ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2766/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș în dosar nr. 1620/30/2010 la data de 09 martie 2010, reclamantul L.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării sale precum și al autorilor săi L.D. – mama, decedată la 27 iulie 2006; L.E. – tată, decedat la 27 martie 1982; L.I. – bunică paternă, decedată la 26 iulie 1971 și L.A.

– bunic patern, decedat; să se dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale și morale pentru reclamant și antecesorii lui, despăgubiri pe care le-a apreciat reclamantul la suma de 1.000.000 euro pentru fiecare dintre cei supra arătați, respectiv 1.000.000 euro pentru fiecare persoană; să se dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor materiale și morale în sumă totală de 5.000.000 euro cu titlu de daune materiale și morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind executarea pedepsei privative de libertate, dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu precum și suferințele cauza de această măsură; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că au fost deportați din localitatea Variaș, județul Timiș în Câmpina Bărăganului, localitatea Feteștii Noi. În urma lor a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, ei luând doar câteva lucruri. La întoarcere au primit cu greu casa înapoi, care era vandalizată de către cei care o folosiseră, nu mai erau animale, pământul a rămas la IAS sau la CAP, și legile speciale le restricționau școlarizarea iar legile nescrise ale comuniștilor aruncau un stigmat asupra lor, a tuturor celor întorși din Bărăgan, deveniseră paria comunității. În drept, reclamantul a invocat Legea nr. 221/2009.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul a solicitat constatarea lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș; constatarea lipsei calității procesuale active a reclamantului, inadmisibilitatea cererii de despăgubire de ordin moral; respingerea acțiunii în ce privește daunele morale; inadmisibilitatea daunelor materiale și respingerea cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 08 septembrie 2010, reclamantul și-a precizat cererea, solicitând acordarea de daune morale și materiale în cuantum de 5.000.000 euro, defalcate astfel: 2.500.000 euro reprezentând daune morale și 2.500.000 euro reprezentând daune materiale constând din lipsa de folosință a imobilului-casă, grădină și anexe, din care familia sa a fost izgonită la data deportării, pe perioada deportării și până la restituirea lor, cum și contravaloarea utilajelor agricole, animale, păsări, contravaloarea culturilor rămase pe terenurile agricole și mobilierul din casă.

Prin sentința civilă nr. 2512 din 06 octombrie 2010 pronunțată în dos. nr. 1620/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul L.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei de 14000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de acesta și familia sa, efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 6000 euro pentru suferința pricinuită reclamantului, câte 2500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantului L.E.

și L.D. și câte 1500 euro pentru suferința pricinuită bunicilor reclamantului, L.A. și L.I. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamantul este îndreptățit de a solicita repararea prejudiciului suferit de el însuși, fără a-i fi conferit același drept pentru autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1), concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesual active invocată de pârât. Tribunalul a apreciat că nici excepția inadmisibilității cererii reclamantului de a pretinde daune morale pentru prejudiciul moral încercat de autorii săi nu este întemeiată, în virtutea acelorași dispoziții clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, supra analizat.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că din actul normativ în discuție, reiese cu claritate că acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. (3) al art. 1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra enunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. Or, având în vedere prevederile textului legal supra enunțat-art.

3, s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza de text, el, cât și părinții și bunicii paterni fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009. Context în care devine îngăduită și concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 apartenente legii cu nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) apartenent aceleiași legi cu nr. 221/2009, instanța a reținut că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Aparent, ar rezulta că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri administrative abuzive.

Însă o atare interpretare nu poate fi primită, în opinia instanței, câtă vreme titulatura actului normativ în discuție, Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum și întreaga concepție a legii, nu îngăduie o astfel de concluzie, de vreme ce, fără echivoc, chiar legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter. Astfel că, raportat la o interpretare după scopul normei, obligatoriu, se impune aprecierea că cele două tipuri de situații reglementate de lege cer a fi tratate unitar.

Că este așa, rezultă cu îndestulătoare evidență și din trimiterile indicate de actul normativ în discuție (la DL nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, și, respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).

Mai mult, la o atare interpretare concură chiar alin. (1) al art. 5 apartenent legii nr. 221/2009 (și care spune că ” Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”), care stabilește atât sfera persoanelor îndreptățite (autor sau descendenți ori soț supraviețuitor) a accede la beneficiul acestei legi, cât și a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând nu numai în condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci și în măsuri administrative cu caracter politic.

Context în care nu poate fi acceptată ideea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit strict persoanelor condamnate, o astfel de disociere nefiind permisă și fiind total contrară spiritului și finalității acestei noi legi de reparație, care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocația persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la gradul II); și aceasta deosebit de celelalte legi reparatorii anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul regimului comunist, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Se observă însă că legiuitorul nu a stabilit însă nici criterii clare de individualizare ci prin O.U.G.

nr. 62/2010, a fixat doar limite maxime de cuantificare a daunelor morale ce pot fi acordate (textul art. 5 alin. (1) lit. a) în reglementarea recentă, supra enunțată), lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale, desigur cu respectarea plafoanelor stabilite de lege. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanții și antecesorii lor au beneficiat sau nu de drepturile conferite de DL nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță se constată că autorii reclamanților au beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, în timp ce reclamantul și autoarea L.D. au beneficiat și de drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990.

Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că, suma globală de 14.000 de euro pentru suferința cauzată întregii familii a reclamantului, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 6.000 euro pentru suferință pricinuită reclamantului (deportat la o vârstă fragedă, împrejurare ce i-a marcat definitiv copilăria), câte 2500 lei pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamanților și câte 1500 lei pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre bunicii paterni ai reclamanților, reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal, cât și de antecesori.

Despăgubirile materiale solicitate au fost respinse ca nefondate, în raport de prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ori conotații ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ce dispunând acordarea de daune materiale pentru bunurile confiscate, efect al măsurii administrative abuzive, a condiționat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005. Pentru aceleași motive, s-a apreciat ca nefondată și solicitarea acordării sumei solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor agricole pe perioada deportării și a culturii neculese la data deportării, nefiind vorba despre un bun imobil vizat și solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, cum imperativ pretinde art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ci de o creanță ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamantul L.A. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș. Reclamantul L.A. a criticat hotărârea primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea în întregime a acțiunii sale, cu motivarea că nu trebuie făcuta nici o distincție, din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale intre persoanele care au suferit condamnări politice prin sentințe penale, adică deținuții politici, si persoanele care au suferit măsura administrativa a deportării. Singura distincție care se poate face este cea referitoare la cuantumul acestor despăgubiri care se acorda de către instanțe.

Consideră ca însăși dispozițiile Legii nr. 221/2009 conferă in mod indubitabil o baza legala unei obligații ce revine Statului pentru compensarea suferințelor produse prin masurile abuzive dispuse in perioada comunismului. Conform prevederilor acestei legi se specifica in mod clar ca persoanele care beneficiază de prezenta lege, deci si reclamantul, și antecesorii săi încadrându-se in prevederile art. 3 lit. e) din lege, au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curții Constituționale.

Pârâtul a mai învederat că suma acordată de prima instanță este nejustificată, neținându-se cont de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990 și de principiile care guvernează acest domeniu, putându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei. Prin decizia nr. 748 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantul L.A., împotriva sentinței civile nr. 2512 din 06 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 1620/30/2010, în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice. A admis apelul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul L.A.

În motivarea deciziei Curtea a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantului, apelul acestuia s-a apreciat a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acestuia, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul L.A. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, care nu sunt structurate din punct de vedere al argumentării juridice, în raport de temeiurile de drept invocate s-a susținut că în mod nelegal instanța de fond a făcut distincție din punct de vedere al dreptului de a solicita acordarea de despăgubiri morale între persoanele care au suferit condamnări politice prin sentințe penale și persoanele care au suferit măsura administrativă a deportării, ambele categorii de persoane fiind îndreptățite la acordarea de despăgubiri morale.

O altă critică a vizat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, susținându-se că din interpretarea acestui text rezultă că persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative sunt îndreptățite la despăgubiri în echivalent, pentru orice bunuri mobile sau imobile, preluate ca efect al măsurii administrative. S-a criticat decizia, invocându-se că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale, cauzei aflate în curs de judecată în apel, s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dezvoltându-se principiile rezultate din aceste maxime prin raportarea ei la practica constituțională.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate. Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

al României, Partea 1. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu . Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate Ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare Ia efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.

Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susținut în cazul că instanța a făcut distincție între măsurile prevăzute de lege la determinarea prejudiciului moral, este nefondată pe de o parte pentru că instanța a reținut că ambele situații reglementate de lege trebuiesc tratate unitar iar pe de altă parte aceste aspecte nu se mai impun a fi analizate atât timp cât a dispărut temeiul de drept al acțiunii. Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiect de analiză în apel, astfel că fiind invocată omisso medio, urmează a nu fi analizată.

Recurentul nu a dezvoltat și argumentat recursul din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., aceste temeiuri fiind invocate formal, motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate și argumentate nepermițând încadrarea în aceste dispoziții legale. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. să se respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A. împotriva deciziei nr. 748 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.