ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3637/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3637/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 346 din 04 martie 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 46/115/2010, Tribunalul Caraș Severin a admis

acțiunea formulată de reclamanții M.E. și I.G. și a obligat Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților câte 130.000 euro sau

echivalentul în lei, la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru

daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții, împreună cu părinții,

bunicii și o mătușă au fost strămutați, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din

localitatea de domiciliu Milcoveni, jud. Caraș Severin, în localitatea Roșeți

din Câmpia Bărăganului, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951

- 20 decembrie 1957.

Prin Hotărârea nr.

790 din 29 august 1990, a Comisiei Județene Caraș - Severin pentru aplicarea

Decretul-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada pentru care reclamanții au

fost deportați în Bărăgan reprezintă vechime neîntreruptă în muncă, astfel că

acestora le-a fost stabilită o indemnizație lunară de 943 lei.

Dispozițiile art. 3

din Legea nr. 221/2009 prevăd că constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost

întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Din declarațiile

martorilor audiați în cauză, a rezultat că, pentru reclamanți și familia lor,

strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic și asupra

situației lor materiale. Astfel, reclamanții și familia au fost nevoiți, în

decurs de câteva ore, sub presiunea și intervenția brutală a organelor

represive, să își abandoneze toate bunurile materiale - casă, terenuri,

animale, etc. - și să se deplaseze la vagoanele de marfă, în care au fost îmbarcați

și transportați înspre o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar, la

domiciliul obligatoriu impus, au fost debarcați în plin câmp, unde nu aveau

locuință, alimente, apă și nici asistență medicală. Astfel, condițiile găsite

la locul domiciliului forțat au cauzat reclamanților un grav prejudiciu fizic

și psihic, cu atât mai mult cu cât membrii familiei au fost separați.

Prin strămutarea

într-o altă zonă a țării, cu alte condiții geografice și climaterice, în plin

câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă

restrângere satisfacțiilor și plăcerilor vieții, atât deportaților, cât și

urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire

spirituală, divertisment și destindere, pe o lungă perioadă de timp, a fost

pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, la comunitatea locală

originară și, astfel, au fost afectate integritatea fizică și psihică a

persoanelor deportate. Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a

desfășurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, din cauza

naturii, duratei și modalității de realizare, poate fi considerată ca afectând,

în mod determinant, situația mamei reclamantei.

Totodată, din probele

administrate, tribunalul a mai constatat că pe perioada strămutării,

reclamanții au lucrat într-o gospodărie agricolă, aflată în aproprierea

comunității de strămutați, pentru a-și putea procura bani pentru alimente.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea natală, nu

s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă, la data

deportării, iar casa de locuit a fost găsită într-o stare avansată de

degradare.

Bunurile mobile și

imobile ale familiei deportaților au fost folosite pe toată perioada deportării

de către persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

Mai mult decât atât,

la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare

izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă, și acela

inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

În sfârșit, prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși de la viața socială și politică a

comunității, de la accesul la educație și la un loc de muncă, corespunzător

pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, și a fost de natură să

împiedice progresul ființei umane și, astfel, date fiind gravitatea și numărul

încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde

despăgubiri morale.

S-a mai observat, din

probele administrate, că reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii,

stabilite exclusiv în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o

indemnizație lunară permanentă de 943 lei.

În acest context,

tribunalul a decis, față de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

precum și de art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asociată

cu jurisprudența Curții de la Strasbourg (cauza K. contra Poloniei), art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la CEDO și art. 41 din Constituția României, că reclamanții

au făcut dovada prejudiciului moral suferit, si sunt îndreptățiți să

beneficieze de o reparație echitabilă și nediscriminatorie, în raport cu alte

categorii de beneficiai ai Legii nr. 221/2009 și că o astfel de reparație

echitabilă se ridică la suma de 130.000 euro pentru fiecare dintre cei doi

reclamanți, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.S. Caraș Severin, care a susținut că

soluția tribunalului este netemeinică și nelegală.

Prin

decizia civilă nr. 171

din 26 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva

sentinței civile nr. 346 din 04 martie 2010, pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, în Dosarul nr. 46/115/2010, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamanților M.E. și I.G. și a stabilit

cuantumul despăgubirilor, reprezentând daune morale, la care a fost obligat

pârâtul, la suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei, la data efectivă a

plății, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți - intimați, astfel că a

respins restul pretențiilor reclamanților, indicate de aceștia la suma de

4.000.000 euro, potrivit acțiunii lor introductive.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Instanța de apel a

respins argumentele apelantului - pârât, potrivit cărora reclamanții, ca

victime ale unei strămutări pe o perioadă de peste 6 ani, luată printr-o

deciziei administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind

cuprinsă între 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1957 - nu ar putea invoca

beneficiul Legii nr. 221/2009.

În această privință,

Curtea a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor

administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator și sunt,

de aceea, asimilate, chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând

sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei

interpretări logico - sistematice și gramaticale a textului normei, enumerarea

de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Prin urmare,

reclamanții-intimați M.E. și I.G., în calitate de strămutați în Bărăgan, în

perioada 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1957, intră în categoria beneficiarilor

Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 și 5 din lege.

În al doilea rând,

Curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune

morale, nu este înlăturat, în cazul reclamanților, pentru simplul fapt că

aceștia culeg și o indemnizație lunară de 943 lei, stabilită în baza Decretul-lege

nr. 118/1990, pentru cei peste 6 ani de strămutare, această perioadă fiindu-le

recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă și, astfel, respectiva

indemnizație are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită,

din punctul de vedere al contributivității la fondul de pensii, fiind o

compensație materială.

Curtea a constatat

însă că apelul pârâtului este întemeiat, în partea privitoare la cuantumul

daunelor morale stabilite și acordate, în beneficiul reclamanților, de către

prima instanță.

Astfel, deși Curtea a

recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică

cauzată de faptul în sine al strămutării/ deportării, din care derivă toate

restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care au fost supuși

reclamanții, totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la Strasbourg, în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul K. c. Poloniei,

cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit

într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat

la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să

reprezinte, în niciun caz, un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea,

necontestând suferința fizică și psihică a deportaților, Curtea a constatat că

instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât

indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și

echitabilă, și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere

este dificilă și implică, întotdeauna, o doză de subiectivism și de aproximare,

și din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în

cauză, Curtea a constatat că suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei, la

data plății efective, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți-intimați,

victime ale deportării, reprezintă o compensație echitabilă, pentru cei peste 6

ani de strămutare în Bărăgan, coroborat și cu faptul că aceștia continuă să

primească și o indemnizație lunară permanentă de 943 lei, în baza Decretul-lege

nr. 118/1990, tot pentru că au fost strămutați în aceeași perioadă.

Împotriva deciziei nr.

171 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat

recurs pârâtul

Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor

Publice

Caraș-Severin, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate, iar, pe fond, respingerea cererii reclamanților, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a invocat faptul că decizia civilă nr. 171 din 26

mai 2010 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art.

1 si 5 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, în speță,

reclamanții și familia lor nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, prin urmare, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pentru a primi despăgubiri pentru

prejudicial moral suferit.

În ceea ce privește daunele

morale, recurentul a apreciat că acordarea lor nu se justifică, având în vedere

faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretul-lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din

motive politice.

Mai mult, recurentul a

susținut că daunele morale nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi

evaluate în bani.

De asemenea, Legea

nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care

au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege, conform principiul

„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Recurentul a susținut

si argumentul că suma acordată de instanță fiecărui reclamant, reprezentând

daune morale, nu este justificată, în raport de întinderea prejudiciului real

suferit, având in vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Cu privire la

cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă

unor criterii precise de determinare.

Cuantumul se

stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a

criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, dar

si a criteriul echității.

Or, raportat la împrejurările

spetei, o statuare în echitate care să asigure reparația morală, si nu una

având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului

despăgubirilor solicitate.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

În etapa procesuală a

recursului, nu au fost administrate probe, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate si a dispozițiilor legale

relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de

recurs, prin care se invocă faptul că măsura administrativă a deportării nu

este echivalentă unei condamnări cu caracter politic si nu intră sub incidenta

Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul si descendenții acesteia, până la gradul al

II-lea, inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare;

b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

c) repunerea în

drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare, s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Se poate observa că,

la lit. a din textul redat, se face referire expresă doar la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul

argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Însă, acest argument,

deși corect, nu este suficient, pentru delegarea corectă a spetei supuse

judecății, instanțele utilizând, în ipoteza unor asemenea spete, în mod

necesar, si perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice,

reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul Legii nr. 221/2009

cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic.

Astfel, după cum

rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu

caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, trebuie

corelată dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul

acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție, pentru repararea

prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât

și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei

corelări, concluzia corectă este că intenția legiuitorului a fost aceea de a

despăgubi, pentru prejudiciul moral suferit, atât persoanele care au fost condamnate

politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași

motive.

Scopul

legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat ulterior prin adoptarea

O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că: „

La articolul 5

,

alin. (1), lit. a) se modifică și va avea

următorul cuprins:

- a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în

cuantum de până la:

- 10.000

de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic…”.

Chiar

dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional,

prin decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, acesta este concludent

pentru a exprima ratio legis (intenția legiuitorului) si, în

consecință, pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de

critică, în cadrul primului motiv de recurs.

Din

expunerea de motive prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență

menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil

în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel

optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009,

în forma inițială.

În caz

contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor, în

funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor

sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv), pentru a evita afectarea

echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor

beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit.

a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare

dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu, fără

o justificare obiectivă și rezonabilă, care să urmărească un scop legitim și să

respecte un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și

mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în sensul art. 14 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situații similare,

întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative

cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat

prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme,

regimului totalitar comunist.

Pentru argumentele

expuse, recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri,

pentru prejudiciul moral suferit, prin dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu în Câmpia Bărăganului, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I,

măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e)

din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea

corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, nefiind

întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Asupra motivului de

recurs, prin care se critică acordarea si cuantumul daunelor morale, Înalta

Curte retine următoarele:

Este unanim acceptat

că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în

bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile

personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material,

având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la

viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea,

despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate,

de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate

fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei

concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la

a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de

măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție

de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea

valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor

morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele

mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu

compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi

persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un

efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de

neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și

acordată.

De altfel, art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de

despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin

condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru

care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială

a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse, prin Decizia

M.A.I. nr. 200/1951, suportată de către reclamanți, ci le-au acordat acestora

despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării

acestei măsuri.

O soluție de această

natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a

Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral

suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării

Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu

poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor

Publice Caras-Severin a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că

acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că ceea ce se

impută instanței de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la

criteriile aplicabile în materie.

În acest context, se

poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă

chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea

evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, și la necesitatea

judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între

prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată,

însă, argumentele, pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi

disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând

ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (e.g.: valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata

acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții familiei reclamanților, în timpul

în care au locuit în localitatea unde a fost mutați și, ulterior întoarcerii,

în localitatea de domiciliu).

Astfel, deși se

referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului,

recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de

apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară a reclamanților.

Mai mult, deși

critică decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate,

recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui

cuantum pe care îl consideră adecvat, ci solicită respingerea în întregime a

acțiunii, fără a arăta care este temeiul juridic ce ar putea îndreptăți

instanța de recurs la adoptarea unei atare soluții.

În opinia instanței

de recurs, nici faptul că reclamanții ar beneficia de măsuri cu caracter

reparatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un

impediment legal la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

astfel cum invocă recurentul.

Dimpotrivă, chiar art.

5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică

și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege

nr. 118/1990.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot

determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului

despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timișoara, care, de altfel, în urma

propriei cenzuri de legalitate si temeinicie, a realizat o redimensionare a

despăgubirilor acordate de prima instanță, cu respectarea principiului proporționalității.

Pe de altă parte,

recurentul a mai susținut că reclamanții trebuiau să indice un minimum de

argumente, din care să rezulte în ce măsură le-au fost lezate drepturile

personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel

ținând seama, în raport și de susținerile reclamanților, la stabilirea

întinderii compensației materiale, de circumstanțele particulare ale cauzei

(expuse la fila 4 si 5 ale deciziei recurate) si de faptul că suferința nu

poate reprezenta temei al unei îmbogățiri fără justă cauză.

Prin urmare, și

aceste critici, se subsumează, în mare parte, nu unor motive de nelegalitate,

ci unor aprecieri subiective ale recurentului, în legătură cu cuantumul

acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale

în cuantificarea daunelor acordate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în care ar putea fi încadrate, în mod formal, criticile

recurentului, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin împotriva deciziei

civile nr. 171 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă

, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin împotriva deciziei civile

nr. 171 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 mai 2011.