ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2000/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2000/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Timiș la 10 martie 2010, reclamanții T.V., L.G., C.M., S.M. și R.V.F. au chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii

dislocării familiei în Bărăgan.

În motivarea

acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanții

au arătat că, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la 18 iunie 1951, întreaga

familie (părinții și cei patru frați), cu un bagaj sumar, a fost ridicată din

localitatea Șandra, județul Timiș și transportată în Câmpia Bărăganului,

localitatea Perieții Noi (Fundata), Raionul Slobozia, unde au fost lăsați în

câmp, în condiții mizere.

Reclamanții au

precizat că au trăit într-o colibă din chirpici până la 20 decembrie 1955,

fiind supuși unor condiții grele de muncă, umiliți și limitându-li-se

libertatea de mișcare pe o rază de 10 km.

Reclamanții au arătat

că la întoarcere nu au mai găsit nimic din ce lăsaseră, iar pentru tot restul

vieții au fost marcați de pierderile suferite, de ordin material și moral.

Pârâtul a formulat

cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună încetarea

acordării către reclamanți a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, începând cu data rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii din prezenta cauză.

În cauză a formulat

cerere de intervenție numita L.M., solicitând obligarea pârâtului la plata

sumei de 5.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său L.I.,

deportat împreună cu familia.

Prin sentința civilă nr.

227 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți și cererea de intervenție în interes propriu formulată

de intervenienta L.M.

A fost obligat

pârâtul la plata sumei de 7.000 euro sau echivalentul în lei la data plății

către fiecare dintre reclamanții T.V., L.G., C.M. și S.M., la 5.500 euro sau

echivalentul în lei la data plății către reclamanta R.V.F. și la 3.500 euro sau

echivalentul în lei la data plății către intervenienta L.M.

S-au respins în rest

pretențiile reclamanților și cererea reconvențională formulată de pârât.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că măsura luată față de reclamanți și familia

lor se circumscrie ipotezei art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care

menționează expres decizia Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951

printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic.

La cuantificarea

despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere criteriile legale stabilite de

legiuitor prin art. 5 alin. (1), precum și jurisprudența C.E.D.O. (cauzele

Rotariu contra României, Sabău și Pârcălab contra României), reținând că reclamanți,

fratele lor decedat, L.I. și tatăl lor, L.M., au beneficiat de drepturile conferite

de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999.

Cererea

reconvențională a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 221/2009 face

trimitere la cele două acte normative, pe care le complinește, dar numai în

vederea operării unor criterii legale pentru constatarea caracterului politic

al unor măsuri administrative ori condamnări și pentru individualizarea

cuantumului despăgubirilor.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul.

În motivarea apelului

lor, reclamanții au adus critici cuantumului despăgubirilor acordate, arătând

că plafonarea acestora în baza O.U.G. nr. 62/2010 reprezintă o încălcare a

principiului neretroactivității legii, iar ulterior pronunțării sentinței,

ordonanța de urgență a fost declarată neconstituțională.

Pârâtul a invocat

prin apelul său excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei R.V.F.,

care nu a făcut dovada că este moștenitoare a tatălui și a bunicilor.

S-a mai susținut că

nici reclamanții și nici intervenienta nu au dovedit cu probe prejudiciul

moral, iar instanța, în stabilirea despăgubirilor, a încălcat principiul

echității.

La 14 februarie 2011,

pârâtul a depus o completare a motivelor de apel, prin care a invocat decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și a

arătat că acest text a rămas fără efecte juridice, impunându-se respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 587

din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în

totalitate acțiunea formulată de reclamanții T.V., L.G., C.M., S.M. și R.V.F.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că temeiul juridic al

acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat neconstituțional prin decizia nr. 1388 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

obligatorie pentru instanțe.

S-a constatat că, în

cauză, nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, apelul având efect

devolutiv, astfel că nu se poate susține că reclamanții ar avea un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive.

S-a considerat că, în

contextul expus, nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți,

referitoare la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și II

din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții T.V., L.G., C.M.,

S.M. și R.V.F., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanții au susținut că, la momentul introducerii acțiunii, sub

imperiul primei forme a Legii nr. 221/2009, în patrimoniul lor s-a născut un

drept la despăgubiri, ce nu era plafonat, limitarea acestora în timpul

desfășurării procesului reprezentând o încălcare a principiului

neretroactivității legii civile.

Critica formulată

prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greșita limitare a cuantumului

despăgubirilor acordate, după cum reclamanții au calitatea de rude de gradul I

sau II, sau au fost supuși direct măsurii administrative, în condițiile în care

în lege nu se face nici o distincție în acest sens.

Critica formulată

prin cel de-al treilea motiv de recurs a vizat greșita aplicare a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 unei cauze aflate pe rol, cu încălcarea

principiului egalității în fața legii, a principiului neretroactivității și a

jurisprudenței C.E.D.O.

Intimatul pârât prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Examinând, cu

prioritate, critica formulată prin cel de-al treilea motiv de recurs, date

fiind considerentele deciziei atacate, critică ce se circumscrie dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul reclamanților este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce primește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Criticile formulate

prin primele două motive de recurs nu se mai impun a fi analizate, având în

vedere considerentele expuse:

În consecință, Curtea

va constata că recursul este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții L.G., C. (L.) M., S. (L.) M., R. (L.) V.F. și T.

(L.) V. împotriva deciziei nr. 582 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2012.