ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 350/2012

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Caras - Severin, prin sentința civilă nr. 739 din 29 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată la 28 ianuarie 2010 de reclamanții M.D., B.I. și B.L. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras - Severin și a obligat pe pârât să plătească fiecărui reclamant câte 125.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. În motivarea acestei soluții s-au reținut, în esență că reclamanții - soții B.I. și L. au fost strămutați prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu Forotic în Bâlga Nouă, în Câmpia Bărăganului, din 18 ianuarie 1951 până în 20 decembrie 1955. Au fost găsite întemeiate pretențiile de daune morale în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009 care asimilează măsurii administrative cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități dacă a fost întemeiată pe dispozițiile deciziei nr. 200/1951 și a avut drept consecință dislocarea din localitatea de domiciliu. S-a reținut că reclamanta M.D. s-a născut în localitatea în care părinții ei au fost dislocați, această măsură perturbând existența psihică și fizică a familiei. S-a apreciat că suma de câte 125.000 euro pentru fiecare reclamant este suficientă să acopere prejudiciul creat, limitându-se în acest fel pretențiile formulate prin acțiune, de 1.250.000 euro.

2. Instanța de apel Curtea de Apel Timișoara prin decizia 313 din 21 februarie 2011 a admis apelul pârâtului și a respins acțiunea. Pentru a motiva această soluție Curtea de Apel a luat în discuție un motiv de ordine publică și anume împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, cu efect general obligatoriu a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al admiterii acțiunii, a încetat să mai producă efectele juridice avute în vedere de legiuitor la apariția Legii nr. 221/2009. S-a reținut astfel analiza sub dublu aspect făcută la Curtea Constituțională referitor la constituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) dar și compatibilitatea dispoziției cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a constatat că decizia 1358/2010 - prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 - de la data publicării în M. Of, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție are un caracter general obligatoriu cu putere numai pentru viitor. S-a mai reținut - cât privește problema nerecunoașterii deciziei Curții Constituționale - că obligația de plată a despăgubirilor în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2004 rezultă dintr-o situație legală și nu convențională, în cadrul și la finele unei proceduri legale. S-a mai reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO, fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

S-a constatat că în România acest lucru a fost realizat într-o manieră generală în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală prin emitere O.U.G. nr. 214/1999 care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzului vechiului sistem. De asemenea s-a reținut că acestor categorii de persoane li s-au acordat măsuri prin Decret-lege nr. 118/1990, considerate remedii adecvate reparării efectelor abuzurilor vechiului sistem, remedii care se cuvin în satisfacția echitabilă prevăzută de art. 41 al Convenției europene menționate.

S-a mai reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 reclamanții nu aveau un „bun ” în aplicarea jurisprudenței CEDO și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a dobândi un atare bun printr-o hotărâre judecătorească definitivă, un atare bun ar fi justificat obligația Statului la plată dacă confirmarea bunului ar fi fost făcută definitiv înainte de apariția prin publicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. 3. Recursul împotriva deciziei Curții de Apel reclamanții au declarat în termen recurs motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a invocat încălcarea principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie și, respectiv, principiul neretroactivității și normele legale în materie, obligativitatea respectării acestor proceduri fiind impusă de decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

S-a mai invocat nerespectarea dreptului la un proces echitabil, intervenția de natură legislativă, sau constituțională pe parcursul judecății litigiului ducând la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil. S-a mai criticat greșita apreciere a instanței de apel potrivit căreia reclamanții nu se bucură de un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul invocat la Convenție, făcându-se astfel o greșită interpretare a art. 1 din Protocol. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri” privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei), precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A.

și alții împotriva Belgiei, cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei, cauza Trgo împotriva Croației). Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a mai susținut recurentul, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei).

4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în susținerea motivului de recurs invocat, se constată că decizia este legală și temeinică, recursul fiind respins ca nefundat pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care acest articol a fost declarat neconstituțional printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile constituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. Același articol, în alin. (4), prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, de la data publicării în M. Of. al României. În raport de această reglementare, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs de judecată sau numai cererilor formulate ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Această problemă a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. În acest sens s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, în cauză era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Ca urmare a deciziei amintite, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În cauza dedusă judecății, la data publicării în M. Of. (15 noiembrie 2010), a deciziei nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, așadar, soluționată definitiv la acel moment. Nu se poate susține că acțiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, aceasta presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă, legală, aflată în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înainte de definitivarea acesteia.

Cum norma tranzitorie cuprinsă în art. 174 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca o dispoziție neconstituțională să continue să producă efecte juridice ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, împrejurare refuzată categoric de Constituție. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, este o expresie a unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul acestora la despăgubiri. Prin intervenția Curții Constituționale, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate. Soluționarea acțiunii prin respingerea acesteia nu poate fi interpretată ca o încălcare a art. 6 din Convenție.

Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității unu text normativ și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex tune ar fi afectat procesul echitabil la care are dreptul orice petent, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la un tribunal, la un proces echitabil și protecția oferită de art. 6 alin. (1) din Convenție nu presupune recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Controlul de constituționalitate declanșat la cererea unei părți a procesului nu afectează acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (surprinderea celeilalte părți care nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale, pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului).

O altă interpretare ar suprima controlul de constituționalitate, gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative. Acțiunea judecătorului în afara normei care produce efecte, nu poate fi legitimată nici de dreptul intern nici de normele convenționale internaționale. Nu se poate reține nici că s-ar încălca art. 14 din Convenție. Principiul nediscriminării are limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, pentru că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării Curții Constituționale are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de neconstituționalitate și se încadrează în limitele de rezonabilitate, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

La 7 noiembrie 2011 a fost publicată decizia nr. 12/2011 (pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 septembrie 2011) în M. Of. nr. 789 prin care s-a stabilit că urmare deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional din M. Of. Potrivit art. 330 alin. (4) cu referire la art. 329 C. proc. civ., modificat și completat de Legea nr. 202/2010, decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care își produce efectul legal, este obligatorie pentru toate instanțele.

Pe cale de consecință, cu observarea deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în plin efect la nivelul soluționării recursului s-a respins acesta ca nefondat,în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.D. , B.I. și B.L. împotriva deciziei nr. 313 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.