ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 588/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 588/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la data de 6 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului

Caraș - Severin, sub nr. 1382/115/2010, reclamantul T.D. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței

să constate că asupra părinților și bunicilor săi a fost luată o măsură

administrativă cu caracter politic și obligarea pârâtului la plata sumei de

1.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.

Prin sentința civilă nr. 836 din 13 mai 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantul T.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantului,

echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 10.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

părinții și bunicii reclamantului au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

din localitatea de domiciliu Șoșdea, în satul Ezeru din Câmpia Bărăganului,

începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd:

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de

organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu (…) dacă a fost întemeiată pe dispozițiile nr.

200/1951 a M.A.I.

Din probele administrate, tribunalul a constatat că

rezultă că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic

asupra celor deportați, asupra situației lor materiale, precum și asupra

urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului. Astfel

persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub

intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate

bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc. ) și să se deplaseze la

vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație

necunoscută.

Cu privire la reclamant, prima instanță a constatat că

Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de

invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral, iar instanța poate institui o

prezumție simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în

suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile

extrem de grele în care au trăit antecesorii în Câmpia Bărăganului (fapt de

notorietate și care nu mai este nevoie să fie dovedit), prezumție însă care

determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar

fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost

deportate.

În cauză, s-a reținut că reclamantul a făcut dovada

prin declarația martorului audiat a nivelului de trai avut înainte și după

deportare, a condițiilor foarte grele în care au trăit, a nivelului de trai

mult mai scăzut față de cel avut înainte de deportare, a privațiunilor suferite

ca urmare a deportării antecesorilor.

Astfel, viața reclamantului a fost direcționată forțat

spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea

care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condițiile la care ar fi avut

dreptul ca și restul cetățenilor.

Față de prejudiciul moral suferit de reclamant,

tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro reprezintă o echitabilă

despăgubire.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr.

416/ A din 2 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a

schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în totalitate

acțiunea formulată de reclamantul T.D. A fost respins apelul declarat de

reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași

finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată,

adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o

sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa

încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot

fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin

Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări

cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în

acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink

contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

„speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28

septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în

motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică

legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și alin. (5)

din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de

apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.

47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr.

761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că

aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluția

admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii

acțiunii reclamantului.

S-a reținut că această soluție se impune, chiar dacă

cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el

readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de

drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât

potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul T.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât nu există niciun

argument valabil care să justifice neanalizarea și respingerea capătului de

cerere prin care a solicitat să se constate că împotriva părinților și

bunicilor săi a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic.

S-a mai susținut că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă

instanță sau în căile de atac) la data pronunțării sale.

A aprecia în alt mod ar însemna să se instituie un

tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același

timp și au urmat aceiași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest

aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile

persoanelor aflate în cauză.

În consecință, respectarea principiului egalității în

fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la

data formulării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurentul a arătat că în sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. și, în plus, a

susținut că la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

avea deja o hotărâre definitivă prin care i-au fost acordate despăgubiri în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o

„speranță legitimă” și, prin urmare, un „bun” în înțelesul art. 1 al

Protocolului 1 la Convenție.

Pe de altă parte, recurentul a susținut că, și în

ipoteza în care s-ar aprecia că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este totuși îndreptățit să obțină

despăgubiri în temeiul dispozițiilor dreptului comun, respectiv dispozițiile art.

998, art. 999 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic abuziv al

măsurii administrative suferite de părinții și bunicii săi, precum și în baza

prevederilor art. 3, 4 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale.

De asemenea, recurentul a susținut că, în situația

neacordării despăgubirilor solicitate în prezenta cauză, s-ar încălca grav

principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive și

irevocabile, contravenind astfel art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nici o critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care

acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății.

Criticile formulate de recurent aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentului, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. 4 al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pe de altă parte, instanța nu poate să analizeze

pretențiile reclamantului din perspectiva art. 998-999 C. civ., așa cum s-a

susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, s-ar

schimba temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, având în vedere că

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de

care instanțele de fond și de apel au analizat cererea.

În condițiile în care reclamantul a invocat temeiul

juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr.

221/2009 - examinate ca atare în primă instanță și în apel -, analizarea

pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu

schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art.

294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face cereri noi”.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art.

316 C. proc. civ., critica reclamantului pe acest aspect nu poate fi

valorificată nici ca motiv de recurs, având în vedere că norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 416/ A din 2 martie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.