ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1974/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1974/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. 4050/115/2009, la data de 7 decembrie 2009,

reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că asupra sa a fost luată

o măsură administrativă cu caracter politic, respectiv cea a strămutării,

dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, și obligarea pârâtului la plata sumei

de 500.000 lei, cu tidu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 233 din 18 februarie 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de reclamanta T.M.

împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și a obligat pe pârât la

500.000 lei către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a avut

în vedere următoarele:

Reclamanta T.M., împreună cu soțul și fiica sa, au

fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu

Surduc în localitatea Sălceni din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18

iunie 1951 și până la data de 20 noiembrie 1957.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009

prevăd că „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu (...) dacă a fost întemeiată pe

dispozițiile Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.".

Prin Hotărârea nr. 24 din 18 iulie 1990 a Comisiei

județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a stabilit

că perioada în care reclamanta a fost deportată reprezintă vechime neîntreruptă

în muncă și i-a fost stabilită acesteia o indemnizație lunară de 1.284 lei.

Din declarațiile martorilor rezultă că strămutarea a

avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, precum

și asupra situației lor materiale. Persoanele supuse strămutării au fost

nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a

organelor represive, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri,

animale ș.a.) și să se deplaseze la vagoanele de marfa în care au fost

îmbarcate și transportate la o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu

vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus reclamanta

a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență

medicală.

Condițiile găsite la domiciliul forțat au cauzat

acesteia, de asemenea, un grav prejudiciu fizic și psihic, cu atât mai mult cu

cât a fost separată de familia sa.

Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte

condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până

atunci, s-a adus o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții

deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de

îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp,

a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate,

fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.

Din declarațiile martorilor audiați rezultă că

reclamanta a fost nevoită să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu

stuf, iar, ulterior, o cameră din pământ, nebeneficiind de asistență medicală,

fiind izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin

garduri de sârmă, pază armată.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a

desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.

Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare

de libertate, strămutarea, din cauza naturii, duratei, modalității de

executare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situația

reclamantei.

Pe perioada strămutării, aceasta a lucrat forțat într-o

gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru

a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii impusă de autorități, la data

reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, nu a mai găsit niciunul

dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.

Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare

avansată de degradare.

Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au

fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus

într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate

au fost, în continuare, izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu

un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât

al altor persoane.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și

al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața

socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă

corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de dificil,

îngreunând, practic, viața persoanei deportate și a membrilor familiei în

societate, sub toate aspectele, și fiind de natură a împiedica progresul

ființei umane.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor

constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri

morale.

Din probele administrate nu rezultă că reclamanta a

beneficiat de altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 din jurisprudența C.E.D.O. (cauza K. vs Polonia),

a respectării art. l din Protocolul nr. l, în conformitate cu art. 41 din

Convenție, instanța a considerat că, atât timp cât reclamanta a făcut dovada

prejudiciului moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă

și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de prejudiciile morale suferite de aceasta,

instanța a apreciat că suma de 500.000 lei ar reprezenta o echitabilă

despăgubire.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul,

susținând, în esență, că reclamanta nu poate beneficia de daune morale deoarece

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege se referă la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, iar nu și prin măsurile administrative cu caracter

politic, cum este cazul acesteia; de asemenea, suma acordată, de 500.000 lei,

este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 153/ A din 17 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței Tribunalului, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamantei T.M.

și a stabilit cuantumul daunelor morale la care este obligat pârâtul la suma de

60.000 lei; a respins, în rest, acțiunea.

Curtea a reținut că este întemeiat apelul, parțial,

în privința cuantumului daunelor morale acordate, pentru următoarele

considerente:

A respins argumentele apelantului-pârât potrivit cu

care reclamanta, ca victimă a unei strămutări pe o perioadă de peste 6 ani,

luată printr-o decizie administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada

strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20 noiembrie 1957, nu ar

putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.

În această privință, Curtea, în acord și cu propria-i

jurisprudență, a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria

măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator

și sunt, de aceea, asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic,

intrând sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din

perspectiva unei interpretări logico - sistematice și gramaticale a textului

normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Prin urmare, reclamanta T.M., în calitate de

strămutată în Bărăgan, între 18 iunie 1951 și 20 noiembrie 1957, intră în

categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 și 5 din actul

normativ.

În al doilea rând, Curtea a mai constatat că acest

beneficiu, al posibilității obținerii de daune morale, nu este înlăturat în

cazul reclamantei pentru simplul fapt că aceasta culege și o indemnizație

lunară de 1.284 lei, stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, pentru cei

6 ani, 5 luni și 2 zile de strămutare, această perioadă fiindu-i recunoscută ca

vechime neîntreruptă în muncă și, astfel, respectiva indemnizație are un

caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită din punctul de vedere

al contributivității la fondul de pensii, fiind o compensație materială.

Pe de altă parte, însă, Curtea a constatat că apelul

pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale

stabilite și acordate în beneficiul reclamantei, de către prima instanță.

Astfel, deși instanța de apel a recunoscut, din

ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică cauzată de faptul

în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricțiile,

restrângerile de liberate și umilințele la care a fost supusă reclamanta,

totuși, așa cum, constant, a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul K. vs. Polonia,

valoarea daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie

stabilită într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat,

coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de

pretenție nu trebuie să reprezinte, în nici un caz, un izvor de îmbogățire fără

justă cauză.

De aceea, necontestând suferința fizică și psihică a

deportatului, Curtea a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu

principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu tidu de daune

morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, iar nu exagerată,

disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică,

întotdeauna, o doză de subiectivism și de aproximare.

Din această perspectivă, raportat la materialul

probator administrat în cauză, Curtea a constatat că 60.000 lei reprezintă o

compensație echitabilă pentru cei peste 6 ani de strămutare în Bărăgan,

coroborat și cu faptul că reclamanta continuă să primească și o indemnizație

lunară permanentă de 1.284 lei, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tot

pentru că a fost strămutată în aceeași perioadă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, cât și reclamanta T.M.

pentru următoarele motive:

În perioada cuprinsă între 18 iunie 1951 și 20

noiembrie 1957 a fost deportată împreună cu soțul și fiica sa minoră din

localitatea Surduc, județul Caraș-Severin în localitatea Sălceni din Câmpia

Bărăganului, în această perioadă având de suferit atât ea, cât și familia, în

special, fiica sa minoră, din cauza condițiilor improprii în care au fost

nevoiți să supraviețuiască, fiind debarcați în câmp, neavând locuință,

alimente, apă și nici asistență medicală, condiții care le-au cauzat un grav

prejudiciu fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât reclamanta a fost separată

de fiica acesteia.

Prin deportarea reclamantei, împreună cu soțul și

fiica sa minoră, în Câmpia Bărăganului, pe o perioadă de peste 6 ani, prin stabilirea

unui domiciliu obligatoriu, acestora le-au fost cauzate prejudicii materiale și

morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a

membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare

și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de

libertate au produs consecințe și în planul vieții private a familiei, inclusiv

după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 6 ani, când nu au mai găsit

decât o casă complet distrusă în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum

și asupra surselor de venit, fiind, astfel, întrunite elementele răspunderii

instituite de art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acordarea, de către instanța de fond, a

despăgubirilor pentru daunele morale suferite, în cuantum de 500.000 lei, nu

constituie un mijloc de îmbogățire pentru reclamantă și familia sa, ci o

modalitate de reparare a prejudiciului moral cauzat. Din acest motiv, scăderea

nejustificată a cuantumului despăgubirilor acordate, de către Curtea de Apel

Timișoara, apare ca vădit nelegală și netemeinică.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac

exercitate.

Publice, a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral doar persoanelor care au suferit o condamnare prin sentință

penală, nu și celor care au suferit o măsură administrativă, cum este cazul în

speță.

Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15

martie 1951, se poate constata că reclamanta împreună cu soțul și fiica sa nu

au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic și nu au suferit

o condamnare, nefiind îndeplinite condițiile art. 5, pentru a primi despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit.

Art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 arată,

fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, și anume, cele

dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Instanța nu poate face distincția și nici asocierea

unei condamnări, în sensul Legii 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva

reclamanților, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus”.

b. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile

aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității

umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

c. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se

justifică având în vedere faptul că înseși drepturile prevăzute și acordate, în

temeiul Decretului lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele

care au fost persecutate din motive politice.

d. Suma acordată de instanță, prin decizia recurată,

respectiv 60.000 lei reprezentând daune morale, este nejustificată în raport cu

întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor

care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a

omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate,

onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani,

ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.

Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe,

existând doar criterii generale, lăsate la aprecierea instanței de judecata,

care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul

„moral" este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător

să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului,

cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

La repararea daunelor morale instanța de judecata

trebuie să țină cont și de criteriul echității.

Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea

o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de

stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

În privința prejudiciului moral, instanța de judecată

apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă

bănească, precum și cuantumul acesteia, sau dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat

pentru că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

La acțiunea de daune morale, certitudinea poate purta

numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia,

respectiv posibilitatea de a fi evaluat.

Raportat la împrejurările speței, o statuare în

echitate, care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial

impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor

solicitate.

Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să

arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură

drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost

lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o

evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată.

Analizând cele două recursuri, Înalta Curte constată

că cel declarat de pârât este nefondat, iar cel declarat de reclamantă este

nul, pentru următoarele considerente:

În primul rând, față de criticile părților, prezenta

instanță va proceda la examinarea recursului declarat de pârât deoarece, prin

acesta se contestă, printre altele, dreptul reclamantei la acordarea daunelor

morale, în timp ce recursul celei din urmă se referă la cuantumul sumei

acordate cu acest titlu, prin hotărârea atacată. Or, pentru a se soluționa

recursul reclamantei, care se referă la cuantumul despăgubirilor acordate, mai

întâi trebuie analizat dreptul părții la această formă de reparație.

Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aspect supus dezbaterii

părților din oficiu, recurentul pârât a susținut că, în urma pronunțării

acesteia, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de

despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic

sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, și față de această

situație, acțiunea reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Susținerile recurentului pârât vor fi înlăturate

pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au

fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului, decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect

în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în

timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursul a fost

declarat la data de 18 iunie 2010, iar decizia Curții Constituționale în

discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două instanțe au verificat și

constatat dreptul părții la reparația menționată.

Față de efectele deciziei Curții Constituționale

pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa, fără

dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă

cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr.

l la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional".

Noțiunea de „bunuri" din textul sus-menționat nu

se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte

drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de

proprietate" și, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziții.

Art. l din Protocolul nr. l se aplică atât „bunurilor

actuale", cât și „valorilor patrimoniale", inclusiv creanțe, în

temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă",

Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura

creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul

art. l din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul

intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (cauza K. contra Slovaciei, par.52).

Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor

care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ

menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază

ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure

victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe

nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin

intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern,

pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma

epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare

ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au

calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod

exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele

care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o

jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanta a formulat acțiunea la 7 decembrie

2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării

instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

A solicitat despăgubiri pentru o măsură

administrativă căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (art. 3 lit.

e) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea

caracter din partea instanței și, anterior apariției Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, două instanțe verificaseră și confirmaseră

îndeplinirea cerințelor legale, de către petentă, pentru a obține despăgubiri,

hotărârea definitivă pronunțată în cauză reprezentând, ea însăși, o valoare

patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părții menționate de

a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie,

speranța legitimă a reclamantei de a avea șanse de succes în dreptul intern,

speranța legitimă bucurându-se de protecția art. l din Primul Protocol la

Convenție, întocmai ca și un bun actual (de exemplu, dacă reclamanta ar fi

deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din

Primul Protocol cu privire la „bunurile" unei persoane nu este una

absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului

acestui drept, în condițiile tezei a Ii-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente

(din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta

legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor

conform interesului general...".

Prin urmare, art. l conține nu numai principiul

general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care

constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de

proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării

acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și

o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței" dreptului, care

trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui

interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului

proprietarului bunului.

Partea a doua a art. l din Protocolul nr. l înscrie,

astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a

dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de

lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu

principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea

principiului proporționalității Între interesul general și imperativele

apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizații

corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității

sus-enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la

data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că

respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O.,

deoarece noțiunea de „lege", proprie Convenției, nu trebuie privită în

accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative

adoptate de Parlament.

În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă

obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea

excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lita teza I din Legea nr.

221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic

trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția

României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest

interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își

respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale

dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul

compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu

dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în

discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca și reclamanta, sunt beneficiarii

unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri,

deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. l din Primul Protocol,

aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii,

ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la

privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma

verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează

însăși „substanța" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au

dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nici o

compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa

obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există „indemnizarea

corespunzătoare" a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea considera că interesul general avut

în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala

situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe

toate palierele, în nici un caz, nu se poate reține că este respectat criteriul

de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții

Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv,

dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a

respingerii acțiunii reclamantului, aceasta ar conduce la o privare de bun,

fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare

a art. l din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina și

încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o

instanță".

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea

acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în

sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. l

din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să

urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un

raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale

(care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția

legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea

fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de

posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva

normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data

pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru

reclamantă, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de

acces al reclamantei la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport

rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial,

pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a

recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi-o practic pe

reclamantă și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de

posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul),

în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art.

14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare,

împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. l

din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se

vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate

unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare

obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă

un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele

utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în

considerentele deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor,

conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între

persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare afortiori

(„cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi

aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele

care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă

putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantei, chiar

o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament

discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o

hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o

asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate, proceselor aflate

în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la

aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de

vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una

este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată,

aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu

atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi

ș.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu

se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de decizia nr. 1358/2010,

cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acțiunii ca urmare a

aplicării acestei decizii.

Trecând la analiza deciziei recurate din perspectiva

criticilor formulate de pârât și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

a. Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009

conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul

condamnărilor cu caracter politic, ci și în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, „Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței

de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare...".

Într-adevăr, la lita din textul redat mai sus, se

face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel

încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea

recurentului este corectă.

Instanța de apel a procedat însă, în mod corect,

atunci când, în soluționarea cauzei, nu s-a rezumat doar la interpretarea gramaticală,

ci a avut în vedere și perspectiva interpretării logico-sistematice și

teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul

actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în

cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel după cum rezultă chiar din titlul legii,

aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

De asemenea, în mod corect, Curtea a corelat

dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui

alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea

prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât

și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei corelări, Curtea a ajuns la concluzia

corectă că intenția legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul

moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele

care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost

confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. 1 pct. l,

prevedea că „La articolul 5, alin. (1), litera a) se modifică și va avea

următorul cuprins:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic...".

Chiar dacă art. 1 pct. l din O.U.G. nr. 62/2010 a

fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 13 54/2010 a Curții

Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce

formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.

Din expunerea motivelor prezentată în partea

introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în

scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să

mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde

sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma inițială. In caz contrar,

însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcție și de

cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții

până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar

mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă

prin actul normativ în discuție.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și

materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât

ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter

politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri

administrative.

Pe de altă parte, a distinge între cele două

categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative,

sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar

însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în

situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și

măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului

comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au

împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Prin urmare, recunoscând reclamantei dreptul la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic

prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel

a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din această lege.

S-a mai susținut, de către pârât, că reclamanta nu a

fost supusă nici măcar unei măsuri administrative cu caracter politic,

susținere inexactă față de faptul că aceasta a fost strămutată împreună cu

familia sa, din localitatea de domiciliu în localitatea Sălceni din Câmpia

Bărăganului, în temeiul Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., după cum au reținut

instanțele anterioare; or, această măsură constituie măsură administrativă cu

caracter politic, în temeiul art. 3 lit. e) din Lege, aplicat, în mod corect,

de către Curte.

În consecință, din acest punct de vedere, nu sunt

întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

b. Este adevărat că, în timp ce drepturile

patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și, ca atare,

prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut

care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale

personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și

demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată

pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei

- aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o

categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată din cauza

imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice

exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este

destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie

înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic

nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și

patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile

fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare - pe

căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a

daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele

mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu

compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei

lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau

ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși

nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea

i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de

reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele

anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului

politic al măsurii administrative dispuse față de reclamantă, prin Decizia

M.A.I. nr. 200/1951, ci i-au acordat acesteia despăgubiri bănești pentru

suferințele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.

O atare soluție este în concordanță și cu

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu

limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și

arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și

dreptul la despăgubiri bănești echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă

modică, cum, neîntemeiat, se pretinde în recurs.

c. Contrar susținerii recurentului-pârât nu sunt

excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei

care au primit deja o reparație conform Decretului-lege nr. 118/1990, această

din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului

daunelor morale.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita

asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic", iar potrivit art. 5 alin.

(1

1

), „la stabilirea  cuantumului  despăgubirilor  prevăzute la alin.

(1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea,

măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare

a daunelor morale (de care ambele instanțe de fond au ținut seama), iar nu de o

condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin

criticile recurentului - pârât.

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor

normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de

victimele regimului comunist, cum este și actul normativ invocat în recurs.

În consecință, nici această critică nu îndeplinește

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

d. Recurentul a contestat și cuantumul daunelor

morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității

și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel nu

este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea

dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie,

deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea

hotărârii atacate.

Cea mai mare parte dintre susținerile recurentului

reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la

imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe și la

necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității

între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care

suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în

raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea

prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre

aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții

reclamantei în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată și

ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate

prin Decretul-lege nr. 118/1990).

Deși se referă la necesitatea respectării

principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul

echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret,

care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul nerespectării acestor

principii și nu face nici o referire la situația particulară a reclamantei.

Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este,

însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ.,

care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea

cuantumului daunelor morale nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar

prezenta instanță nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de Curtea de

Apel.

Pe de altă parte, recurentul a mai susținut că

solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în

ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în

speță, a și avut loc, instanța de apel ținând seama, în raport și de

susținerile reclamantei, la stabilirea întinderii compensației materiale, de

indemnizația primită de aceasta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de

durata strămutării și de suferința fizică și psihică produsă acesteia prin

însuși faptul strămutării, din care derivă toate restricțiile de libertate și

umilințele la care a fost supusă aceasta.

Prin urmare, și cu privire la aceste critici, cea mai

mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri

subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel

ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în cuantificarea daunelor

acordate.

În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

Cât privește recursul declarat de reclamantă, niciuna

dintre susținerile formulate nu se circumscrie cazurilor de casare sau de

modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu se invocă faptul că instanța

de apel ar fi omis să aibă în vedere vreunul dintre criteriile prevăzute de

Legea nr. 221/2009 sau de jurisprudență, pentru evaluarea prejudiciului moral

suportat de aceasta, ci se reia expunerea situației de fapt în legătură cu

circumstanțele în care a avut loc strămutarea și cu suferințele produse prin

această măsură.

Or, aceste argumente nu se circumscriu motivelor de

nelegalitate care să permită cenzura instanței de recurs, sub acest aspect, a

deciziei recurate.

De asemenea, lipsa surselor de venit, ulterior

întoarcerii în localitatea de domiciliu, precum și stadiul de degradare în care

se afla locuința reclamantei nu se pot constitui în criterii de evaluare a

prejudiciului moral, ci reprezintă un eventual prejudiciu material, care nu

poate fi, însă, valorificat, de reclamantă, în cadrul cererii de acordare a

daunelor morale, solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009.

Ca atare, cum susținerile recurentei nu se pot

încadra în critici de nelegalitate, aceasta echivalează, practic, cu

nemotivarea căii de atac, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) cu referire

la art. 303 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul

declarat de partea menționată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva Deciziei nr. 153/ A din

17 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Constată nul recursul declarat de reclamanta T.M.

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2011.