme judiciare consolidate, prin

intermediul cărora să poată obține compensații pentru

prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în

dreptul intern, pentru a

putea

spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării

unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor

particulare ale cazului lor, de către

instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a au

calitatea de a fi

accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele

care îndeplineau

cerințele

legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență

previzibilă a instanțelor interne

pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantele au formulat

acțiunea la 24 noiembrie 2009, în consecință, în termenul de

trei ani de la data intrării în vigoare a Legii

nr. 221/2009, îndeplinind, astfel,

cerința legată de termenul sesizării

instanței, prevăzută

de art. 5 alin. (1) lit. a din actul normativ.

Acestea au solicitat despăgubiri pentru o

măsură administrativă,

căreia

însăși legea îi recunoaște caracterul politic (la art. 3 lit. e

din lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea

unui asemenea

caracter din partea

instanței, și, anterior apariției deciziei Curții

Constituționale

nr. 1358/2010, două instanțe verificaseră și

confirmaseră, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de

către reclamante, pentru a obține despăgubiri, hotărârea

definitivă

pronunțată în

cauză reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de

natură să justifice speranța

legitimă a părților menționate de a-și vedea

valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța

legitimă

a

reclamantelor de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța

legitimă

bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol

adițional

la Convenție

, întocmai ca și un bun actual

(de

exemplu, dacă

reclamantele ar fi

deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor

morale).

Fără îndoială, protecția

instituită de art. 1 din Primul Protocol, cu

privire la „bunurile" unei

persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce

anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în

condițiile tezei a

II-

a din

textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente

(din art. 1 alin.

teza

I)

nu aduc atingere dreptului

statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general.

.. ".

Prin

urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției

dreptului de proprietate, ci și alte două principii, care

constituie limite ale exercițiului acestui

drept: posibilitatea privării de

proprietate

pentru cauză de utilitate publică și reglementarea

exercitării

acestui drept, în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat,

pe cale

jurisprudențială,

și limitările de facto,

care pot determina „atingerea

substanței dreptului,

și

care trebuie privite în sensul că, chiar dacă

limitările privesc realizarea

unui interes general, acestea nu trebuie să

determine golirea de conținut

a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a

art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei

condiții în care privarea de un bun

nu reprezintă o

încălcare a dreptului

de

proprietate asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută

de lege,

să fie impusă de o

cauză de utilitate publică și să fie conformă cu

principiile

generale ale dreptului

internațional, care vizează respectarea principiului

proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor

individuale.

In

acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare

reprezintă expresia respectării

principiului proporționalității enunțat.

Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data

publicării în Monitorul Oficial, devine

general obligatorie, putându-se

considera

că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate,

impus de CE.D.O., deoarece noțiunea de „lege",

proprie

Convenției,

nu trebuie privită în accepțiunea ei

formală, și anume de norme

juridice

cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției, legea

reprezintă

orice normă obligatorie și

generală,

oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluția adoptată, în ceea ce privește

admiterea excepției de

neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. a teza

I

din Legea nr. 221/2009,

se suprimă, fără îndoială,

dreptul destinatarilor legii la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului

politic

comunist.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din

Constituția României

și

art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale în Monitorul Oficial, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune

de acord prevederile

neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de

drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își

respectă această

obligație, sancțiunea este încetarea efectelor

juridice ale dispoziției

constatate

ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul

compatibilizării art. 5

alin. (1)

lit. a teza

I

din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile

constituționale, în sensul celor

reținute prin decizia în discuție, astfel

încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca și reclamantele, sunt

beneficiarii unei hotărâri

definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri, deci, ai unei

valori

patrimoniale

protejate de art. l din

Primul Protocol, aplicarea

deciziei în

recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar

conduce la o privare de proprietate

,

înțeleasă

în sens larg, respectiv la

privarea

persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de

instanță, în

urma verificării îndeplinirii

cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi

totală, ea ar afecta

însăși „substanța" dreptului la despăgubiri,

deoarece despăgubirile ar

dispărea

din patrimoniul beneficiarilor, și aceasta fără să se

acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare

reparații.

În consecință, instanța de recurs

apreciază că, în această ipoteză,

nu există „indemnizarea

corespunzătoare" a titularului dreptului, în sensul

impus de dispozițiile convenționale.

Dacă s-ar putea considera că interesul general

avut în vedere la

adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de

actuala situație

economică a statului român, care impune anumite restricții

bugetare pe

toate

palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat criteriul

de prorționalitate

enunțat mai sus.

In concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții

Constituționale,

față

de persoane cărora li s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la

despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009,

cu consecința finală a

respingerii

acțiunii reclamantelor, aceasta ar conduce la o privare de

bun, fără plata unui contra echivalent,

ceea ce, în final, ar reprezenta o

încălcare a art. l din Primul

Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina, în

opinia instanței de recurs, și încălcarea art. 6 din C.E.D.O.,

din perspectiva „dreptului de

acces

la o instanță".

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de

a avea acces la o

instanță, care trebuie să fie efectiv, deși nu este

unul absolut, în sensul

că este

susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. l

din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume

să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să

asigure

un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și

mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții

Constituționale (care, după cum s-

a arătat în precedent, nu a

fost urmată de intervenția legislativului în

armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar

fi lipsită, în totalitate, de

posibilitatea

de a analiza legalitatea deciziei recurate, din perspectiva

normelor legale avute în vedere de instanțele

anterioare, și în vigoare la

data pronunțării lor, cu

consecința previzibilă și, bineînțeles,

defavorabilă pentru reclamante, de respingere

a acțiunii.

Or,

aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al

reclamantei la un tribunal, ingerință

care nu asigură un raport rezonabil

de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin

patrimonial, pentru

stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale, în

faza procesuală a

recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai

sus, le-ar lipsi, practic, pe

reclamante, și în absența oricărei culpe

procesuale din partea lor, de

posibilitatea obținerii unei hotărâri

irevocabile favorabile (dacă este

cazul), în baza căreia să-și poată

valorifica dreptul la despăgubiri.

In

esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din

Convenția, protejează persoanele fizice

și juridice aflate în situații

asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament

diferit, în legătură cu

drepturile

și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în

speță, cu

referire la art. 1 din Primul Protocol și art.

6).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se

vedea dacă

există

discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor

situații analoge sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare

obiectivă și

rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim

și

respectă un raport

rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și

mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a

constatat, în considerentele

deciziei

nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr.

62/2010, se creează premisele unei discriminări între

persoane care, deși se află în

situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament

juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu

atât mai

mult"),

care

presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o

situație concretă,

neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au

fost avute în vedere la

adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă

putere în situația respectivă,

neacordarea niciunei despăgubiri

persoanelor

interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale,

declanșaseră procedura judiciară și obținuseră,

ca în cazul reclamantelor, chiar o hotărâre

definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament

discriminatoriu, în raport cu cei

care,

la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă,

putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea

hotărâre.

Aplicarea

deciziei menționate, proceselor aflate în curs,

determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni

introduse la aceeași

dată,

de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere

al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una

este

soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu

este

soluționată, aflându-se în

faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu

atitudinea procesuală a reclamantelor (încărcătura

instanțelor,

termene lungi ș.a.).

Pentru

toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate

ține seama, în soluționarea cauzei de față, de

decizia nr. 1358/2010, cu

rezultatul

pretins de pârât, privind respingerea acțiunii, ca urmare a

aplicării acestei decizii și

absenței unei baze legale pentru realizarea

drepturilor pretinse și recunoscute printr-o hotărâre

definitivă.

Procedând în continuare la analiza motivelor de recurs

întemeiate pe

dispozițiile

art 304 pci 9 Cod procedură chilă, Înalta Curte va expune

următoarele considerații:

Asupra motivului de recurs, prin care se invocă

faptul că măsura

administrativi a deportării nu este echivalentă

unei condamnări cu caracter politic

și nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009:

In conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice

persoană

care

a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și,

după decesul acestei persoane, soțul si descendenții acesteia,

până

la

gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanței de judecata, în termen

de 3 ani de

la

data intrării în udarea prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin

condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va

ține seama și de

măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în

cauză, în temeiul Decretului-lege

m. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive

politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum

și odor

deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu

modificările și

completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență

a Guvernului nr. 214/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Lega nr.

568/2001, cu modificările și

completările

ulterioare;

b)

acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărârea de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au

fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent, în condițiile Legi

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile,

preluate în mod abuziv, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legi nr.

247/2005

privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

c)

repunerea în drepturi, în cazul în care, prin

hotărârea judecătoreasca de

condamnare, s-a dispus

decăderea din drepturi sau degradarea militară

Se

poate observa că, la lit. a din textul redat, se face referire

expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât,

raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea

recurentului este corectă.

Instanța

de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea

cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în

vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și

teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții

din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu art. 5 alin. (1) lit. a, că

această normă se aplică și în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic.

Astfel,

după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât

condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

De

asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a a art. 5

alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea

acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului suferit atât ca

urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor

măsuri administrative cu caracter politic.

În

urma acestei corelări, concluzia corectă este că intenția

legiuitorului a fost aceea de a despăgubi, pentru prejudiciul moral

suferit, atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele

care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat

ulterior

prin adoptarea O.U.G. nr.

62/2010 care, la art.

I

pct. 1, prevedea că:

„La articolul 5, alineatul 1, litera a se modifica și va avea

următorul cuprins:

"a) acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare

în cuantum-de până la:

caracter politic în perioada 6 nurlie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul

unor măsuri

administrative cu caracter politic

..

"

Chiar

dacă art.

I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat

neconstituțional, prin decizia nr. 1354/2010

a Curții Constituționale,

acesta

este concludent pentru a exprima

ratio legs

(intenția legiuitorului)

și, în consecință,

pentru rezolvarea problemei de drept ce formează

obiect de critică, în cadrul primului motiv

de recurs.

Din expunerea de motive prezentată în partea

introductivă a ordonanței de urgență menționate,

aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în

acordarea despăgubirilor, care să

mențină echilibrul bugetar la un nivel optim,

iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a

despăgubirilor pentru

prejudiciul moral

suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma

inițială. In caz contrar, însuși

scopul Ordonanței, de a limita cuantumul

despăgubirilor, în funcție și de cel care le

solicită (victima opresiunii,

soțul

supraviețuitor sau descendenții până la gradul al II-lea

inclusiv), pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai

regăsi în cazul

în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost

extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa

fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale,

enumerate în continuare, la lit. a și b, nu pot

fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre

măsurile cu caracter politic

menționate

la alin. 1, adică fie condamnări, fie masuri administrative.

Pe de altă parte, a distinge între cele două

categorii de măsuri cu

caracter politic - condamnări și măsuri

administrative,

sub aspectul naturii

prejudiciului supus reparării

- moral sau material, ar însemna crearea

unui cadru juridic discriminatoriu, fără o justificare

obiectivă și

rezonabilă,

care să urmărească un scop legitim și să respectă

un raport

rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit

și mijloacele

utilizate pentru

realizarea lui, în sensul art. 14 al Convenției Europene

a

Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situații similare, întrucât

atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile

administrative cu caracter politic sunt

măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii

materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme,

regimului totalitar comunist.

Pentru

argumentele expuse, recunoscând reclamantelor dreptul la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu a tatălui

lor, respectiv

soțului

reclamantei I.D., în localitatea Jegalia Nouă - Fetești, în

Câmpia Bărăganului, conform deciziei

nr. 200/1951 a MAI, măsură administrativă cu caracter politic

prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e din

Legea nr. 221/2009,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a din această

lege,

nefiind întrunite, în

speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de

art.

304 pct. 9 Cod procedură civilă.

A supra motivului de recurs

, prin care se critica cuantumul

daunelor morale,

Înalta Curte

reține următoarele:

Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile

patrimoniale au un

conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina

cuantificarea

prejudiciului

material, drepturile personale nepatrimoniale au un

conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere

că ele

vizează componente ale personalității umane

(dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și

demnitate).

Cu

toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru

repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind,

prin însăși destinația ei -

aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție, o

categorie

juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza

imposibilității, cu totul firești,

de stabilire a unei concordanțe valorice

exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a

cărui reparare

este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să

fie înțeleasă într-un

sens mai larg, nu atât ca o compensare materială,

care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al

căror scop este acela ca, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în

parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie

admisă printre măsurile

de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea

acelorași rațiuni, pentru

care

sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură

nepatrimonială, adică pentru faptul

că, deși nu compensează nimic, în

sensul propriu al

termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită

compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau

ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al

cuantumului sumei acordate - deși nici acest

aspect nu este de neglijat

- cât al

simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și

acordată.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009

prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de

reparație a

prejudiciului moral suferit

prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță,

instanțele anterioare nu s-au

limitat la măsura nepatrimonială a

constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse,

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, față

de I.G., tatăl reclamantelor T.A.G. si M.S.,

respectiv soțul reclamantei I.D., ci le-au

acordat acestora despăgubiri bănești pentru

suferințele psihice îndurate

în urma aplicării acestei

măsuri.

O

soluție de această natură este în concordanță și

cu

jurisprudența în materie a

Curții Europene a Drepturilor Omului, care

nu limitează

reparația pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare și

arestare nelegală doar la constatarea încălcării

Convenției, ci recunoaște și

dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce

nu poate îmbrăca aspectul unei

despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin

Direcția

Generala a Finanțelor Publice Caras-Severin a contestat și

cuantumul daunelor morale,

susținând că acordarea acestora trebuie să

respecte criteriul

echității și principiul proporționalității daunei

cu

despăgubirea acordată.

Rezultă că ceea ce se impută

instanței de apel nu este ignorarea

criteriilor de cuantificare a daunelor morale,

ci aprecierea dimensiunii

acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

În acest context, se poate observa că cea mai mare

parte dintre

susținerile

recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur

teoretic, cu privire la imposibilitatea

evaluării prejudiciului moral, în

raport

de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu

respectarea proporționalității

între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru

care suma acordată

de instanța de apel ar fi disproporționată și

inechitabilă, în raport de

criteriile legale și jurisprudențiale consacrate

pentru determinarea

prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către

instanță, a vreunuia

dintre

aceste criterii

(eg:

valorile lezate prin măsura deportării

și

stabilirii domiciliului obligatoriu,

durata acestei măsuri, repercusiunile

asupra vieții familiei lui I.G., în timpul în care a locuit în

localitatea unde a fost mutată și ulterior întoarcerii în localitatea

de

domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul - lege nr.

118/1990).

Astfel, deși se referă la necesitatea

respectării principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, la criteriul echității

și al

gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret,

care

sunt

greșelile comise de instanța de apel, în sensul nerespectării

acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară a reclamantelor.

Pe cale de consecință, criticile legate de

aprecierea cuantumului

daunelor

morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de

nelegalitate, expres și limitativ

prevăzute de art. 304 Cod procedură

civilă, pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel

că nu pot

determina modificarea deciziei recurate, în sensul

reducerii

cuantumului despăgubirilor

fixat de Curtea de Apel Timișoara, care, de

altfel, în urma propriei cenzuri de legalitate și temeinicie, a

realizat o

redimensionare a despăgubirilor acordate de prima

instanță, cu respectarea principiului

proporționalității.

Pe

de altă parte, recurentul a mai susținut că reclamantele

trebuiau să indice un minimum de argumente,

din care să rezulte în ce

măsură

le-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în

speță,

a și avut loc, instanța de apel ținând seama, în raport și

de

susținerile reclamantelor, la

stabilirea întinderii compensației materiale,

de circumstanțele particulare ale cauzei

și de

faptul că suferința nu poate reprezenta temei al

unei îmbogățiri fără justă cauză.

Prin urmare, și aceste critici, se subsumează,

în mare parte, nu

unor motive de

nelegalitate, ci unor aprecieri subiective ale

recurentului, în legătură cu cuantumul acordat, instanța

de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în

cuantificarea daunelor

acordate.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este

operant

motivul de recurs reglementat de

art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,

înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, a

respins recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Caraș-Severin, împotriva deciziei nr.

92/A din 21 aprilie 2010

a

Curții de Apel Timișoara - Secția

civilă, ca nefondat