ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 1 aprilie

2010 reclamanții U.I., S.F. și S.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate

caracterul politic al măsurii administrative luate de organele fostei miliții

și securități având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora

în localitatea Tătaru - Nou Călmățui, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie

1955 din localitatea de domiciliu. Au solicitat și obligarea pârâtului la plata

sumei de 100.000 euro, pentru fiecare membru al familiei, reprezentând prejudiciu

moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr.

2277/ PI din 23 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanți și a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro, pentru fiecare

reclamant în parte, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Tribunalul a reținut,

ca situație de fapt, că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamanții au fost

dislocați la data de 18 iunie 1951 din localitatea Igriș, județul Timiș, în

Bărăgan, având domiciliu obligatoriu fixat în localitatea Tătaru - Nou

Călmățui.

Măsura deportării

reclamanților în Bărăgan se circumscrie ipotezei prevăzute de dispozițiile art.

3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 4 din același act

normativ.

Tribunalul a

apreciat, față de situația de fapt reținută, că suma de 7.000 euro reprezintă o

reparație echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale

reclamanților, în raport de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a respins

pretențiile formulate de reclamanți în calitate de descendenți ai autorilor lor

decedați, la rândul lor victime ele regimului comunist.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

Reclamanții au

criticat sentința atât din punct de vedere al cuantumului acordat, considerat a

fi prea mic în raport de întinderea prejudiciului și pentru faptul că nu le-au

fost acordate despăgubiri și pentru autorii lor.

Pârâtul, la rândul

său, a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, considerându-l nejustificat

de mare în raport cu prejudiciul moral suferit și de împrejurarea că

reclamanții au beneficiat de dezdăunări și în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 436/ A din 2 martie 2011 a respins,

ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat

sentința apelată în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în M. Of. și prin urmare, dat fiind

efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile

declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea

de despăgubiri pentru daune morale, decizia nr. 1358 a Curții Constituționale

fiind obligatorie.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții U.I., S.F. și S.P.

Principala critică a

vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Recurenții au

susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse

anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite,

discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14

C.E.D.O. și cauze ale contenciosului european.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte retine următoarele:

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie

2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.

Cum decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat

pretențiile privind daunele morale, nu mai puteau constitui temei juridic

pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă

el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare

dintre articolele Convenției.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp,

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Izvorul "discriminării"

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În speță, drepturile

pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu

intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea

dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții U.I., S.F. și S.P. împotriva

deciziei nr. 436/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.