ÎCCJ, decizie (scj.ro #81820)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81820) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Persoană

strămutată. Măsură administrativă cu caracter

politic.Dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu.

Cuprins de materii:

Drept civil.

Obligații. Răspunderea civilă delictuală.

Index alfabetic :

prejudiciu moral

-

persoană deportată

-

despăgubiri

-

masură administrativă cu caracter politic

Legea nr. 221/2009, art. 3, art. 5

Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor

cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

A distinge între cele două

categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și

măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus

reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic

discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât

condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative

cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au

generat prejudicii materiale și morale celor care s-au împotrivit, sub

diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare, recunoscând persoanelor care au

fost supuse unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic,

dreptul la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic

prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e din Legea nr. 221/2009, instanțele

de judecată

pronunță o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin.(1)

lit. a din această lege

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr.

3536 din

15 aprilie 2011.

Prin sentința civilă nr. 237 din 18

februarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a luat act de renunțarea

reclamanților B.C. și B.A. la judecarea capătului de cerere

având ca obiect despăgubiri materiale.

A admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanți împotriva Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Caraș-Severin și, în consecință a obligat pe pârât să

plătească reclamantei B.C. echivalentul în lei al sumei de 125.000

Euro și reclamantului B.A. echivalentul în lei al sumei de 20.000 Euro.

Tribunalul a reținut

că reclamanta B.C., împreună cu soțul, mama și bunica a

fost strămutată, prin decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de

domiciliu, Vrani, în localitatea Roșeți din Câmpia

Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 și până la

data de 20 decembrie 1955.

Reclamantul B.A. s-a

născut în timpul strămutării, în Bărăgan, în anul

1955.

Prin hotărârile

nr.1140/1990 și nr.011442/1990, emise de Comisia județeană

Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat

reclamantei B.C. o indemnizație lunară de 924 lei și

reclamantului B.A. o indemnizație lunară de 924 lei.

Din declarațiile

martorilor rezultă că strămutarea a avut consecințe

negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra

situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora,

născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.

Astfel, reclamanta,

împreună cu restul familiei, au fost nevoiți, în decurs de câteva

ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor represive,

să-și abandoneze toate bunurile materiale

și să se deplaseze la vagoanele de

marfă în care au fost îmbarcați și transportați

spre o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a

făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de

o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un

câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență

medicală.

Condițiile

găsite la domiciliul forțat au cauzat acesteia un grav prejudiciu

fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât a fost separată de familia

sa.

Din declarațiile

martorilor audiați rezultă că reclamanta, împreună cu

familia au fost nevoiți să-și construiască un bordei în

pământ, acoperit cu stuf, iar, ulterior, o cameră din pământ,

nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de

localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de

sârmă, pază armată.

Această

măsură, prin condițiile concrete în care s-a

desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de

libertate.

Limitarea

libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate,

strămutarea, din cauza naturii, duratei, modalității de

executare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant,

situația reclamantei.

Pe perioada

strămutării, aceștia au lucrat forțat într-o

gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității

de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în

localitatea de unde au fost deportați, reclamanta nu a mai găsit

niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.

La reîntoarcerea în

comunitate persoanele deportate au fost, în continuare, izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și

acela inferior pregătirii ori mult mai prost plătit decât al altor

persoane.

Din probele

administrate nu rezultă că reclamanții au beneficiat de

altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în

baza Decretului-lege nr.118/1990.

Față de

dispozițiile art.3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6

și

art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza

Kudla

vs

Polonia), a respectării art.1 din Protocolul nr.1, în conformitate cu art.

41 din Convenție, instanța a considerat că, atât timp cât

reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit, are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în

raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Având în vedere cele

mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art.3 și ale art. 5

alin. (l) din Legea nr.221/2009, de perioada supusă deportării, 18

iunie 1951-20 decembrie 1955, instanța a admis, în parte, acțiunea

reclamantei și a obliga pe pârât să plătească

contravaloarea în lei a sumei de 125.000 Euro, la data executării.

Cu privire la

reclamantul B.A., fiul reclamantei B.C., născut în timpul în care familia

sa era deportată în Câmpia Bărăganului, în data de 14 noiembrie

1955, instanța a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă

despăgubiri urmașilor celor deportați, condiționat de

invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul

deportării antecesorului, nefiind suficientă invocarea doar a

calității de succesor.

În lipsa unor astfel

de dovezi, instanța poate institui o prezumție simplă

referitoare la existența unui prejudiciu moral, constând în

suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de

condițiile extrem de grele în care au trăit părinții

și bunicii în Câmpia Bărăganului, prezumție, însă,

care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic

decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel avut de persoanele

care au fost deportate.

Față de

prejudiciile morale suferite de acest reclamant, instanța a apreciat

că suma de 20.000 Euro reprezintă o echitabilă despăgubire.

Având în vedere aceste

considerente, ținând seama de dispozițiile art. 3, ale art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, instanța a admis, în parte, acțiunea

reclamantului B.A. și a obligat pe pârât să plătească

contravaloarea în lei a sumei de 20.000 Euro.

Curtea de Apel

Timișoara, Secția civilă, prin decizia nr.202 A din 9 iunie

2010, a

respins apelul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

sentinței sus-arătate, cu următoarea motivare:

Susținerile

apelantului potrivit cu care daunele morale s-ar cuveni doar persoanelor

condamnate sau, după caz, descendenților acestora, sunt nefondate.

Această

interpretare contravine atât normelor legale (art.5 alin. (1) din Lege), cât

și scopului adoptării Legii nr. 221/2009, cel de reparare a

prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri administrative

asimilate acestora.

Pe de altă parte,

cum în mod corect a reținut prima instanță, măsurile

restrictive impuse persoanelor strămutate și metodele folosite pentru

asigurarea strămutării echivalează cu o adevărată privare

de libertate.

Tribunalul s-a

referit, în concret și pe larg, la toate împrejurările ce se

constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantei,

aspect ce rezultă cu evidență din considerentele sentinței

apelate.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, nici sistemul legislativ

românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care

să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării

integrale a unui eventual prejudiciu, nu poate avea decât un caracter

estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În schimb, se poate

acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, ce ar tinde la

oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și

o sumă de bani, de natură a permite acesteia să-și aline,

prin anumite avantaje, rezultatul faptei ilicite exercitate împotriva sa. De

aceea, ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar

despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru

care instanța sesizată cu o astfel de cerere, de reparare a unui

prejudiciu nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o

sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație

similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele

satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a

fost privată.

La cuantificarea sumei

ce s-a acordat, instanța a pus accentul pe importanța prejudiciului

din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența

Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un

astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea

prejudiciu.

În cauză, prima

instanță a avut în vedere toate criteriile mai sus enunțate

și, reducând despăgubirile solicitate la sumele acordate, a

făcut o corectă aplicare a principiilor echității și

proporționalității, astfel încât criticile apelantului sunt

neîntemeiate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, criticând decizia pentru următoarele motive:

În

conformitate cu art.5 lit. a din Legea nr. 221/2009, numai persoana care a

suferit o condamnare cu caracter politic poate beneficia de daune morale în

temeiul acestei legi, nu și persoana care a suferit o măsură

administrativă cu caracter politic, neputându-se adăuga la lege.

Dispozițiile

art.1 alin.(1) și alin. (2) din actul normativ sus-menționat

arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu

caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre

judecătorească.

În speță,

reclamanta și familia acesteia nu au suferit o condamnare, ci au

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin

urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a

primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Daunele morale

sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care

constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile

de evaluare bănească.

Pe de

altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere

faptul că înseși drepturile prevăzute și acordate în

temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter

reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

Suma

acordată prin decizia

recurată

,

reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma

intr-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se

pretind prejudiciați.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale,

specifice naturii prejudiciului.

El nu poate fi dovedit

cu probe certe, existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea

instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al

prejudiciului suferit.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este

supusă unor criterii precise de determinare.

Cuantumul se

stabilește prin apreciere, urmare aplicării, de către

instanța de judecată, a criteriilor referitoare la consecințele

negative suferite de cel în cauză.

La repararea daunelor

morale, instanța trebuie să țină cont și de criteriul

echității.

În privința

prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază de la caz la

caz dacă repararea trebuie să se facă în formă

bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă

nu trebuie reparat pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea

măsură.

Analizând decizia

recurată

din perspectiva criticilor formulate de pârât

și a dispozițiilor art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.,

Înalta Curte a constatat că recursul declarat este nefondat, pentru

următoarele considerente:

1.

Contrar

susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor

cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel,

potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…”.

Într-adevăr,

la lit. a din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la

prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la

criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este

întemeiată.

Instanța

de apel a procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea

cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în

vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și

teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții

din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a, că această

normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic.

Astfel

după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât

condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

De

asemenea, în mod corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a

a

art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat,

care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea prejudiciului

suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și

ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În

urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că

intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral

suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele

care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat,

ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea

că „

La articolul 5, alineatul 1, litera a)

se modifică și va avea următorul cuprins:

„a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare în cuantum de până la:

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”.

Chiar

dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept

ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a

pârâtului.

Din

expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a

ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost

adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea

despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un

nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea

nr. 221/2009 în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul

Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție

și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul

supraviețuitor sau descendenții până la gradul II inclusiv)

pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul

în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul

normativ în discuție.

Așa

fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în

continuare, la lit. a și a lit. b, nu pot fi înțelese decât ca vizând

persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic

menționate la alin. 1, adică fie condamnări, fie măsuri

administrative.

Pe

de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu

caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub

aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar

însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în

situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic,

cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri

abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și

morale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar

comunist.

Prin urmare, recunoscând reclamanților

dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură

administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1)

lit. e din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin.(1)

lit. a din această lege.

În

consecință, din acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în

speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9

C.proc.civ

.

2.

Este adevărat că, în timp ce

drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani

și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile

nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește,

având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității

umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare

și demnitate).

Cu toate acestea,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui

prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei -

aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi

refuzată din cauza imposibilității, cu totul firești, de

stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său

și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată

să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai

larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este

posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și

patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei

o anumită satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum

– pentru suferințele îndurate.

Banii

trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru

același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace

adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că,

deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot

oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul

suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu

atât un efect al cuantumului sumei acordate – deși nici acest aspect nu

este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost

recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. 1 lit. a din

Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca

modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu

caracter politic.

Este

motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au

limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului

politic al măsurii administrative dispuse, prin decizia M.A.I.

nr.200/1951, ci au acordat reclamanților despăgubiri

bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării

acestei măsuri.

O

atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența

în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează

reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și

arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției,

ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești

echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum,

neîntemeiat, se pretinde în recurs.

3.

Contrar susținerii

recurentului-pârât nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor

morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație

conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație

urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor

morale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care

circumstanțiază

sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri

„orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic”, iar, potrivit art. 5 alin. (1

1

),

„la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1),

instanța judecătorească va lua în considerare, fără a

se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr.118/1990 …”.

Rezultă că

este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele

instanțe de fond au ținut seama), iar nu de o condiție de

admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea

înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

Legea

nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în

scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist,

cum este și actul normativ invocat în recurs.

În

consecință, nici această critică nu îndeplinește

cerințele art. 304 pct. 9

C.proc.civ

.

4.

Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând

că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul

echității și principiul proporționalității daunei

cu despăgubirea acordată.

Rezultă

că, ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea

criteriilor

de cuantificare a daunelor

morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile

aplicabile în materie, deci, o chestiune de fapt, care pune în discuție

temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea

mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni

de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării

prejudiciului moral în raport de probe certe și la necesitatea

judecării cauzei în echitate, cu respectarea

proporționalității între prejudiciu și reparația

acordată.

Recurentul

nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de

instanța de apel ar fi disproporționată și

inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale

consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de

către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții

reclamantei și, respectiv, a antecesorilor reclamantului, în timpul în

care au locuit în localitatea unde au fost mutați și ulterior

întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin

Decretul – lege nr.118/1990).

Deși

se referă la necesitatea respectării principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la

criteriul echității și al gravității prejudiciului,

recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de

instanța de apel în sensul nerespectării acestor principii și nu

face

nicio

referire la situația particulară

a reclamanților.

Cenzurarea

temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs

față de actuala configurație a art. 304

C.proc.civ

.,

care permite reformarea unei hotărâri în această cale

extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie.

Pe

cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului

daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304

C.proc.civ

. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu

poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Pe

de altă parte, recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia

să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce

măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce,

în speță, a și avut loc, instanța ținând seama, în

raport și de susținerile reclamanților, la stabilirea întinderii

compensației materiale, de indemnizația primită de aceștia

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de durata strămutării

și de suferința fizică și psihică produsă prin

însuși faptul strămutării, din care derivă toate

restricțiile de libertate și umilințele la care au fost

supuși reclamanta și antecesorii reclamantului.

Prin

urmare, și cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se

subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a

recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel

ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în

cuantificarea daunelor acordate.

În

concluzie, în baza art. 312 alin. (1)

C.proc.civ

.,

Înalta Curte a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat.