ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3804/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3804/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor civile de față, constată:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la 04 decembrie 2009,

reclamanții G.M. și R.P. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș, solicitând obligarea la plata sumelor de

540.000 euro daune morale și la 50.000 euro daune materiale.

În

motivarea acțiunii,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3-5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr.

221/2009, reclamanții au arătat că împotriva lor și a familiei s-a luat măsura administrativă

cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan,

în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Mai arată reclamanții că au fost nevoiți să părăsească

în mare grabă locuința, lăsând în urma acestora casa cu 4 camere și anexe, utilajele

folosite în gospodărie și un hambar plin de grâu și porumb, precum și de alte provizii

alimentare necesare traiului.

Prin sentința civilă nr. 1813/PI din 08 iulie 2010, Tribunalul

Timiș a admis în parte acțiunea.

A dispus obligarea pârâtului la 270.000 euro sau echivalentul

în RON la data plății, câte 135.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând

daune morale pentru deportarea lor, a părinților și a bunicilor paterni.

A respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului

la daune materiale de 50.000 euro, precum și cererea acestora de acordare de despăgubiri

pentru deportarea mătușii paterne R.E.

A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 500 RON,

parte din cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții

sunt frați și au ca părinți pe R.I., decedat la 14 aprilie 1994, respectiv pe R.S.,

decedată la 12 iulie 2000.

De asemenea, bunicii paterni ai reclamanților sunt R.P.,

decedat la 30 ianuarie 1968, și R.M., decedată în martie 1961.

Totodată, R.E. este sora lui R.I., tatăl reclamanților.

Din adeverințele din 08 martie 2001 și din 30

noiembrie 2000, eliberate de Ministerul Justiției, Direcția Instanțelor Militare,

Tribunalul a reținut că reclamanții, părinții lor, bunicii paterni și mătușa paternă

R.E. au fost deportați în localitatea Rosetti Noi, în perioada 18 iunie 1951-20

decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

dacă au fost întemeiate pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală

activă în ce privește daunele morale suferite de aceștia.

Însă, instanța de fond a stabilit că reclamanții nu au

calitate procesuală activă în ce privește daunele morale suferite de R.E., având

în vedere că aceasta este rudă colaterală de gradul al III-lea, neîncadrându-se

în categoria persoanelor îndreptățite, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009

- soț supraviețuitor, sau descendent până la gradul al II-lea, inclusiv, astfel

că cererea având ca obiect acordarea de daune morale pentru daunele suferite de

aceasta va fi respinsă.

Tribunalul a mai reținut că din modul în care sunt reglementate

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca de altfel întregul act

normativ, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă

cu caracter politic, legea prezumă existența prejudiciului moral.

A susținut însă că Legea nr. 221/2009 nu oferă, în schimb,

criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest lucru fiind lăsat la

aprecierea instanței.

Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale,

însă nu sub forma unei operații aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică

a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.

În

ce privește

despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, instanța a reținut că art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect

al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau

nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum

și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a mai reținut că acest text de lege,

însă, nu trebuie interpretat singular, ci raportat la prevederile alin. (5) al aceluiași

articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la

alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor

depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile

confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative

cu caracter politic este condiționată de existența unei proceduri începute, dar

nesoluționate în baza Legii nr. 10/2001.

În

consecință,

Tribunalul a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor

materiale, și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a unei părți din cheltuielile

de judecată, în măsura admiterii acțiunii lor, respectiv 500 RON, cu titlu de onorariu

de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții

G.M. și R.P., precum și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin D. G.F.P. Timiș.

Reclamanții G.M. și R.P. au criticat hotărârea primei

instanțe, solicitând admiterea în întregime a acțiunii, arătând că sentința pronunțată

de instanța de fond est nelegală, întrucât se impune repararea integrală de către

stat a prejudiciului moral suferit.

Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile

de a fi evaluate în bani, astfel că judecătorul nu are la îndemână criterii precise

de stabilire a întinderii obligației de dezdăunare.

Mai arată reclamanții, că pretențiile privind daunele

morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamanți și de a-i

sprijini pentru regăsirea unor condiții de viață asemănătoare celor avute anterior.

Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român

are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor,

ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de

Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Întrucât

în cauza

de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea

răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei

lor.

S-a arătat de către apelanții-reclamanți că fiind întrunite

elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza

I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc.

pen., Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților

și familiei lor, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Dreptul reclamanților de a solicita angajarea răspunderii

Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate lor și familiei lor până la căderea

regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii

emise după anul 1989, ci își are fundamentul în prevederile art. 998-999 C.

civ.

Recurenți-reclamanți au mai susținut că Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar

în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat

de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care, în numeroase

cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Ca atare, rezultă că raționamentul Curții Constituționale,

potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat.

În

același timp,

prin raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională

le-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea

prejudiciului moral suferit de reclamanți și familia lor, ca urmare a măsurilor

abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.

Existența numeroaselor cazuri în care Statul Român a fost

obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva

cărora a dispus măsuri abuzive evidențiază faptul că raționamentul pe care Curtea

Constituțională și-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat

și că Statul Român are obligația reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul

răspunderii civile delictuale, instituite de art. 998-999 C. civ. indiferent de

existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale.

Se mai invocă prevederile art. 52 alin. (3) teza I din

Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., din

care rezultă că Statul Român răspunde pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dipozițiilor

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns

liberatea în mod nelegal”.

S-au adus critici sentinței apelate și sub aspectul greșitei

neacordări a cheltuielilor de judecată solicitate, în raport de dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței,

în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Susține critici potrivit cărora, prin obligarea pârâtului

la plata sumei de 125.000 euro, prima instanță nu a ținut cont de prevederile O.U.G.

nr. 62/2010, pentru modificarea Legii nr. 221/2009.

Arată că sentința apelată este nelegală, fiind pronunțată

cu încălcarea Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și 1354 din 20

octombrie 2010 ale Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 803 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți și de către

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile

nr. 1813 din 08 iulie 2010 a Tribunalului Timiș.

A desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba

calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu

se pot face cereri noi.

Reclamanții, prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri

de drept, neindicate în fața primei instanțe, astfel că instanța de fond nu a analizat

raportul juridic prin prisma acestor temeiuri de drept.

În

urma examinării

sentinței atacate, față de motivele invocate, în raport de Decizia nr. 1.358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat ca fiind

întemeiate apelurile declarate în cauză.

A reținut astfel că, prin acțiunea lor, reclamanții au

solicitat, pe lângă obligarea statului la acordarea despăgubirilor pentru daune

morale, și daune materiale, pe care le-au precizat prin notele de ședință constând

în contravaloarea bunurilor confiscate la momentul strămutării.

Petitul lor în această privință nu a fost analizat pe

fond, ci doar prin prisma excepției inadmisibilității lui, pentru aceea că acest

gen de pretenții nu pot face obiectul Legii nr. 221/2009 care permite acordarea

despăgubirilor materiale doar pentru acele bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001

și al actelor sale normative modificatoare sau ale Legii nr. 247/1005, modificată

și completată.

Fiind vorba de bunuri preluate odată cu măsura administrativă

cu caracter politic de deportare a familiei reclamanților, și care nu le-au fost

restituite, rezultă că Legea nr. 221/2009 [art. 5 alin. (1) lit. b)] permite formularea

unei acțiuni în despăgubiri pentru acestea.

Instanța de apel a apreciat că întrucât Tribunalul a respins,

în mod greșit această solicitare, prin reținerea excepției inadmisibilității și

cum sentința a fost pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

se impune desființarea ei cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, conform

art. 297 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, a admis ambele apeluri, urmând

ca instanța de retrimitere să procedeze și la analizarea incidenței în cauză a dispozițiilor

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale astfel cum s-a susținut, potrivit

criticilor din apel.

Împotriva deciziei nr. 803 din 19 aprilie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs reclamanții G.M., R.P. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș,

criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenții-reclamanți

au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor

și admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse deciziei Curții de apel vizează nelegalitatea

acesteia, sub următoarele aspecte:

I. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca

fiind neconstituționale.

Acțiunea reclamanților a fost declanșată anterior intervenirii

deciziei Curții Constituționale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale

în vigoare la data învestirii instanței.

O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare

a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării

legii civile în timp și dispozițiilor constituționale. Așadar, pe de o parte, raportul

juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a

persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul

declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar pe de altă parte,

conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de

45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția

neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor

juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională. Prin urmare, deciziile

Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică

producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă

această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei

juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea

acestora doar pentru viitor.

În

speță, temeiul

juridic al acțiunii deduse judecății a fost declarat neconstituțional în timp ce

cauza se afla în curs de soluționare, Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of. la data de 15 noiembrie 2010. În

termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a

acționat în vederea respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu a

intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

Prin urmare, se susține de recurenții-reclamanți că efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale și nu poate produce

efecte asupra speței de față, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior

adoptării deciziei Curții Constituționale.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor șl tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța

este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României

Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul

de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta

având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență

previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speță,

instanța europeană a sintetizat și clarificat jurisprudență sa privitoare la noțiunea

de speranță legitimă ca valoare patrimonială și deci ca bun, în sensul dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea

unui bun, totuși, Curtea a admis că, prin excepție, art. 1 din Primul Protocolul

garantează speranța legitimă de a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială,

cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, în speță o creanță în repararea

unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit

poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate.

S-a susținut de către recurenții-reclamanți că, referitor

la noțiunea de speranță legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial

aparține categoriei juridice de creanță, atunci când are o bază suficientă în dreptul

intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență clară și concordantă

a instanțelor naționale.

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul

cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care

îndeplinesc anumite condiții.

Prin urmare, atât timp cât voința statului a fost de a

despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând

în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă

în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor,

ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare

de către instanțele interne.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale

pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între

persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive,

la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de

acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității

părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului,

pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și

însăși noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor

motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative

în administrarea justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un

anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale

legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe care

ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal

și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că prin intervenția de o manieră

decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte, statul

a adus atingere drepturilor reclamanților, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente

în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea

judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul

noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat.

În

ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică

tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal

independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru

între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare

a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât

este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv

la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul

persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009,

nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive,

ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care

dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui

proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 al Convenției,

care interzice

discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează

și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate

sunt aplicate unor situații comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă

și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea

lui.

De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la

Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană

este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație

clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică

în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta într-o anumită manieră.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că,

pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o

justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim”

sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat”.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de

celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea

acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum: gradul de operativitate

a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea

cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu

și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În

acest sens este

și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că violarea principiului

egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat

unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există

o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în

considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform

O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit.

O altă critică a recursului reclamanților vizează temeiurile

juridice invocate în apel și se susține că acestea au caracter de complinire a temeiului

de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii, constând în răspunderea

statului pentru prejudiciul suferit de noi, rămâne neschimbată.

În

fața primei

instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru

daunele morale, prevederile Legii nr. 221/2009.

În

fața instanței

de apel s-au menținut - ca temei juridic - aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009

și, cu caracter de complinire, s-au indicat prevederile art. 998, art. 999,

art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție.

Se arată de recurenți că ipoteza prevăzută de art. 294

alin. (1) C. proc. civ., nu este incidentă, deoarece aceasta nu constituie o modificare

inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului

juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale

a statului pentru prejudiciul cauzat.

Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce

la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private

de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul

recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât

timp cât scopul urmărit de parte rămâne același.

Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se

impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce

presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia,

în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Despăgubirile morale acordate prin sentința civilă atacată

nu oferă satisfacția reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada

în care familia reclamanților a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman.

Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român

are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor

administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Întrucât

în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune

angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei

noastre.

Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează

altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio

distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.

Distincția nu se deduce nici din economia textului

art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice

fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât și nepatrimonial.

Nu există deci, niciun temei juridic care ar permite scoaterea

prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de

reparare prevăzută de C. civ., lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și

de practica judiciară.

În

cauză sunt îndeplinite

condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul

moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile întreprinse de stat, în

baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având

în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate

cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde

pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispozițiilor

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal”.

Potrivit prevederilor înscrise în același articol, răspunderea

civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situația

generatoare de daune, adică condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost de rea-credință,

de neglijența gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de

art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar, în legislația română

au fost adoptate și unele acte normative particulare prin care s-a admis expres

și repararea bănească a unor prejudicii morale, delictual cauzate.

Din rândul acestor acte normative face parte și Decretul-Lege

nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum

și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri.

Altă critică a recursului reclamanților are în vedere

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, care,

în opinia acestora, este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său,

nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile

în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă

că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație

a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți

politici, este eronat.

Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, sunt similare, în

ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime,

familiale și private, persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările

cu caracter politic.

Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate

este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate

de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit

se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de

durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective

nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană.

În

schimb, daunele

morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului Român

pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității,

reputației, vieții intime, familiale și private.

Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică

a daunelor morale solicitate este diferită față de natura juridică a drepturilor

acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.

În

ceea ce privește

repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților,

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență

cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri

pentru bunurile confiscate.

Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile

mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă

a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte

casnice, unelte agricole.

Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea

nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate,

nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanței reprezintă așadar o adăugare

la lege și o greșită interpretare a acesteia.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, este întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul

greșitei trimiteri a cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș.

Se susține astfel că în considerentele hotărârii pronunțată

în apel, s-a menționat că „petitul reclamanților în ceea ce privește daunele materiale

nu a fost analizat în substanță (pe fond), ci doar prin prisma excepției inadmisibilității

lui, deoarece acest gen de pretenții nu pot face obiectul Legii nr. 221/2009, care

permite acordarea despăgubirilor materiale, doar pentru acele bunuri care fac obiectul

Legii nr. 10/2001 și al actelor sale normative modificatoare ale Legii nr. 247/2005,

modificată și completată.

Se arată că instanța de fond, în cuprinsul considerentelor

sentinței sale, a analizat pe larg situația despăgubirilor materiale solicitate,

raportat la prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu sunt fondate,

motivându-și soluția după cum urmează:

Legiuitorul a înțeles să condiționeze acordarea despăgubirilor

materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită, să fi uzat de prevederile Legii

nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare

a bunurilor imobile, căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii

în discuție, în caz contrar, neputând fi acceptată ideea ca legiuitorul, prin instituirea

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale

suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent a acestor

bunuri.

Or, în speță, reclamanții nu au uzat de Legea nr. 10/2001,

context în care, o atare solicitare, în aceste condiții, pe temeiul Legii nr. 221/2009

nu este întemeiată.

Mai mult, în ceea ce privește daunele materiale, se observă

că din conținutul art. 5 alin. (1) lit. b) rezultă că legiuitorul a înțeles să coreleze

aceste dispoziții, cu o altă lege specială cu caracter reparator, și anume Legea

nr. 10/2001, statuând că „bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau,

după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii

legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în

cadrul procedurii speciale reglementată de cel dintâi act normativ”, altfel nu ar

fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie, anume Legea

nr. 10/2001.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiza acestui text s-a făcut sub un

dublu aspect, respectiv cel al constituționalității și compatibilității cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea

sentinței Tribunalului și respingerea acțiunii reclamanților.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate de reclamați, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul

legii, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat, pentru considerentele

care succed:

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în

M. Of., Partea I nr. 789/07.11. 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul

legii și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot

fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice

aflate în curs de desfășurare.

În

consecință,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19

septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza

textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și

urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul

legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii

nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamanți

prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea

normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii,

precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin

nesocotirea principiului neretroactivității legii.

Aplicarea dispozițiilor art. 329-330

7

C.

proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției

deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea

și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul

obținerii unui tratament juridic egal al părților.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în

interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001, nu s-au născut drepturi direct,

în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării

deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se

poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Cetățenești.

În

ceea ce privește

noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are

o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată

printr-o jurispradență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza Atanasiu

ș.a. împotriva României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se

conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în

vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin

pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră

irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern

care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în

valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine,

la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

concluzie, se

poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1, numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale

exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Or, în cauză, reclamanții nu beneficiau de o hotărâre

judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale,

astfel încât sunt nefondate, criticile formulate prin motivele de recurs privind

nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Cetățenești.

Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți

conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile

art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc.

pen. și art. 52 din Constituție ar avea caracter de complinire al temeiului juridic

constituit de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage incidența art. 294 alin. (1)

C. proc. civ.

Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În

sistemul procesual

civil român, conform principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește

cadrul procesual.

În

cauză, instanța

de fond corect a aplicat principiul disponibilității, respectând dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere situația de fapt și de drept a

cererii de chemare în judecată.

La rândul său, instanța de apel, referitor la acest aspect,

corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanți a altor temeiuri

juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce

contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susținerile recurenților-reclamanți în sensul că

natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de

natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite,

în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010.

Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanți

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod corect instanța

a reținut că aceștia nu au dovedit prin nicio probă, că bunurile a căror valoare

o solicită au fost confiscate de la familia lor, ca efect al măsurii deportării

în Bărăgan.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanți.

Recursul declarat de pârât este fondat și urmează a fi

admis în limita și pentru considerentele ce succed:

Prin demersul judiciar realizat de reclamanți s-a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Timiș, la plata daunelor materiale și morale, în temeiul art. 3, 4 și

5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamanților,

în ceea ce privește obligarea pârâtului la daune morale, pe care le-a acordat doar

pentru suma de 270.000 euro (nu 540.000 euro, cât s-a solicitat prin primul petit

al acțiunii), analizând criteriile de acordare a acestora și a respins în tot, cererea

reclamanților de acordare a daunelor materiale, urmare dislocării reclamanților

și familiei acestora și stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură administrativă

cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Este de observat că, în apel, instanța de control judiciar

ordinar a pus în discuție temeiului juridic al acțiunii și a apreciat că, pronunțându-se

conform art. 137 C. proc. civ. sub aspectul „inadmisibilității schimbării acestuia

în calea de atac” nu a mai cercetat pe fond cauza și, admițând apelurile declarate

de reclamanți și de pârât, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza

spre rejudecare, Tribunalului Timiș, apreciind eronat că nu s-a cercetat fondul

acțiunii dedusă judecății.

Astfel cum corect se reține în motivele de recurs ale

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Prima instanță a respins cererea de acordare a daunelor

materiale, motivat de faptul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009, trebuie corelate cu cele ale Legii nr. 10/2001.

Ca atare, instanța de apel trebuia să verifice, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță, respectiv să analizeze temeinicia soluției instanței de fond în ceea ce

privește daunele materiale și morale.

Anterior adoptării Legii nr. 202/2010, art. 297 alin.

(1) C. proc. civ. prevedea că: „în cazul în care se constată că, în mod greșit,

prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Aceasta este forma avută în vedere de Curtea de Apel Timișoara

care, constatând că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în mod eronat

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Dar, cum prima instanță a cercetat fondul cauzei, constatând

că cererea reclamanților de acordare a daunelor materiale nu este întemeiată și

a admis în parte cererea de acordare a daunelor morale, Curtea de apel în mod eronat

a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ. fiind aplicate greșit.

Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea

desființării (anulării) cu trimitere doar în cele două ipo