ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3505/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3505/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 559 din 01

aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții L.M., M.P. și L.I.F.C. împotriva pârâtului

Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și, în consecință, a obligat

pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte echivalentul în lei la data

efectuării plății a sumei de 125.000 Euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a decide astfel, prima instanță

a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanții împreună cu părinții lor,

au fost strămutați prin Decizia MAI nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu

Vrăniuți, în localitatea Roseti din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18

iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221

din 02 iunie 2009 prevăd: „Constituie măsura administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu (…) dacă a fost întemeiată pe

dispozițiile Deciziei nr. 200/1951 a MAI”.

Reclamantele M.P. și L.M. au declarat

că beneficiază de o indemnizație lunară în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Strămutarea avut consecințe negative

pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale,

precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia

Bărăganului.

Persoanele supuse strămutării au fost

nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a

organelor respective, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă,

terenuri, animale, etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au

fost îmbarcate și transportate intr-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în condiții

improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul

impus a fost debarcați într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă,

asistență medicală.

Condițiile găsite la domiciliul forțat

au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic.

Prin strămutarea în altă zonă a țării,

cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au

trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și

plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea

posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă

perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la

familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a

persoanei deportate.

Reclamanții, împreună cu părinții au

fost nevoiți să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar

ulterior o cameră din pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind

izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de

sârmă, pază armată.

Această măsură prin condițiile

concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative

de libertate.

Limitarea libertății de mișcare

reprezintă o privare de libertate, strămutarea datorită naturii, duratei,

modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant

situația reclamanților.

Pe perioada strămutării, aceștia au

lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de

strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii impusă de

autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportați,

reclamanții nu au mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data

deportării.

Casa în care au locuit a fost găsită

într-o stare avansată de degradare.

Bunurile mobile și imobile ale

persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane

străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în comunitate

persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor,

găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult

mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul la imagine al

deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din

viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de

muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu,

îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în

societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei

umane.

Date fiind gravitatea și numărul

încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde

despăgubiri morale.

Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudența CEDO (cauza

Kudla vs Polonia), a respectării art.1 din Protocolul nr.1, în conformitate cu

art.41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamanții au

făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a beneficia de o

reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de

beneficiari ai Legii nr.221/2009.

Față de prejudiciile morale suferite

de aceștia, instanța a apreciat că suma de câte 125.000 Euro reprezintă o

echitabilă despăgubire.

Având în vedere cele mai sus expuse,

ținând seama de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

de perioada supusă deportării, 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, instanța a

admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să plătească

fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei a sumei de 125.000 Euro la

data efectuării plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 346 din 23

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

reclamantei și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței

apelate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

În motivarea acestei soluții, curtea

de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei

nr.1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față,

Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție [prevăzute și de art.31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M.Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of.

al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale

[art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției,

rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că

nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele

abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se impune, chiar dacă

cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (

facta pendentia

), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care a criticat-o ca fiind

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția

României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor și a principiului

tempus

regit actum

, potrivit căruia legea în vigoare la data introducerii acțiunii

este cea care se aplică pe tot parcursul procesului.

Totodată, se susține că prin aplicarea

deciziei Curții Constituționale se creează un tratament discriminatoriu în

raport cu alte persoane care, în situații similare, sunt în posesia unor

hotărâri definitive favorabile.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr.

12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenți aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste critici nu sunt fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în

condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurenților,

această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel,

care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M.Of.

Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M.Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M.Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în

care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M.Of.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titulari ai unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca principiul nediscriminării.

Principiul nediscriminării cunoaște

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba

despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1

din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu

intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu

aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, nefiind întrunite

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții L.M., M.P. și L.I.F.C. împotriva

deciziei nr. 346 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.