ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3047/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 8 octombrie 2010, reclamantele M.C.M. și P.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Timiș, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorilor lor P.T.C. (soț, respectiv tată), P.P. (bunic patern), P.E.E. (bunica paternă), în prezent decedați, începând cu 18 iunie 1951, pe o perioadă de aproximativ 5 ani cât au fost deportați în Câmpia Bărăganului. Au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 Euro daune materiale pentru bunuri agricole și alte bunuri mobile confiscate la data deportării și 1.500.000 Euro daune morale pentru prejudiciul suferit.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2270/PI din 23 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea precizată de reclamante și a obligat pârâtul la plata sumei de 4000 Euro daune morale către reclamanta P.A. , soție supraviețuitoare, și 6000 Euro reclamantei M.C.M., descendentă de gradul I, după tată și de gradul II, după bunici. Pentru a se pronunța astfel pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că măsura deportării în Bărăgan luată față de autorii reclamantelor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și nu se mai impune constatarea caracterului politic al măsurii deportării. Prin raportare la criteriile stabilite prin dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din legea specială, având în vedere O.U.G.

nr. 62/2010 și jurisprudența Curții Europene, prima instanță a apreciat că reclamantele sunt îndreptățite la a primi daune morale, în cuantumul stabilit prin dispozitivul hotărârii. În ceea ce privește daunele materiale, tribunalul a apreciat că bunurile mobile solicitate exced sferei de incidență a Legii nr. 221/2009, astfel încât a respins acest petit. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. Reclamantele nu au formulat motive de apel. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința arătând că reclamantele nu au dovedit legitimarea procesuală activă în cauză și prejudiciile ce le-au fost cauzate.

O altă critică a vizat cuantumul daunelor morale acordate, considerat a fi prea mare. Au invocat, ulterior, incidența în cauză a declarării neconstituționalității dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Prin decizia civilă nr. 464A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantelor, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș; a schimbat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamante. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz.

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al compatibilității lui cu dispozițiile CEDO. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și prin urmare reclamantele nu dețineau un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 CEDO. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele P.A. și M.C.M., formulând următoarele critici: Nu poate fi făcută distincția între condamnările politice și măsurile administrative cu caracter politic, ambele circumscriindu-se domeniului de aplicare al Legii nr.221/2009.

Cât privește daunele materiale, confiscarea bunurilor, ca efect al măsurii administrative s-a realizat în fapt fără existența unui act administrativ în acest sens. Astfel dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate, cu excepția acelora pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. Au criticat și faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Au susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea lor, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 CEDO. Recurentele au arătat că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru măsurile abuzive ale regimului comunist, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive și au invocat Protocolul nr. 12 CEDO, art. 6 CEDO. La termenul de dezbateri din data de 4 mai 2012 înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii, privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: In primul rând, se reține că primele două critici formulate nu au legătură cu argumentele deciziei recurate, care a avut în vedere lipsirea de temei juridic a solicitării reclamantelor de daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic suferită de autorii lor. În al doilea rând, alegația din prima critică privind distincția între condamnările politice și măsurile administrative cu caracter politic apare lipsită de interes în contextul în care prima instanța a constatat că pretențiile formulate de reclamante nu exced sferei de aplicare a Legii nr. 221/2009.

Totodată, critica referitoare la interpretarea dispoz. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu a constituit și motiv de apel, astfel încât omisso medio nu poate fi cercetată direct în recurs. Înalta Curte va înlătura critica cu privire la legalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicabilității deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în faza apelului. Aceasta deoarece, contrar susținerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Așa fiind, chiar dacă este de necontestat că măsura administrativă a dislocării într-o altă localitate luată împotriva autorilor recurentelor a generat prejudicii incontestabile, nu poate fi primită susținerea în sensul că sunt îndreptățite la repararea integrală a prejudiciului în baza Legii nr. 221/2009, prin acordarea de daune morale.

Chiar dacă la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. In acest context al analizei, se reține că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M.Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene, nu i le legitimează". Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

In același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, critica în acest sens nefiind fondată. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

In același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

In situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate. In consecință, recursul declarat de reclamante va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.A. și M.C.M. împotriva deciziei nr. 464/A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.