ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 1 aprilie 2010 reclamanții U.I., S.F. și S.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate de organele fostei miliții și securități având ca obiect stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora în localitatea Tătaru - Nou Călmățui, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955 din localitatea de domiciliu. Au solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, pentru fiecare membru al familiei, reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a aplicării măsurii administrative.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2277/ PI din 23 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Tribunalul a reținut, ca situație de fapt, că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamanții au fost dislocați la data de 18 iunie 1951 din localitatea Igriș, județul Timiș, în Bărăgan, având domiciliu obligatoriu fixat în localitatea Tătaru - Nou Călmățui. Măsura deportării reclamanților în Bărăgan se circumscrie ipotezei prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 4 din același act normativ.

Tribunalul a apreciat, față de situația de fapt reținută, că suma de 7.000 euro reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale ale reclamanților, în raport de criteriile stabilite de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Tribunalul a respins pretențiile formulate de reclamanți în calitate de descendenți ai autorilor lor decedați, la rândul lor victime ele regimului comunist. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Reclamanții au criticat sentința atât din punct de vedere al cuantumului acordat, considerat a fi prea mic în raport de întinderea prejudiciului și pentru faptul că nu le-au fost acordate despăgubiri și pentru autorii lor.

Pârâtul, la rândul său, a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, considerându-l nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit și de împrejurarea că reclamanții au beneficiat de dezdăunări și în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 436/ A din 2 martie 2011 a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamanților. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale fusese deja publicată în M. Of.

și prin urmare, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru daune morale, decizia nr. 1358 a Curții Constituționale fiind obligatorie. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții U.I., S.F. și S.P. Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Recurenții au susținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispozițiile art. 14 C.E.D.O.

și cauze ale contenciosului european. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte retine următoarele: Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate. Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile privind daunele morale, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În speță, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Prin urmare, în mod legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții U.I., S.F. și S.P. împotriva deciziei nr. 436/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.