ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2000/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la 10 martie 2010, reclamanții T.V., L.G., C.M., S.M. și R.V.F. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii dislocării familiei în Bărăgan. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanții au arătat că, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la 18 iunie 1951, întreaga familie (părinții și cei patru frați), cu un bagaj sumar, a fost ridicată din localitatea Șandra, județul Timiș și transportată în Câmpia Bărăganului, localitatea Perieții Noi (Fundata), Raionul Slobozia, unde au fost lăsați în câmp, în condiții mizere.

Reclamanții au precizat că au trăit într-o colibă din chirpici până la 20 decembrie 1955, fiind supuși unor condiții grele de muncă, umiliți și limitându-li-se libertatea de mișcare pe o rază de 10 km. Reclamanții au arătat că la întoarcere nu au mai găsit nimic din ce lăsaseră, iar pentru tot restul vieții au fost marcați de pierderile suferite, de ordin material și moral. Pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună încetarea acordării către reclamanți a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, începând cu data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii din prezenta cauză. În cauză a formulat cerere de intervenție numita L.M., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său L.I., deportat împreună cu familia.

Prin sentința civilă nr. 227 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta L.M. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro sau echivalentul în lei la data plății către fiecare dintre reclamanții T.V., L.G., C.M. și S.M., la 5.500 euro sau echivalentul în lei la data plății către reclamanta R.V.F. și la 3.500 euro sau echivalentul în lei la data plății către intervenienta L.M. S-au respins în rest pretențiile reclamanților și cererea reconvențională formulată de pârât. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura luată față de reclamanți și familia lor se circumscrie ipotezei art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere criteriile legale stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1), precum și jurisprudența C.E.D.O. (cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pârcălab contra României), reținând că reclamanți, fratele lor decedat, L.I. și tatăl lor, L.M., au beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999. Cererea reconvențională a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 221/2009 face trimitere la cele două acte normative, pe care le complinește, dar numai în vederea operării unor criterii legale pentru constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative ori condamnări și pentru individualizarea cuantumului despăgubirilor.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul. În motivarea apelului lor, reclamanții au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, arătând că plafonarea acestora în baza O.U.G. nr. 62/2010 reprezintă o încălcare a principiului neretroactivității legii, iar ulterior pronunțării sentinței, ordonanța de urgență a fost declarată neconstituțională. Pârâtul a invocat prin apelul său excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei R.V.F., care nu a făcut dovada că este moștenitoare a tatălui și a bunicilor. S-a mai susținut că nici reclamanții și nici intervenienta nu au dovedit cu probe prejudiciul moral, iar instanța, în stabilirea despăgubirilor, a încălcat principiul echității.

La 14 februarie 2011, pârâtul a depus o completare a motivelor de apel, prin care a invocat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a arătat că acest text a rămas fără efecte juridice, impunându-se respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 587 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanții T.V., L.G., C.M., S.M.

și R.V.F. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1388 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, obligatorie pentru instanțe. S-a constatat că, în cauză, nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, apelul având efect devolutiv, astfel că nu se poate susține că reclamanții ar avea un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive.

S-a considerat că, în contextul expus, nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți, referitoare la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții T.V., L.G., C.M., S.M. și R.V.F., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au susținut că, la momentul introducerii acțiunii, sub imperiul primei forme a Legii nr. 221/2009, în patrimoniul lor s-a născut un drept la despăgubiri, ce nu era plafonat, limitarea acestora în timpul desfășurării procesului reprezentând o încălcare a principiului neretroactivității legii civile.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greșita limitare a cuantumului despăgubirilor acordate, după cum reclamanții au calitatea de rude de gradul I sau II, sau au fost supuși direct măsurii administrative, în condițiile în care în lege nu se face nici o distincție în acest sens. Critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 unei cauze aflate pe rol, cu încălcarea principiului egalității în fața legii, a principiului neretroactivității și a jurisprudenței C.E.D.O. Intimatul pârât prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând, cu prioritate, critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs, date fiind considerentele deciziei atacate, critică ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Criticile formulate prin primele două motive de recurs nu se mai impun a fi analizate, având în vedere considerentele expuse: În consecință, Curtea va constata că recursul este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții L.G., C. (L.) M., S. (L.) M., R. (L.) V.F. și T. (L.) V. împotriva deciziei nr. 582 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.