ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3804/2012

Asupra recursurilor civile de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la 04 decembrie 2009, reclamanții G.M. și R.P. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș, solicitând obligarea la plata sumelor de 540.000 euro daune morale și la 50.000 euro daune materiale. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3-5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, reclamanții au arătat că împotriva lor și a familiei s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Mai arată reclamanții că au fost nevoiți să părăsească în mare grabă locuința, lăsând în urma acestora casa cu 4 camere și anexe, utilajele folosite în gospodărie și un hambar plin de grâu și porumb, precum și de alte provizii alimentare necesare traiului.

Prin sentința civilă nr. 1813/PI din 08 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea. A dispus obligarea pârâtului la 270.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, câte 135.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând daune morale pentru deportarea lor, a părinților și a bunicilor paterni. A respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la daune materiale de 50.000 euro, precum și cererea acestora de acordare de despăgubiri pentru deportarea mătușii paterne R.E. A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 500 RON, parte din cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții sunt frați și au ca părinți pe R.I., decedat la 14 aprilie 1994, respectiv pe R.S., decedată la 12 iulie 2000. De asemenea, bunicii paterni ai reclamanților sunt R.P., decedat la 30 ianuarie 1968, și R.M., decedată în martie 1961. Totodată, R.E.

este sora lui R.I., tatăl reclamanților. Din adeverințele din 08 martie 2001 și din 30 noiembrie 2000, eliberate de Ministerul Justiției, Direcția Instanțelor Militare, Tribunalul a reținut că reclamanții, părinții lor, bunicii paterni și mătușa paternă R.E. au fost deportați în localitatea Rosetti Noi, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia M.A.I.

nr. 200/1951. Tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă în ce privește daunele morale suferite de aceștia. Însă, instanța de fond a stabilit că reclamanții nu au calitate procesuală activă în ce privește daunele morale suferite de R.E., având în vedere că aceasta este rudă colaterală de gradul al III-lea, neîncadrându-se în categoria persoanelor îndreptățite, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009 - soț supraviețuitor, sau descendent până la gradul al II-lea, inclusiv, astfel că cererea având ca obiect acordarea de daune morale pentru daunele suferite de aceasta va fi respinsă. Tribunalul a mai reținut că din modul în care sunt reglementate dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca de altfel întregul act normativ, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existența prejudiciului moral.

A susținut însă că Legea nr. 221/2009 nu oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest lucru fiind lăsat la aprecierea instanței. Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

În ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, instanța a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a mai reținut că acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat singular, ci raportat la prevederile alin. (5) al aceluiași articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată de existența unei proceduri începute, dar nesoluționate în baza Legii nr. 10/2001.

În consecință, Tribunalul a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale, și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a unei părți din cheltuielile de judecată, în măsura admiterii acțiunii lor, respectiv 500 RON, cu titlu de onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.M. și R.P., precum și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G.F.P. Timiș. Reclamanții G.M. și R.P. au criticat hotărârea primei instanțe, solicitând admiterea în întregime a acțiunii, arătând că sentința pronunțată de instanța de fond est nelegală, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit.

Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, astfel că judecătorul nu are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligației de dezdăunare. Mai arată reclamanții, că pretențiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamanți și de a-i sprijini pentru regăsirea unor condiții de viață asemănătoare celor avute anterior. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor.

S-a arătat de către apelanții-reclamanți că fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor, prin Ministerul Finanțelor Publice. Dreptul reclamanților de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate lor și familiei lor până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ.

Recurenți-reclamanți au mai susținut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale. Ca atare, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat.

În același timp, prin raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională le-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți și familia lor, ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar. Existența numeroaselor cazuri în care Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive evidențiază faptul că raționamentul pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat și că Statul Român are obligația reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, instituite de art. 998-999 C. civ.

indiferent de existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale. Se mai invocă prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., din care rezultă că Statul Român răspunde pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dipozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns liberatea în mod nelegal”. S-au adus critici sentinței apelate și sub aspectul greșitei neacordări a cheltuielilor de judecată solicitate, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamanților. Susține critici potrivit cărora, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 euro, prima instanță nu a ținut cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea Legii nr. 221/2009. Arată că sentința apelată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și 1354 din 20 octombrie 2010 ale Curții Constituționale. Prin decizia nr. 803 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți și de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1813 din 08 iulie 2010 a Tribunalului Timiș.

A desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Reclamanții, prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri de drept, neindicate în fața primei instanțe, astfel că instanța de fond nu a analizat raportul juridic prin prisma acestor temeiuri de drept. În urma examinării sentinței atacate, față de motivele invocate, în raport de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate în cauză.

A reținut astfel că, prin acțiunea lor, reclamanții au solicitat, pe lângă obligarea statului la acordarea despăgubirilor pentru daune morale, și daune materiale, pe care le-au precizat prin notele de ședință constând în contravaloarea bunurilor confiscate la momentul strămutării. Petitul lor în această privință nu a fost analizat pe fond, ci doar prin prisma excepției inadmisibilității lui, pentru aceea că acest gen de pretenții nu pot face obiectul Legii nr. 221/2009 care permite acordarea despăgubirilor materiale doar pentru acele bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și al actelor sale normative modificatoare sau ale Legii nr. 247/1005, modificată și completată. Fiind vorba de bunuri preluate odată cu măsura administrativă cu caracter politic de deportare a familiei reclamanților, și care nu le-au fost restituite, rezultă că Legea nr. 221/2009 [art. 5 alin. (1) lit. b)] permite formularea unei acțiuni în despăgubiri pentru acestea.

Instanța de apel a apreciat că întrucât Tribunalul a respins, în mod greșit această solicitare, prin reținerea excepției inadmisibilității și cum sentința a fost pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, se impune desființarea ei cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, conform art. 297 C. proc. civ. Pe cale de consecință, a admis ambele apeluri, urmând ca instanța de retrimitere să procedeze și la analizarea incidenței în cauză a dispozițiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale astfel cum s-a susținut, potrivit criticilor din apel. Împotriva deciziei nr. 803 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs reclamanții G.M., R.P.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, criticând-o pentru nelegalitate. Recurenții-reclamanți au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor și admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Criticile aduse deciziei Curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte: I. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale. Acțiunea reclamanților a fost declanșată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data învestirii instanței.

O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor constituționale. Așadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor. În speță, temeiul juridic al acțiunii deduse judecății a fost declarat neconstituțional în timp ce cauza se afla în curs de soluționare, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of.

la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a acționat în vederea respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale. Prin urmare, se susține de recurenții-reclamanți că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale și nu poate produce efecte asupra speței de față, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curții Constituționale.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor șl tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speță, instanța europeană a sintetizat și clarificat jurisprudență sa privitoare la noțiunea de speranță legitimă ca valoare patrimonială și deci ca bun, în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1. Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun, totuși, Curtea a admis că, prin excepție, art. 1 din Primul Protocolul garantează speranța legitimă de a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, în speță o creanță în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

S-a susținut de către recurenții-reclamanți că, referitor la noțiunea de speranță legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparține categoriei juridice de creanță, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiții.

Prin urmare, atât timp cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive, la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu. Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și însăși noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un anumit litigiu.

Într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că prin intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanților, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție. Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat”.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum: gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. O altă critică a recursului reclamanților vizează temeiurile juridice invocate în apel și se susține că acestea au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii, constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi, rămâne neschimbată.

În fața primei instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale, prevederile Legii nr. 221/2009. În fața instanței de apel s-au menținut - ca temei juridic - aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, s-au indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție. Se arată de recurenți că ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidentă, deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.

Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicție. Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne același. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Despăgubirile morale acordate prin sentința civilă atacată nu oferă satisfacția reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanților a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei noastre. Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât și nepatrimonial. Nu există deci, niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de C. civ., lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și de practica judiciară. În cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile întreprinse de stat, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951. Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. Potrivit prevederilor înscrise în același articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situația generatoare de daune, adică condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost de rea-credință, de neglijența gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar, în legislația română au fost adoptate și unele acte normative particulare prin care s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii morale, delictual cauzate. Din rândul acestor acte normative face parte și Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri. Altă critică a recursului reclamanților are în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, care, în opinia acestora, este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

În condițiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat. Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic. Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană. În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private. Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.

În ceea ce privește repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate. Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte casnice, unelte agricole. Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile.

Constatarea instanței reprezintă așadar o adăugare la lege și o greșită interpretare a acesteia. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul greșitei trimiteri a cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș. Se susține astfel că în considerentele hotărârii pronunțată în apel, s-a menționat că „petitul reclamanților în ceea ce privește daunele materiale nu a fost analizat în substanță (pe fond), ci doar prin prisma excepției inadmisibilității lui, deoarece acest gen de pretenții nu pot face obiectul Legii nr. 221/2009, care permite acordarea despăgubirilor materiale, doar pentru acele bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și al actelor sale normative modificatoare ale Legii nr. 247/2005, modificată și completată.

Se arată că instanța de fond, în cuprinsul considerentelor sentinței sale, a analizat pe larg situația despăgubirilor materiale solicitate, raportat la prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu sunt fondate, motivându-și soluția după cum urmează: Legiuitorul a înțeles să condiționeze acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită, să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile, căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție, în caz contrar, neputând fi acceptată ideea ca legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent a acestor bunuri.

Or, în speță, reclamanții nu au uzat de Legea nr. 10/2001, context în care, o atare solicitare, în aceste condiții, pe temeiul Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată. Mai mult, în ceea ce privește daunele materiale, se observă că din conținutul art. 5 alin. (1) lit. b) rezultă că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții, cu o altă lege specială cu caracter reparator, și anume Legea nr. 10/2001, statuând că „bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementată de cel dintâi act normativ”, altfel nu ar fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie, anume Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiza acestui text s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității și compatibilității cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței Tribunalului și respingerea acțiunii reclamanților. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamați, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat, pentru considerentele care succed: Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamanți prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin nesocotirea principiului neretroactivității legii. Aplicarea dispozițiilor art. 329-330 7 C. proc.

civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001, nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Cetățenești.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurispradență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului. Or, în cauză, reclamanții nu beneficiau de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate, criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Cetățenești.

Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual. În cauză, instanța de fond corect a aplicat principiul disponibilității, respectând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., având în vedere situația de fapt și de drept a cererii de chemare în judecată. La rândul său, instanța de apel, referitor la acest aspect, corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanți a altor temeiuri juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Nici susținerile recurenților-reclamanți în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite, în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010. Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanți în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod corect instanța a reținut că aceștia nu au dovedit prin nicio probă, că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor, ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți. Recursul declarat de pârât este fondat și urmează a fi admis în limita și pentru considerentele ce succed: Prin demersul judiciar realizat de reclamanți s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș, la plata daunelor materiale și morale, în temeiul art. 3, 4 și 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009. Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamanților, în ceea ce privește obligarea pârâtului la daune morale, pe care le-a acordat doar pentru suma de 270.000 euro (nu 540.000 euro, cât s-a solicitat prin primul petit al acțiunii), analizând criteriile de acordare a acestora și a respins în tot, cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale, urmare dislocării reclamanților și familiei acestora și stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Este de observat că, în apel, instanța de control judiciar ordinar a pus în discuție temeiului juridic al acțiunii și a apreciat că, pronunțându-se conform art. 137 C. proc.

civ. sub aspectul „inadmisibilității schimbării acestuia în calea de atac” nu a mai cercetat pe fond cauza și, admițând apelurile declarate de reclamanți și de pârât, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Timiș, apreciind eronat că nu s-a cercetat fondul acțiunii dedusă judecății. Astfel cum corect se reține în motivele de recurs ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Prima instanță a respins cererea de acordare a daunelor materiale, motivat de faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, trebuie corelate cu cele ale Legii nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, respectiv să analizeze temeinicia soluției instanței de fond în ceea ce privește daunele materiale și morale. Anterior adoptării Legii nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. Aceasta este forma avută în vedere de Curtea de Apel Timișoara care, constatând că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în mod eronat a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Dar, cum prima instanță a cercetat fondul cauzei, constatând că cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale nu este întemeiată și a admis în parte cererea de acordare a daunelor morale, Curtea de apel în mod eronat a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. fiind aplicate greșit. Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea desființării (anulării) cu trimitere doar în cele două ipo