ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3930/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3930/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 25 noiembrie 2009,

reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la

acordarea de despăgubiri în cuantum de 642.000 RON, echivalentul sumei de

150.000 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii

dislocării familiei sale în Bărăgan, care nu au fost retrocedate; să oblige

pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.155.600 RON

echivalentul sumei de 270.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei sale în

Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât și după ridicarea măsurii

administrative pentru următoarele considerente:

În fapt, s-a arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

la data de 18 iunie 1951 au fost dislocați din jud. Timiș, tatăl său, P.I., împreună

cu părinții lui P.G. și P.M., fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea

Giurgeni.

La data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr.

6200/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare, familia lor fiind liberă să se

întoarcă acasă.

Reclamantul a arătat că familiei sale i-au fost confiscate

următoarele bunuri: magazin tip băcănie pentru care avea autorizația de comerciant

din 30 septembrie 1955; moară cu motor Diesel și utilaje necesare funcționării acesteia;

râșniță ce avea o productivitate de 800 kg/oră; cântar de 1.000 kg; materiale de

construcție pentru edificarea unei case tip vilă: cărămidă, grinzi, căpriori, țiglă;

recolta însămânțată și neculeasă de grâu pe terenurile aparținând familiei; mobila;

butoaie de zinc de 400 l 14 buc.; rezervor motorină de 1.000 l; animale din gospodărie:

4 porci grași de tăiat, 2 cai, păsări; utilaje agricole necesare lucrărilor de agricultură;

o căruță.

Daunele morale pentru suferințele pătimite de familia

sa în Bărăgan, precum și pentru cele ulterioare întoarcerii acestora, au fost cuantificate

de reclamant la echivalentul sumei de 270.000 euro, respectiv 1.155.600 RON, apreciind

că aceste sume sunt în măsură să asigure o reparație mai mult simbolică a faptului

că, urmare a măsurii dislocării în Bărăgan, cursul firesc al vieții lor a fost schimbat

pentru totdeauna. În perioada dislocării, bunica sa s-a îmbolnăvit, orbind, sens

în care capacitatea de muncă le-a fost diminuată. Șansa de a beneficia de educație

și de a face carieră au fost curmate datorită stigmatului pus, acela de „chiaburi”,

„moșieri”, criminali.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

La termenul de judecată din 09 aprilie 2010, a formulat

cerere de intervenție în interes propriu intervenientul P.A.M., în calitate de descendent

de gradul II al defuncților P.G. și P.M., solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Statul Român la acordarea către

intervenient de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, respectiv 411.000 RON, reprezentând

valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării familiei sale în Bărăgan,

care nu au fost retrocedate, a unor despăgubiri în cuantum de 180.000 euro, respectiv

739.800 RON, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative

a dislocării familiei sale în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât și după

ridicarea măsurii administrative.

În motivarea cererii de intervenție, intervenientul a

reiterat considerentele de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată.

Reclamantul P.R. a formulat precizare de acțiune prin

care a înțeles să majoreze cuantumul pretențiilor materiale, solicitând despăgubiri

în cuantum de 2.785.440 RON echivalentul sumei de 663.200 euro, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării

bunicilor săi în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât și după ridicarea măsurii

administrative, despăgubiri în cuantum de 1.260.000 RON echivalentul sumei de 300.000

euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material ca urmare a confiscării

bunurilor ce au fost individualizate în acțiunea introductivă, aceste sume urmând

a fi atribuite reclamantului și intervenientului, ambii având vocație succesorală

în cote egale, despăgubiri în cuantum de 1.392.720 RON echivalentul sumei de 331.600

euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către tatăl reclamantului

ca efect al măsurii deportării în Bărăgan pentru perioada de 1.658 de zile de deportare.

Necesitatea majorării cuantumului pretențiilor materiale

pentru repararea prejudiciului moral a fost motivată de existența unei propuneri

legislative pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 care la art. 5

prevede obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, constând într-o sumă egală cu echivalentul sumei de 200 euro pe fiecare

zi de condamnare cu caracter politic sau de suportare a măsurii administrative cu

caracter politic, iar cu privire la efectele acestor măsuri despăgubirea urmează

a fi apreciată de instanța de judecată, corespunzător probațiunii administrate.

În acest context, reclamantul a solicitat despăgubiri

echivalentul sumei de 331.600 euro pentru tatăl său P.I., decedat la data de 03

noiembrie 2009, pentru cele 1.658 de zile de deportare, iar pentru bunicii săi contravaloarea

sumei de 663.200 euro, aceasta urmând a fi împărțită între reclamant și intervenientul

P.A.M.

Prin sentința civilă nr. 2450 din 01 octombrie 2010, Tribunalul

Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de

reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiș.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului

în RON la cursul B.N.R. din ziua plății al următoarelor sume: câte 1.250 euro pentru

prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții P.G. și P.M. și 3.000 euro

pentru prejudiciul moral suferit de defunctul P.I.

A respins restul pretențiilor din cererea principală.

A admis în parte cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenientul P.A.M., cu domiciliul procedural ales în Timișoara (la

Cabinet de Avocat K.&C.).

A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata către intervenient a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din

ziua plății a câte 1.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre

defuncții P.G. și P.M.

A respins restul pretențiilor din cererea de intervenție.

A obligat pârâtul la plata către reclamantul P.R. a sumei

de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că potrivit

adresei din 30 noiembrie 2000 a Ministerului Justitiei - Direcția Instanțelor Militare,

tatăl reclamantului, P.I., a fost strămutat împreună cu bunicii paterni ai aceluiași

reclamant și ai intervenientului, P.G. și P.M., la data de 18 iunie 1951, conform

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în

localitatea Giurgeni; prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20

decembrie 1955, persoanelor menționate li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanțele în

care au fost ridicați de la domiciliile lor (sub pază înarmată, fără o notificare

prealabilă și luând din locuință doar strictul necesar), precum și condițiile improprii

de viață și muncă la care au fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării

în Bărăgan, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, fiind realizate numeroase cercetări

istorice ale perioadei respective și având loc numeroase dezbateri publice asupra

acestui subiect.

Astfel fiind, în perioada deportării, tatăl reclamantului

și bunicii paterni ai reclamantului și intervenientului au fost supuși unui regim

special de viață, impus de către organele statului român din acea perioadă în privința

persoanelor deportate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului

politic de la acel moment. Acest regim a presupus măsuri severe de izolare în câmp,

lipsa unei locuințe și a unor minime condiții de igienă, expunerea celor deportați

la intemperiile naturii și la o viață sub limita demnității umane. La toate acestea

s-a adăugat și umilința ștampilei „DO” (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate,

astfel încât cei deportați să nu se poată deplasa pe o rază mai mare de 5 km de

localitatea în care au fost arondați.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5

alin. (1) și art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească

limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea

unei măsuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma

10.000 euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de Statul Român

persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care

nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990

și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic,

psihic și social. Totodată, a fost stabilit un plafon maxim de 5.000 euro pentru

soțul și descendenții de gradul I ai persoanei condamnate sau care a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că suma maximă

de 5.000 euro va fi acordată soțului și descendenților de gradul I ai persoanei

condamnate la o pedeapsă privativă de libertate ce tinde spre maximul legal, care

nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990

și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic,

psihic și social.

Acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral

nu are drept urmare repunerea celor deportați în situația anterioară, suferințele

suportate de aceștia neputând fi șterse.

În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare,

Tribunalul s-a raportat la situația celor deportați la momentul deportării, la perspectivele

realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata măsurii

și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele

negative produse în plan fizic, psihic și social.

Soluționând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel

Timișoara, a reținut următoarele:

Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest

text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă

în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată

a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul

art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul

de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale

declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii

reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior

deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească,

pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în

apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă,

cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită

să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Referitor la capătul de cerere privind prejudiciul material,

reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, apelantul P.R. a susținut că motivarea

instanței potrivit căreia Legea nr. 221/2001 condiționează acordarea de daune materiale

de obligativitatea ca deportații în Bărăgan să fi depus notificări în temeiul Legii

nr. 10/2001 sau 247/2005, este greșită, că dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea

nr. 221/2009 privesc deopotrivă bunurile imobile și mobile confiscate prin hotărâre

de condamnare sau măsuri administrative asimilate acestora.

Curtea a apreciat că utilajele agricole se circumscriu

dispozițiilor cuprinse în art. 468 C. civ., că reprezintă imobile prin destinație

și că se încadrează în dispozițiile cuprinse în art. 5 lit. b) Legea nr. 221/2009,

context în care a încuviințat cererea în probațiune formulată de către apelant,

audiind martorul I.Z. în ședința publică din 05 mai 2011.

Cererea de obligare la plata despăgubirilor materiale

reprezentând echivalentul bunurilor confiscate a fost însă respinsă întrucât reclamantul

nu a dovedit conform art. 1169 C. civ., prin niciun mijloc de probă existența și

valoarea respectivelor bunuri.

Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio

relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii

primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, cu atât mai mult

cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

În raport de cele arătate, în baza art. 296 C. proc.

civ., prin decizia civilă nr. 873 A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a

respins apelul declarat de reclamantul P.R. și intervenientul P.A.M. împotriva sentinței

civile nr. 2450 din data de 01 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

A fost admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva

aceleiași hotărâri. A fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că a fost

respinsă acțiunea civilă formulată de către reclamantul P.R. și respinsă cererea

de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul P.A.M. împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Împotriva sus-menționatei hotărâri, au declarat recurs

reclamantul P.R. și intervenientul P.A.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., au susținut

că prin hotărârea atacată a fost încălcat principiul „non reformatio in pejus”,

întrucât prin acordarea daunelor solicitate, acordate de prima instanță le-a fost

înrăutățită situația în calea de atac a apelului.

Sumele solicitate cu titlu de daune morale sunt în măsură

să asigure o reparație mai mult simbolică ca urmare a măsurii administrative abuzive

dispuse de autoritățile epocii, care impunea plata indemnizației solicitate.

Au susținut, de asemenea, nelegalitatea dispozițiilor

instanței de apel întemeiate pe deciziile instanței de contencios constituțional,

ulterioare introducerii acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție în

interes propriu.

Cât privește capătul de cerere privind prejudiciul material,

reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, au învederat nelegalitatea aceleiași

hotărâri, întrucât martorul audiat în cauză a confirmat atât existența, cât și valoarea

bunurilor mobile pretinse.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

Curții de apel și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată

și a cererii de intervenție în interes propriu astfel cum au fost formulate.

Recurentul P.R. a susținut, de asemenea, în dezvoltarea

recursului său, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, întrucât prin decizia Curții Constituționale au devenit ineficiente

doar dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, restul dispozițiilor sale

rămânând în vigoare. Legea trebuie interpretată după finalitatea sa și anume aceea

de a condamna crimele comunismului, măsurile abuzive luate de acest regim, între

măsurile condamnate de acest act normativ situându-se și măsura administrativă a

deportării la care au fost supuși antecesorii săi.

Împrejurarea că hotărârea instanței de contencios constituțional

a lipsit de efecte dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înlătură,

de plano, răspunderea civilă delictuală a statului, care trebuie să răspundă pentru

prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, reparația vizând atât compensarea

prejudiciului material, cât și cea a prejudiciului moral.

A susținut că, opus considerentelor instanței de contencios

constituțional, care constată existența unui paralelism legislativ privind măsurile

reparatorii pentru categoriile de persoane vizate de textul legii speciale, natura

juridică a daunelor morale solicitate în cauză este diferită de natura juridică

a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice, precum și a

celor deportate în baza Decretului nr. 118/1990.

A invocat în acest sens și jurisprudența instanțelor naționale,

cu trimitere la o decizie pronunțată de Curtea de Apel Oradea, care recunoaște dreptul

persoanelor condamnate politic ori supuse unor măsuri administrative politice de

a beneficia de măsurile reparatorii consacrate de Legea nr. 221/2009, chiar dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege au fost declarate ca fiind neconstituționale,

justificat de împrejurarea că decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă

cauzelor aflate pe rol la data pronunțării sale, ci eventual celor înregistrate

ulterior adoptării sale.

În susținerea pretenției sale vin și dispozițiile

art. 11 coroborat cu art. 20 din Constituție, ce consacră și forța supraconstituțională

a Convenției europene și a protocoalelor sale, cât și a jurisprudenței Curții, și

care recunosc speranța sa legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru

acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii

abuzive luate asupra sa și a familiei sale.

Relevând dispoziții și jurisprudența convențională în

materie, ca și efectul pentru viitor, ex nunc, al deciziilor Curții Constituționale,

reclamantul a pretins acordarea despăgubirilor morale solicitate prin cererea de

chemare în judecată.

Cât privește despăgubirile materiale, de asemenea solicitate

în cauză, a susținut că, în mod greșit a fost respinsă pretenția solicitată cu acest

titlu ca nedovedită, întrucât însăși împrejurarea că familia sa a fost supusă unei

asemenea măsuri este aptă a conduce la presupunerea legitimă că respectiva familie

avea un nivel de trai peste medie, ceea ce justifică temeinicia pretenției sale

și justifică obligarea pârâtului și la plata daunelor solicitate cu acest titlu.

Recursurile reclamantului și al intervenientului sunt

nefondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar,

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de

natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant și de intervenient, norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența

unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor

normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat,

în recurs în interesul legii și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data 12 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces

la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin

recurenții, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în

recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunec ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la soluționarea cauzei inclusiv prin raportare

la normele și jurisprudența convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția

României și dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale

invocate în recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica reclamantului

privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte.

Sunt, de asemenea, nefondate și criticile privind nelegalitatea

dispozițiilor aceleiași instanțe de apel cât privește soluția dată cererii de daune

materiale întrucât, pe de o parte, norma art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009 (indicată drept temei juridic al acestei pretenții) cuprinde în câmpul

său de aplicațiune bunurile vizate de Legea nr. 10/2001 (la care textul face trimitere

directă în modalitatea în care acestea sunt reglementate de această lege) pentru

bunurile mobile, în condițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte,

pe considerentul că pretențiile solicitate cu acest titlu nu au fost dovedite.

Nefiind demonstrată existenta bunurilor atât la data luării

măsurii administrative a deportării, cât și în prezent, la data formulării cererii

în despăgubiri, cerință pretinsă de textul art. 6 din Legea nr. 10/2001 la care,

așa cum s-a arătat mai sus, legea specială incidentă raportului juridic litigios

face trimitere directă, legal, cu respectarea regulilor în materie, Curtea de apel

nu a primit pretențiile solicitate de părți cu acest titlu.

Nu este suficientă „presupunerea legitimă” că familia

părților, supusă măsurii administrative a deportării, avea un nivel de trai peste

medie și astfel ar justifica acordarea pretențiilor solicitate, atâta vreme cât,

așa cum s-a arătat, nu a fost dovedită existența acestora, unica condiție prevăzută

de lege și care ar demonstra temeinicia acestei cereri.

Cât privește criticile încadrate în prevederile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au dezvoltat motive ce pot

fi subsumate cauzelor de nelegalitate invocate, astfel încât acestea se vădesc a

fi formulate exclusiv formal, motiv pentru care nici acestea nu vor fi primite.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de

apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate

de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile deduse

judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul

P.R. și intervenientul P.A.M. împotriva deciziei nr. 873 A din 12 mai 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.