ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2746/PI din 18 octombrie 2010,

pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesual active invocată de pârât; au fost admise în parte cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanții M.I., M.E. și M.O. și cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.A.-G. împotriva

pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș; a fost obligat pârâtul să

plătească reclamanților și intervenientului în interes propriu, în solidar,

suma de 9.000 euro, reprezentând despăgubiri ce i se cuvin pentru prejudiciul

moral suferit de părinții lor M.I. și M.I. și suma de 2.000 euro pentru

prejudiciul suferit de bunicul patern M.S.; au fost respinse în rest cererile.

Pentru a dispune astfel, instanța a

avut în vedere că reclamanții în calitate de descendenți de gradul I ai

părinților lor M.I. și M.I., respectiv descendenți de gradul II ai bunicului

patern M.S. și în nume propriu, au chemat în judecată pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timis, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să fie obligat pârâtul la plata către reclamanți a cotei de 3/4 din

suma de 50.000 euro pentru fiecare dintre părinți, precum și pentru bunicul

patern, ori echivalentul în lei, la cursul Băncii Nașionale a României RON/euro

de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de către aceștia cu ocazia deportării.

În motivare, au arătat că părinții și

bunicul patern au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic, constând

în dislocarea lor și stabilirea de domiciliu obligatoriu în localitatea F.N., măsura

luata în baza deciziei Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951, astfel

cum rezultă din adresa emisă de Ministerul de Interne, din 07 decembrie 2000.

Această deportare a marcat întreaga viață

a părinților și a bunicului lor. Sunt de notorietate condițiile inumane în care

toți cei că ei erau obligați sa părăsească gospodăria, luându-și doar strictul necesar

și aflându-se sub paza militară, momentele umilitoare pe care le-au trăit fiind

transportați în vagoane de animale-vestitele bouvagoane - până la destinație, în

localitatea Frumusita Noua și continuând cu traiul mizer și condițiile inumane de

viață care li s-au oferit în locul unde au fost nevoiți să trăiască pentru aproape

5 ani de zile.

Toată perioada de deportare a reprezentat

o luptă pentru supraviețuire, marcată de lipsa acută a apei, a lemnelor de încălzit,

de boli, de hrană insuficientă, de supraveghere strictă, de frig, zăpada și viscol,

de nesiguranță, de muncă istovitoare pentru a avea dreptul la rația de pâine și

pentru a asigura copiilor hrană.

Momentele grele au continuat și la întoarcerea

acasă, în satul natal, acolo unde umilințele, greutățile și probabil aspectul cel

mai periculos pentru psihicul lor, spaimă pentru zilele ce urmau sa vina, au continuat,

fiind de notorietate condițiile în care toți care fuseseră deportați își găseau

casele goale, fără mobilier, cu toate gospodăria răvășită, cu toată agoniseala până

la momentul deportării distrusă sau confiscată.

Reclamanții au susținut că, în urma acestei

deportări de 5 ani, antecesorii lor au fost împiedicați să-și dezvolte în condiții

corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional

și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor. Lipsirea

de libertate de mișcare datorată acestei deportări din motive politice a avut repercusiuni

și în planul vieții lor private, inclusiv după întoarcerea acestora la domiciliu,

fiindu-le afectate viața familială, imaginea și sursele de venit.

Pârâtul Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a invocat

lipsa calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește capătul de

cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesorii familiei.

Numitul M.A.-G. a formulat cerere de

intervenție în interes propriu, arătând că este descendent de gr. I al numiților

M.I. și M.I. și descendent de gr. II al bunicului patern M.S., alături de ceilalți

3 frați ai săi, reclamanți în prezenta cauză, solicitând admiterea acțiunii, în

sensul că și el să beneficieze de cota legală care îi revine din despăgubirile care

vor fi acordate pentru părinții, respectiv bunicul său.

În pronunțarea soluției sale, tribunalul

a avut în vedere următoarele considerente:

Având a analiza excepția lipsei calității

procesual active a reclamanților, invocată de pârât, în raport de prevederile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța a reținut că Legea nr. 221/2009, modificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, cât și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora

până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru suferința îndurată de primele și

pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane), în speță, constatându-se

că reclamanții acționează pentru prejudiciul suferit de părinții lor și respectiv

bunicul lor patern, legea conferindu-le calitate procesuală activă.

Pe fond, instanța a reținut că situația

de fapt invocată și probată de reclamanți și de intervenientul în interes propriu

se grefează pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece părinții și bunicul

lor patern au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept

- dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative

expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le legitimează calitatea

de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate

de lege, reclamanții și intervenientul în interes propriu au optat pentru despăgubiri

morale, prevăzute de art. 5 lit. a), se observă că dispozițiile legale menționate

prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Legiuitorul nu a stabilit și criterii

de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 stabilește expres limita maximă

de cuantificare a acestora, în funcție de categoria de persoană îndreptățită care

se adresează instanței.

Suma de bani fixată ca echivalent bănesc

are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor

într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de

ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Totodată, instanța a avut în vedere și

celelalte criterii stabilite de legiuitor, respectiv împrejurarea că părinții și

bunicul patern al reclamanților și al intervenientului în interes propriu au beneficiat

sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva sentinței au declarat apeluri

reclamanții, intervenientul și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 929 din 8 iunie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamanților și

intervenientului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în

sensul respingerii acțiunii și a cererii de intervenție în interes propriu.

În motivarea acestei soluții, Curtea

de Apel a reținut că reclamanții și intervenientul și-au întemeiat pretențiile pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta

temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I

și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste

despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în

M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din

Constituție.

Cum,

în termen de 45 de zile de la această

dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale

de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele

juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată

și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat

temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a

încetat efectele juridice.

Este adevărat că această încetare s-a

produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147

alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere

numai pentru viitor.

Se observă însă, că încetarea s-a produs

înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre

stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului

moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității

sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței)

și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act

normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia

să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra

raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea

reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale

îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la

pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri

rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra

excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța

ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

În concluzie, în cauză sunt respectate

dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai

pentru viitor.

Lipsa obligației statului de a dezdăuna

persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza

Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 02 februarie 2010 din cauza Klaus și

Iouri Kiladzec contra Georgia), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacție

de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor

omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul

procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală,

ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor

vechiului sistem.

Potrivit celor anterior expuse, reclamanții

nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului

adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme

prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească definitivă pe care o puteau executa.

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor

pozitive impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul

autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial

existent și suficient de caracterizant), iar nu și obligația de garantare a dreptului

de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der

Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia,

Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de reclamanți și de intervenient, care au criticat-o

ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

La data introducerii cererii de chemare

în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul

întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenții susțin că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 contravine art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu

drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială

a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea

principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit,

nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii

exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul

egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant

în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane

trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic,

iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale

în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele

care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea

unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza

unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este

dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune

să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate

unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă

și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea

lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană

este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație

clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică

în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea

din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie

dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește

un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea

din 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor

care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este

determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele

de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului

și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de

operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii

de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În ceea ce privește garanția egalității

armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a

părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial,

instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului

juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la

inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată,

cu consecința nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În esență, recurenții susțin că efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât

situațiile juridice născute după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, iar aplicarea acesteia prezentului

litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanța fiind obligată

să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată

în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în speță

este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurenților, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea

soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă

în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar recurenții nu erau titulari ai unui „bun” susceptibil de protecție

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care recurenții s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre

o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție

decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență

la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului

la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor

în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

recurenți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor

naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, nefiind întrunite condițiile

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile declarate

de reclamanți și de intervenient vor fi respinse ca nefondate, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanții M.I., M.E., M.O. și de intervenientul în interes propriu M.A.-G.

împotriva deciziei nr. 929 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.