ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând
în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată
următoarele:
1.
Instanța
de fond
Tribunalul
Caras - Severin, prin sentința civilă nr. 739 din 29
aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată la 28 ianuarie 2010 de
reclamanții M.D., B.I. și B.L. împotriva Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Caras - Severin și a obligat pe pârât să plătească fiecărui reclamant câte
125.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.
În
motivarea acestei soluții s-au reținut, în esență că reclamanții - soții B.I.
și L. au fost strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de
domiciliu Forotic în Bâlga Nouă, în
Câmpia
Bărăganului, din 18 ianuarie 1951 până în 20 decembrie 1955.
Au fost
găsite întemeiate pretențiile de daune morale în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009
care asimilează măsurii administrative cu caracter politic orice măsură luată
de organele fostei miliții sau securități dacă a fost întemeiată pe
dispozițiile deciziei nr. 200/1951 și a avut drept consecință dislocarea din
localitatea de domiciliu.
S-a
reținut că reclamanta M.D. s-a născut în localitatea în care părinții ei au
fost dislocați, această măsură perturbând existența psihică și fizică a
familiei.
S-a
apreciat că suma de câte 125.000 euro pentru fiecare reclamant este suficientă
să acopere prejudiciul creat, limitându-se în acest fel pretențiile formulate
prin acțiune, de 1.250.000 euro.
2.
Instanța
de apel
Curtea
de Apel Timișoara prin decizia 313 din 21 februarie 2011
a admis apelul pârâtului și a respins
acțiunea.
Pentru a
motiva această soluție Curtea de Apel a luat în discuție un motiv de ordine
publică și anume împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010,
cu efect general obligatoriu a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) din
Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al admiterii acțiunii, a încetat să mai
producă efectele juridice avute în vedere de legiuitor la apariția Legii nr. 221/2009.
S-a
reținut astfel analiza sub dublu aspect făcută la Curtea Constituțională
referitor la constituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) dar și
compatibilitatea dispoziției cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale.
S-a
constatat că decizia 1358/2010 - prin care s-a declarat neconstituționalitatea art.
5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 - de la data publicării în M. Of,
potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție are un caracter general obligatoriu
cu putere numai pentru viitor.
S-a mai
reținut - cât privește problema nerecunoașterii deciziei Curții Constituționale
- că obligația de plată a despăgubirilor în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2004
rezultă dintr-o situație legală și nu convențională, în cadrul și la finele
unei proceduri legale.
S-a mai
reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate
politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO, fiind
în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin
moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor
omului.
S-a
constatat că în România acest lucru a fost realizat într-o manieră generală în
cadrul procesului de condamnare publică a
crimelor
comuniste cât și într-o manieră individuală prin emitere O.U.G.
nr. 214/1999
care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă
persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzului vechiului
sistem.
De
asemenea s-a reținut că acestor categorii de persoane li s-au acordat măsuri
prin Decret-lege nr. 118/1990, considerate remedii adecvate reparării efectelor
abuzurilor vechiului sistem, remedii care se cuvin în satisfacția echitabilă
prevăzută de art. 41 al Convenției europene menționate.
S-a mai
reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reclamanții nu
aveau un „bun
”
în aplicarea jurisprudenței CEDO și a
art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a
dobândi un atare bun printr-o hotărâre judecătorească definitivă, un atare bun
ar fi justificat obligația Statului la plată dacă confirmarea bunului ar fi
fost făcută definitiv înainte de apariția prin publicare a Deciziei nr. 1358/2010
a Curții Constituționale.
3.
Recursul
împotriva
deciziei Curții de Apel reclamanții au declarat în termen recurs motivat în
drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a
invocat încălcarea principiului egalității în drepturi și normelor legale în
materie și, respectiv, principiul neretroactivității și normele legale în
materie, obligativitatea respectării acestor proceduri fiind impusă de decizia nr.
830/2008 a Curții Constituționale.
S-a mai
invocat nerespectarea dreptului la un proces echitabil, intervenția de natură
legislativă, sau constituțională pe parcursul judecății litigiului ducând la
încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil.
S-a mai
criticat greșita apreciere a instanței de apel potrivit căreia reclamanții nu
se bucură de un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul invocat la Convenție, făcându-se
astfel o greșită interpretare a art. 1 din Protocol.
Potrivit
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri”
privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (cauza Van der
Mussele împotriva Belgiei), precum și în
situații
precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern
corespunzătoare
unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate
avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul
său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva
Belgiei,
cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva
Cehiei, cauza Trgo împotriva Croației).
Tot
potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a mai susținut
recurentul, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și
implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea
totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate
considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru
categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski
împotriva Poloniei).
4.
Analiza instanței de recurs
Examinând
decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivului de
recurs invocat, se constată că decizia este legală și temeinică, recursul fiind
respins ca nefundat pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art.
5 alin. (1)
lit. a) din
Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile
în care acest articol a fost declarat neconstituțional printr-un control a
posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358
din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit
art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de
la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,
Parlamentul nu pune de acord prevederile constituționale cu dispozițiile legii
fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate
de drept.
Același
articol, în alin. (4), prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor, de la data publicării în M. Of.
al României.
În raport
de această reglementare, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității
unui text de lege printr-o decizie a
Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes,
se
aplică și acțiunilor în curs de judecată sau numai cererilor formulate ulterior
pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Această
problemă a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată
de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul
legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la
care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.
În acest
sens s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce
efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării
acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, în cauză
era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Ca
urmare a deciziei amintite, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din
Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic
pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de
contencios constituțional în M. Of.
În cauza
dedusă judecății, la data publicării în M. Of.
(15 noiembrie 2010), a deciziei nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel
decizia
atacată, cauza nefiind, așadar, soluționată definitiv la acel moment.
Nu se
poate susține că acțiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art.
5 alin. (1) lit. a) din lege, aceasta presupune ca efectele textului de lege să
se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu
suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie
guvernate de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă,
este vorba de o situație juridică obiectivă, legală, aflată în desfășurare,
căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea
neconstituționalității, ivit înainte de definitivarea acesteia.
Cum
norma tranzitorie cuprinsă în art. 174 alin. (4) din Constituție este una
imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi
tăgăduită, deoarece ar însemna ca o dispoziție neconstituțională să continue să
producă efecte juridice ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în
ordinea juridică, împrejurare refuzată categoric de Constituție.
Pe de
altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte
numai pentru viitor, este o expresie a unui alt principiu constituțional, acela
al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță
nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu sunt titularii
unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Primul Protocol
Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei nr. 1358/2010 a Curții
Constituționale nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul
acestora la despăgubiri.
Prin
intervenția Curții Constituționale, urmare sesizării acesteia
cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat
eficiență unui mecanism
normal într-un stat democratic, realizându-se
controlul aposteriori de constituționalitate.
Soluționarea
acțiunii prin respingerea acesteia nu poate fi interpretată ca o încălcare a art.
6 din Convenție.
Nu se
poate susține că prin constatarea neconstituționalității unu text normativ și
lipsirea lui de efecte erga omnes și ex tune ar fi afectat procesul echitabil
la care are dreptul orice petent, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând
abstracție de cadrul normativ legal constituțional ale cărui limite au fost
determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al
stabilității juridice.
Dreptul de acces la un tribunal, la un proces echitabil
și protecția
oferită de art.
6 alin. (1) din Convenție nu presupune recunoașterea unui drept care nu mai are
nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Controlul
de constituționalitate declanșat la cererea unei părți a procesului nu
afectează acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea
normei (surprinderea celeilalte părți care nu putea anticipa dispariția
temeiului juridic al pretențiilor sale, pentru că asupra normei nu a acționat
în mod discreționar emitentul actului).
O altă
interpretare ar suprima controlul de constituționalitate, gândit ca un mecanism
democratic, de reglare a viciilor unor acte normative. Acțiunea judecătorului
în afara normei care produce efecte, nu poate fi legitimată nici de dreptul
intern nici de normele convenționale internaționale.
Nu se
poate reține nici că s-ar încălca art. 14 din Convenție. Principiul nediscriminării
are limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația
de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, pentru că
cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul
pronunțării Curții Constituționale are o justificare obiectivă, întrucât
rezultă din controlul de neconstituționalitate și se încadrează în limitele de
rezonabilitate, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele
folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a
unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
La 7
noiembrie 2011 a fost publicată decizia nr. 12/2011 (pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție la 19 septembrie 2011) în M. Of. nr. 789 prin care s-a
stabilit că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și
1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate
acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru
cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de
contencios constituțional din M. Of.
Potrivit
art. 330 alin. (4) cu referire la art. 329 C. proc. civ., modificat și
completat de Legea nr. 202/2010, decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție care își produce efectul legal, este obligatorie pentru toate
instanțele.
Pe cale
de consecință, cu observarea deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție în plin efect la nivelul soluționării recursului s-a respins acesta ca
nefondat,în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.D.
, B.I. și B.L. împotriva deciziei nr. 313
din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.