ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2766/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2766/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș în dosar nr. 1620/30/2010 la data de

09 martie 2010, reclamantul L.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul

politic al condamnării sale precum și al autorilor săi L.D. – mama, decedată la

27 iulie 2006; L.E. – tată, decedat la 27 martie 1982; L.I. – bunică paternă,

decedată la 26 iulie 1971 și L.A. – bunic patern, decedat; să se dispună obligarea

Statului Român la plata despăgubirilor materiale și morale pentru reclamant și

antecesorii lui, despăgubiri pe care le-a apreciat reclamantul la suma de

1.000.000 euro pentru fiecare dintre cei supra arătați, respectiv 1.000.000

euro pentru fiecare persoană; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la

plata despăgubirilor materiale și morale în sumă totală de 5.000.000 euro cu

titlu de daune materiale și morale pentru luarea măsurilor administrative cu

caracter politic privind executarea pedepsei privative de libertate, dislocare

și stabilirea domiciliului obligatoriu precum și suferințele cauza de această

măsură; cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat că au fost deportați din localitatea Variaș, județul Timiș

în Câmpina Bărăganului, localitatea Feteștii Noi. În urma lor a rămas o

întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale,

păsări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, ei luând

doar câteva lucruri.

La întoarcere au

primit cu greu casa înapoi, care era vandalizată de către cei care o

folosiseră, nu mai erau animale, pământul a rămas la IAS sau la CAP, și legile

speciale le restricționau școlarizarea iar legile nescrise ale comuniștilor

aruncau un stigmat asupra lor, a tuturor celor întorși din Bărăgan, deveniseră

paria comunității.

În drept, reclamantul

a invocat Legea nr. 221/2009.

Prin întâmpinarea

formulată pârâtul a solicitat constatarea lipsei calității procesuale pasive a Direcției

Generale a Finanțelor Publice Timiș; constatarea lipsei calității procesuale

active a reclamantului, inadmisibilitatea cererii de despăgubire de ordin

moral; respingerea acțiunii în ce privește daunele morale; inadmisibilitatea

daunelor materiale și respingerea cheltuielilor de judecată.

La termenul de

judecată din 08 septembrie 2010, reclamantul și-a precizat cererea, solicitând

acordarea de daune morale și materiale în cuantum de 5.000.000 euro, defalcate

astfel: 2.500.000 euro reprezentând daune morale și 2.500.000 euro reprezentând

daune materiale constând din lipsa de folosință a imobilului-casă, grădină și

anexe, din care familia sa a fost izgonită la data deportării, pe perioada

deportării și până la restituirea lor, cum și contravaloarea utilajelor

agricole, animale, păsări, contravaloarea culturilor rămase pe terenurile

agricole și mobilierul din casă.

Prin sentința civilă nr.

2512 din 06 octombrie 2010 pronunțată în dos. nr. 1620/30/2010, Tribunalul

Timiș a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul L.A. în

contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în

lei la data plății a sumei de 14000 euro reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral încercat de acesta și familia sa, efect al măsurii

administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a

sumei de 6000 euro pentru suferința pricinuită reclamantului, câte 2500 euro

pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantului L.E. și L.D.

și câte 1500 euro pentru suferința pricinuită bunicilor reclamantului, L.A. și L.I.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamantul este îndreptățit de a

solicita repararea prejudiciului suferit de el însuși, fără a-i fi conferit

același drept pentru autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi

stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1),

concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei

calității procesual active invocată de pârât.

Tribunalul a apreciat

că nici excepția inadmisibilității cererii reclamantului de a pretinde daune

morale pentru prejudiciul moral încercat de autorii săi nu este întemeiată, în

virtutea acelorași dispoziții clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, supra analizat.

Cu privire la fondul

cauzei, tribunalul a reținut că din actul normativ în discuție, reiese cu

claritate că acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare:

cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ

prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative

abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul

art. 3.

Ipotezele subsidiare

ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare (alin. (3) al art. 1) precum și alte măsuri

administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit

scopul supra enunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune

constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și

al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență

ale art. 4.

Or, având în vedere

prevederile textului legal supra enunțat-art. 3, s-a constatat că situația de

fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza de text,

el, cât și părinții și bunicii paterni fiind supuși unei măsuri administrative

cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de

legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri

administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de

a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Context în care

devine îngăduită și concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3)

ale aceluiași art. 1 apartenente legii cu nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4

- vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al

deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter

politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Cum, dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale,

reglementate de art. 5 lit. a) apartenent aceleiași legi cu nr. 221/2009,

instanța a reținut că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aparent, ar rezulta

că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu

caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și

acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri

administrative abuzive.

Însă o atare interpretare

nu poate fi primită, în opinia instanței, câtă vreme titulatura actului

normativ în discuție, Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum și întreaga concepție a legii,

nu îngăduie o astfel de concluzie, de vreme ce, fără echivoc, chiar legiuitorul

a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest

caracter. Astfel că, raportat la o interpretare după scopul normei,

obligatoriu, se impune aprecierea că cele două tipuri de situații reglementate

de lege cer a fi tratate unitar.

Că este așa, rezultă

cu îndestulătoare evidență și din trimiterile indicate de actul normativ în

discuție (la DL nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, și, respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din

motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România).

Mai mult, la o atare

interpretare concură chiar alin. (1) al art. 5 apartenent legii nr. 221/2009 (și

care spune că ”

Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic…”), care stabilește atât sfera persoanelor îndreptățite

(autor sau descendenți ori soț supraviețuitor) a accede la beneficiul acestei

legi, cât și a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând nu numai în

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

ci și în măsuri administrative cu caracter politic.

Context în care nu

poate fi acceptată ideea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit strict persoanelor condamnate, o astfel de disociere nefiind permisă și

fiind total contrară spiritului și finalității acestei noi legi de reparație,

care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocația

persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensații pecuniare

pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la

gradul II); și aceasta deosebit de celelalte legi reparatorii anterioare ce au

reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul

regimului comunist, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Se observă însă că

legiuitorul nu a stabilit însă nici criterii clare de individualizare ci prin O.U.G.

nr. 62/2010, a fixat doar limite maxime de cuantificare a daunelor morale ce

pot fi acordate (textul art. 5 alin. (1) lit. a) în reglementarea recentă,

supra enunțată), lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea

unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al

prejudiciilor morale, desigur cu respectarea plafoanelor stabilite de lege.

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra

României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit

a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a

fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată

cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei

satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile

lezate.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași

art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanții și antecesorii lor au

beneficiat sau nu de drepturile conferite de DL nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În speță se constată că autorii reclamanților au beneficiat de prevederile O.U.G.

nr. 214/1999, în timp ce reclamantul și autoarea L.D. au beneficiat și de

drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990.

Față de cele

menționate, tribunalul a apreciat că, suma globală de 14.000 de euro pentru

suferința cauzată întregii familii a reclamantului, daune defalcate astfel:

echivalentul în lei a sumei de 6.000 euro pentru suferință pricinuită

reclamantului (deportat la o vârstă fragedă, împrejurare ce i-a marcat

definitiv copilăria), câte 2500 lei pentru suferința pricinuită fiecăruia

dintre părinții reclamanților și câte 1500 lei pentru suferința pricinuită

fiecăruia dintre bunicii paterni ai reclamanților, reprezintă o astfel de

satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal,

cât și de antecesori.

Despăgubirile

materiale solicitate au fost respinse ca nefondate, în raport de prevederile

clare și nesusceptibile de interpretări ori conotații ale art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, ce dispunând acordarea de daune materiale pentru

bunurile confiscate, efect al măsurii administrative abuzive, a condiționat

acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005.

Pentru aceleași

motive, s-a apreciat ca nefondată și solicitarea acordării sumei solicitate

pentru contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor agricole pe perioada

deportării și a culturii neculese la data deportării, nefiind vorba despre un

bun imobil vizat și solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005,

cum imperativ pretinde art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ci de o

creanță ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul L.A. și

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Timiș.

Reclamantul L.A. a

criticat hotărârea primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând

admiterea în întregime a acțiunii sale, cu motivarea că nu trebuie făcuta nici

o distincție, din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de

despăgubiri morale intre persoanele care au suferit condamnări politice prin

sentințe penale, adică deținuții politici, si persoanele care au suferit măsura

administrativa a deportării. Singura distincție care se poate face este cea

referitoare la cuantumul acestor despăgubiri care se acorda de către instanțe.

Consideră ca însăși

dispozițiile Legii nr. 221/2009 conferă in mod indubitabil o baza legala unei

obligații ce revine Statului pentru compensarea suferințelor produse prin

masurile abuzive dispuse in perioada comunismului. Conform prevederilor acestei

legi se specifica in mod clar ca persoanele care beneficiază de prezenta lege,

deci si reclamantul, și antecesorii săi încadrându-se in prevederile art. 3 lit.

e) din lege, au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a solicitat,

prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii

reclamantului, ca neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curții

Constituționale.

Pârâtul a mai

învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificată, neținându-se

cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990

și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia nr. 748

din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de

reclamantul L.A., împotriva sentinței civile nr. 2512 din 06 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 1620/30/2010, în contradictoriu cu

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Publice.

A admis apelul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva aceleiași hotărâri pe

care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul L.A.

În motivarea deciziei

Curtea a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Față de

considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantului,

apelul acestuia s-a apreciat a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a

dispărut temeiul de drept al pretențiilor acestuia, nu se impune reanalizarea

prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu

întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri

în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral

invocat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul L.A. invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, care nu sunt structurate din punct de vedere al

argumentării juridice, în raport de temeiurile de drept invocate s-a susținut că

în mod nelegal instanța de fond a făcut distincție din punct de vedere al

dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale între persoanele care

au suferit condamnări politice prin sentințe penale și persoanele care au

suferit măsura administrativă a deportării, ambele categorii de persoane fiind

îndreptățite la acordarea de despăgubiri morale.

O altă critică a

vizat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea

nr. 221/2009, susținându-se că din interpretarea acestui text rezultă că

persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative sunt îndreptățite la

despăgubiri în echivalent, pentru orice bunuri mobile sau imobile, preluate ca

efect al măsurii administrative.

S-a criticat decizia,

invocându-se că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, cauzei aflate

în curs de judecată în apel, s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenție, art.

1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție art. 14 din Convenție și art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dezvoltându-se principiile

rezultate din aceste maxime prin raportarea ei la practica constituțională.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La

alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din

7 noiembrie 2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din

Protocolul nr. 1.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din

21

octombrie 2010

și nr. 1360 din

21

octombrie 2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele

trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în

curs de desfășurare.

În

consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit

art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în

soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de

la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum

decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M.

Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu

.

Înalta

Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

prin care instanța de control constituțional a admis excepția de

neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La

acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească

definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel,

în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a

întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic

pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta

Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii

enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14

din

Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14,

nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în

legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar

dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a

celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica

dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în

măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în

puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În

același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale

căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de

cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate Ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării

nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de

protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație".

Este

vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor

drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a

statului.

În

situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În

concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011

referitoare Ia efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ.,

înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs

vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.

Prin

urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Critica

privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, susținut în cazul că instanța a făcut distincție între

măsurile prevăzute de lege la determinarea prejudiciului moral, este nefondată

pe de o parte pentru că instanța a reținut că ambele situații reglementate de

lege trebuiesc tratate unitar iar pe de altă parte aceste aspecte nu se mai impun

a fi analizate atât timp cât a dispărut temeiul de drept al acțiunii.

Critica

privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiect de analiză în apel, astfel că fiind

invocată omisso medio, urmează a nu fi analizată.

Recurentul

nu a dezvoltat și argumentat recursul din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

6 și 8 C. proc. civ., aceste temeiuri fiind invocate formal, motivele de recurs

așa cum au fost dezvoltate și argumentate nepermițând încadrarea în aceste

dispoziții legale.

Având

în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ. să se respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A. împotriva deciziei nr. 748 din

12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2012.