ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3047/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3047/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 8 octombrie 2010,

reclamantele M.C.M. și

P.A. au chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Timiș, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative

luate împotriva autorilor lor P.T.C.

(soț,

respectiv tată), P.P. (bunic patern), P.E.E.

(bunica paternă), în

prezent decedați, începând cu 18 iunie 1951, pe o perioadă de aproximativ 5 ani

cât au fost deportați în Câmpia Bărăganului.

Au solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei de 1.500.000 Euro daune materiale pentru bunuri agricole și alte

bunuri mobile confiscate la data deportării și 1.500.000 Euro daune morale

pentru prejudiciul suferit.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin

sentința nr. 2270/PI din 23 septembrie 2010

a admis în parte acțiunea precizată de reclamante și a

obligat

pârâtul la plata sumei de 4000 Euro

daune morale către reclamanta P.A.

, soție supraviețuitoare, și 6000 Euro

reclamantei M.C.M., descendentă de gradul

I,

după tată și de gradul

II,

după bunici.

Pentru a se pronunța astfel pe fondul

cauzei, tribunalul a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de

autorii reclamantelor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009 și nu se mai impune constatarea caracterului politic al

măsurii deportării.

Prin raportare la criteriile stabilite

prin dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială, având în vedere O.U.G.

nr. 62/2010 și jurisprudența Curții Europene, prima instanță a apreciat că

reclamantele sunt îndreptățite la a primi daune morale, în cuantumul stabilit

prin dispozitivul hotărârii.

În ceea ce

privește daunele materiale, tribunalul a apreciat că bunurile

mobile solicitate exced sferei de

incidență a Legii nr. 221/2009, astfel încât a respins acest petit.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Reclamantele nu

au formulat motive de apel.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a criticat sentința arătând că reclamantele nu au dovedit

legitimarea procesuală activă în cauză și prejudiciile ce le-au fost cauzate.

O altă critică a vizat cuantumul

daunelor morale acordate, considerat a fi prea mare.

Au invocat, ulterior, incidența în

cauză a declarării neconstituționalității dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Prin decizia civilă nr. 464A din 3

martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul reclamantelor, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș; a schimbat sentința

atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamante.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca

neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al

constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu

dispozițiile CEDO.

Curtea a reținut că, la data

soluționării apelului, decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în Monitorul

Oficial și prin urmare reclamantele nu dețineau un „bun" în sensul

art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 CEDO.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantele P.A. și M.C.M., formulând următoarele critici:

Nu poate fi făcută distincția între

condamnările politice și măsurile administrative cu caracter politic, ambele

circumscriindu-se domeniului de aplicare al Legii nr.221/2009.

Cât privește daunele materiale,

confiscarea bunurilor, ca efect al măsurii administrative s-a realizat în fapt

fără existența unui act administrativ în acest sens. Astfel dispoz. art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele

care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sunt

îndreptățite la acordarea

de despăgubiri în

echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate, cu

excepția acelora pentru care au primit deja despăgubiri în

baza Legii

nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Au criticat și faptul că instanța de

apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Au susținut că s-a stabilit un drept

subiectiv patrimonial în favoarea lor, care se subsumează noțiunii de bun în

sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 CEDO.

Recurentele au arătat că aplicarea

deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale

ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele

care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru măsurile abuzive ale regimului

comunist, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive și au invocat Protocolul nr. 12

CEDO, art. 6 CEDO.

La termenul de

dezbateri din data de 4 mai 2012 înalta Curte a pus în

discuția părților incidența în speță a

soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind

efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr.

12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum

și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

In primul rând, se reține că primele

două critici formulate nu au legătură cu argumentele deciziei recurate, care a

avut în vedere lipsirea de temei juridic a solicitării reclamantelor de daune

morale pentru măsura administrativă cu caracter politic suferită de autorii

lor.

În al doilea rând, alegația din prima

critică privind distincția între

condamnările

politice și măsurile administrative cu caracter politic apare

lipsită de

interes în contextul în care prima instanța a constatat că

pretențiile formulate de reclamante nu exced

sferei de aplicare a Legii nr.

221/2009. Totodată, critica referitoare

la interpretarea dispoz. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a

constituit și motiv de apel, astfel încât

omisso medio

nu poate fi

cercetată direct în recurs.

Înalta Curte va înlătura critica cu

privire la legalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicabilității

deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în faza apelului.

Aceasta deoarece, contrar susținerilor

recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune

în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care

au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. al României

nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010

asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în

interesul

legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în

M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie

pentru

instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât,

în

raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța

supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga

omnes,

se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței

de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Așa fiind, chiar dacă este de

necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată

împotriva autorilor recurentelor a generat prejudicii incontestabile, nu poate

fi primită susținerea în sensul că sunt îndreptățite la repararea integrală a

prejudiciului în baza Legii nr. 221/2009, prin acordarea de daune morale.

Chiar dacă la data promovării acțiunii

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este

incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit

înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din

Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu

constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de

neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se

controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

In acest context

al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în Monitorul

Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea

acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta

Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin.

(1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și

completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie

2011 - publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Partea

I

- a statuat că în

situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene,

nu i le legitimează".

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de

neconstituționalitate, nu

s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la

un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă,

intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri

morale.

In același timp, trebuie observat că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile, critica în acest sens nefiind fondată.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate

dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a

condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o

aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării"

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

In același timp nu poate fi vorba de o

încălcare a principiului

nediscriminării

nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la

o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

Este vorba, așadar, de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

In situația analizată, însă,

drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat

anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, hotărârea recurată apare ca fiind

dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și

convenționale anterior analizate.

In consecință, recursul declarat de

reclamante va fi respins ca

nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele P.A. și M.C.M. împotriva deciziei nr. 464/A din 3

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 mai 2012.