ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3930/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 25 noiembrie 2009, reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la acordarea de despăgubiri în cuantum de 642.000 RON, echivalentul sumei de 150.000 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării familiei sale în Bărăgan, care nu au fost retrocedate; să oblige pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.155.600 RON echivalentul sumei de 270.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei sale în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât și după ridicarea măsurii administrative pentru următoarele considerente: În fapt, s-a arătat că prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 au fost dislocați din jud. Timiș, tatăl său, P.I., împreună cu părinții lui P.G. și P.M., fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgeni. La data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare, familia lor fiind liberă să se întoarcă acasă.

Reclamantul a arătat că familiei sale i-au fost confiscate următoarele bunuri: magazin tip băcănie pentru care avea autorizația de comerciant din 30 septembrie 1955; moară cu motor Diesel și utilaje necesare funcționării acesteia; râșniță ce avea o productivitate de 800 kg/oră; cântar de 1.000 kg; materiale de construcție pentru edificarea unei case tip vilă: cărămidă, grinzi, căpriori, țiglă; recolta însămânțată și neculeasă de grâu pe terenurile aparținând familiei; mobila; butoaie de zinc de 400 l 14 buc.; rezervor motorină de 1.000 l; animale din gospodărie: 4 porci grași de tăiat, 2 cai, păsări; utilaje agricole necesare lucrărilor de agricultură; o căruță.

Daunele morale pentru suferințele pătimite de familia sa în Bărăgan, precum și pentru cele ulterioare întoarcerii acestora, au fost cuantificate de reclamant la echivalentul sumei de 270.000 euro, respectiv 1.155.600 RON, apreciind că aceste sume sunt în măsură să asigure o reparație mai mult simbolică a faptului că, urmare a măsurii dislocării în Bărăgan, cursul firesc al vieții lor a fost schimbat pentru totdeauna. În perioada dislocării, bunica sa s-a îmbolnăvit, orbind, sens în care capacitatea de muncă le-a fost diminuată. Șansa de a beneficia de educație și de a face carieră au fost curmate datorită stigmatului pus, acela de „chiaburi”, „moșieri”, criminali.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. La termenul de judecată din 09 aprilie 2010, a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul P.A.M., în calitate de descendent de gradul II al defuncților P.G. și P.M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Statul Român la acordarea către intervenient de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, respectiv 411.000 RON, reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării familiei sale în Bărăgan, care nu au fost retrocedate, a unor despăgubiri în cuantum de 180.000 euro, respectiv 739.800 RON, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei sale în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât și după ridicarea măsurii administrative.

În motivarea cererii de intervenție, intervenientul a reiterat considerentele de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată. Reclamantul P.R.

a formulat precizare de acțiune prin care a înțeles să majoreze cuantumul pretențiilor materiale, solicitând despăgubiri în cuantum de 2.785.440 RON echivalentul sumei de 663.200 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării bunicilor săi în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât și după ridicarea măsurii administrative, despăgubiri în cuantum de 1.260.000 RON echivalentul sumei de 300.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material ca urmare a confiscării bunurilor ce au fost individualizate în acțiunea introductivă, aceste sume urmând a fi atribuite reclamantului și intervenientului, ambii având vocație succesorală în cote egale, despăgubiri în cuantum de 1.392.720 RON echivalentul sumei de 331.600 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către tatăl reclamantului ca efect al măsurii deportării în Bărăgan pentru perioada de 1.658 de zile de deportare.

Necesitatea majorării cuantumului pretențiilor materiale pentru repararea prejudiciului moral a fost motivată de existența unei propuneri legislative pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 care la art. 5 prevede obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, constând într-o sumă egală cu echivalentul sumei de 200 euro pe fiecare zi de condamnare cu caracter politic sau de suportare a măsurii administrative cu caracter politic, iar cu privire la efectele acestor măsuri despăgubirea urmează a fi apreciată de instanța de judecată, corespunzător probațiunii administrate. În acest context, reclamantul a solicitat despăgubiri echivalentul sumei de 331.600 euro pentru tatăl său P.I., decedat la data de 03 noiembrie 2009, pentru cele 1.658 de zile de deportare, iar pentru bunicii săi contravaloarea sumei de 663.200 euro, aceasta urmând a fi împărțită între reclamant și intervenientul P.A.M.

Prin sentința civilă nr. 2450 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiș. A obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății al următoarelor sume: câte 1.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții P.G. și P.M. și 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunctul P.I. A respins restul pretențiilor din cererea principală. A admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul P.A.M., cu domiciliul procedural ales în Timișoara (la Cabinet de Avocat K.&C.).

A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către intervenient a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plății a câte 1.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncții P.G. și P.M. A respins restul pretențiilor din cererea de intervenție. A obligat pârâtul la plata către reclamantul P.R. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că potrivit adresei din 30 noiembrie 2000 a Ministerului Justitiei - Direcția Instanțelor Militare, tatăl reclamantului, P.I., a fost strămutat împreună cu bunicii paterni ai aceluiași reclamant și ai intervenientului, P.G. și P.M., la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, din Timiș, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgeni; prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menționate li s-au ridicat restricțiile domiciliare. Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la domiciliile lor (sub pază înarmată, fără o notificare prealabilă și luând din locuință doar strictul necesar), precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan, urmare a Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective și având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect. Astfel fiind, în perioada deportării, tatăl reclamantului și bunicii paterni ai reclamantului și intervenientului au fost supuși unui regim special de viață, impus de către organele statului român din acea perioadă în privința persoanelor deportate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment. Acest regim a presupus măsuri severe de izolare în câmp, lipsa unei locuințe și a unor minime condiții de igienă, expunerea celor deportați la intemperiile naturii și la o viață sub limita demnității umane. La toate acestea s-a adăugat și umilința ștampilei „DO” (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate, astfel încât cei deportați să nu se poată deplasa pe o rază mai mare de 5 km de localitatea în care au fost arondați.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul a reținut că Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma 10.000 euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social.

Totodată, a fost stabilit un plafon maxim de 5.000 euro pentru soțul și descendenții de gradul I ai persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că suma maximă de 5.000 euro va fi acordată soțului și descendenților de gradul I ai persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate ce tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și social. Acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral nu are drept urmare repunerea celor deportați în situația anterioară, suferințele suportate de aceștia neputând fi șterse.

În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, Tribunalul s-a raportat la situația celor deportați la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata măsurii și perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum și la consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social. Soluționând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel Timișoara, a reținut următoarele: Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Referitor la capătul de cerere privind prejudiciul material, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, apelantul P.R. a susținut că motivarea instanței potrivit căreia Legea nr. 221/2001 condiționează acordarea de daune materiale de obligativitatea ca deportații în Bărăgan să fi depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 sau 247/2005, este greșită, că dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privesc deopotrivă bunurile imobile și mobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau măsuri administrative asimilate acestora.

Curtea a apreciat că utilajele agricole se circumscriu dispozițiilor cuprinse în art. 468 C. civ., că reprezintă imobile prin destinație și că se încadrează în dispozițiile cuprinse în art. 5 lit. b) Legea nr. 221/2009, context în care a încuviințat cererea în probațiune formulată de către apelant, audiind martorul I.Z. în ședința publică din 05 mai 2011. Cererea de obligare la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate a fost însă respinsă întrucât reclamantul nu a dovedit conform art. 1169 C. civ., prin niciun mijloc de probă existența și valoarea respectivelor bunuri. Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. În raport de cele arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 873 A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantul P.R. și intervenientul P.A.M. împotriva sentinței civile nr. 2450 din data de 01 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. A fost admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, împotriva aceleiași hotărâri. A fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de către reclamantul P.R.

și respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul P.A.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș. Împotriva sus-menționatei hotărâri, au declarat recurs reclamantul P.R. și intervenientul P.A.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., au susținut că prin hotărârea atacată a fost încălcat principiul „non reformatio in pejus”, întrucât prin acordarea daunelor solicitate, acordate de prima instanță le-a fost înrăutățită situația în calea de atac a apelului. Sumele solicitate cu titlu de daune morale sunt în măsură să asigure o reparație mai mult simbolică ca urmare a măsurii administrative abuzive dispuse de autoritățile epocii, care impunea plata indemnizației solicitate.

Au susținut, de asemenea, nelegalitatea dispozițiilor instanței de apel întemeiate pe deciziile instanței de contencios constituțional, ulterioare introducerii acțiunii principale, cât și a cererii de intervenție în interes propriu. Cât privește capătul de cerere privind prejudiciul material, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, au învederat nelegalitatea aceleiași hotărâri, întrucât martorul audiat în cauză a confirmat atât existența, cât și valoarea bunurilor mobile pretinse. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de apel și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție în interes propriu astfel cum au fost formulate.

Recurentul P.R. a susținut, de asemenea, în dezvoltarea recursului său, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prin decizia Curții Constituționale au devenit ineficiente doar dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, restul dispozițiilor sale rămânând în vigoare. Legea trebuie interpretată după finalitatea sa și anume aceea de a condamna crimele comunismului, măsurile abuzive luate de acest regim, între măsurile condamnate de acest act normativ situându-se și măsura administrativă a deportării la care au fost supuși antecesorii săi.

Împrejurarea că hotărârea instanței de contencios constituțional a lipsit de efecte dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înlătură, de plano, răspunderea civilă delictuală a statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, reparația vizând atât compensarea prejudiciului material, cât și cea a prejudiciului moral. A susținut că, opus considerentelor instanței de contencios constituțional, care constată existența unui paralelism legislativ privind măsurile reparatorii pentru categoriile de persoane vizate de textul legii speciale, natura juridică a daunelor morale solicitate în cauză este diferită de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice, precum și a celor deportate în baza Decretului nr. 118/1990.

A invocat în acest sens și jurisprudența instanțelor naționale, cu trimitere la o decizie pronunțată de Curtea de Apel Oradea, care recunoaște dreptul persoanelor condamnate politic ori supuse unor măsuri administrative politice de a beneficia de măsurile reparatorii consacrate de Legea nr. 221/2009, chiar dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege au fost declarate ca fiind neconstituționale, justificat de împrejurarea că decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării sale, ci eventual celor înregistrate ulterior adoptării sale.

În susținerea pretenției sale vin și dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 20 din Constituție, ce consacră și forța supraconstituțională a Convenției europene și a protocoalelor sale, cât și a jurisprudenței Curții, și care recunosc speranța sa legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii abuzive luate asupra sa și a familiei sale. Relevând dispoziții și jurisprudența convențională în materie, ca și efectul pentru viitor, ex nunc, al deciziilor Curții Constituționale, reclamantul a pretins acordarea despăgubirilor morale solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Cât privește despăgubirile materiale, de asemenea solicitate în cauză, a susținut că, în mod greșit a fost respinsă pretenția solicitată cu acest titlu ca nedovedită, întrucât însăși împrejurarea că familia sa a fost supusă unei asemenea măsuri este aptă a conduce la presupunerea legitimă că respectiva familie avea un nivel de trai peste medie, ceea ce justifică temeinicia pretenției sale și justifică obligarea pârâtului și la plata daunelor solicitate cu acest titlu.

Recursurile reclamantului și al intervenientului sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant și de intervenient, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 12 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunec ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la soluționarea cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția României și dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica reclamantului privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte.

Sunt, de asemenea, nefondate și criticile privind nelegalitatea dispozițiilor aceleiași instanțe de apel cât privește soluția dată cererii de daune materiale întrucât, pe de o parte, norma art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (indicată drept temei juridic al acestei pretenții) cuprinde în câmpul său de aplicațiune bunurile vizate de Legea nr. 10/2001 (la care textul face trimitere directă în modalitatea în care acestea sunt reglementate de această lege) pentru bunurile mobile, în condițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, pe considerentul că pretențiile solicitate cu acest titlu nu au fost dovedite.

Nefiind demonstrată existenta bunurilor atât la data luării măsurii administrative a deportării, cât și în prezent, la data formulării cererii în despăgubiri, cerință pretinsă de textul art. 6 din Legea nr. 10/2001 la care, așa cum s-a arătat mai sus, legea specială incidentă raportului juridic litigios face trimitere directă, legal, cu respectarea regulilor în materie, Curtea de apel nu a primit pretențiile solicitate de părți cu acest titlu. Nu este suficientă „presupunerea legitimă” că familia părților, supusă măsurii administrative a deportării, avea un nivel de trai peste medie și astfel ar justifica acordarea pretențiilor solicitate, atâta vreme cât, așa cum s-a arătat, nu a fost dovedită existența acestora, unica condiție prevăzută de lege și care ar demonstra temeinicia acestei cereri.

Cât privește criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au dezvoltat motive ce pot fi subsumate cauzelor de nelegalitate invocate, astfel încât acestea se vădesc a fi formulate exclusiv formal, motiv pentru care nici acestea nu vor fi primite. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.R. și intervenientul P.A.M. împotriva deciziei nr. 873 A din 12 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.