ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3637/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 346 din 04 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 46/115/2010, Tribunalul Caraș Severin a admis acțiunea formulată de reclamanții M.E. și I.G. și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților câte 130.000 euro sau echivalentul în lei, la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții, împreună cu părinții, bunicii și o mătușă au fost strămutați, prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Milcoveni, jud. Caraș Severin, în localitatea Roșeți din Câmpia Bărăganului, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1957. Prin Hotărârea nr. 790 din 29 august 1990, a Comisiei Județene Caraș - Severin pentru aplicarea Decretul-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada pentru care reclamanții au fost deportați în Bărăgan reprezintă vechime neîntreruptă în muncă, astfel că acestora le-a fost stabilită o indemnizație lunară de 943 lei. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd că constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză, a rezultat că, pentru reclamanți și familia lor, strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic și asupra situației lor materiale. Astfel, reclamanții și familia au fost nevoiți, în decurs de câteva ore, sub presiunea și intervenția brutală a organelor represive, să își abandoneze toate bunurile materiale - casă, terenuri, animale, etc. - și să se deplaseze la vagoanele de marfă, în care au fost îmbarcați și transportați înspre o destinație necunoscută. Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar, la domiciliul obligatoriu impus, au fost debarcați în plin câmp, unde nu aveau locuință, alimente, apă și nici asistență medicală.

Astfel, condițiile găsite la locul domiciliului forțat au cauzat reclamanților un grav prejudiciu fizic și psihic, cu atât mai mult cu cât membrii familiei au fost separați. Prin strămutarea într-o altă zonă a țării, cu alte condiții geografice și climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere satisfacțiilor și plăcerilor vieții, atât deportaților, cât și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere, pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, la comunitatea locală originară și, astfel, au fost afectate integritatea fizică și psihică a persoanelor deportate.

Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, din cauza naturii, duratei și modalității de realizare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situația mamei reclamantei. Totodată, din probele administrate, tribunalul a mai constatat că pe perioada strămutării, reclamanții au lucrat într-o gospodărie agricolă, aflată în aproprierea comunității de strămutați, pentru a-și putea procura bani pentru alimente. După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea natală, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă, la data deportării, iar casa de locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.

Bunurile mobile și imobile ale familiei deportaților au fost folosite pe toată perioada deportării de către persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare. Mai mult decât atât, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă, și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

În sfârșit, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși de la viața socială și politică a comunității, de la accesul la educație și la un loc de muncă, corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, și a fost de natură să împiedice progresul ființei umane și, astfel, date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. S-a mai observat, din probele administrate, că reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii, stabilite exclusiv în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizație lunară permanentă de 943 lei.

În acest context, tribunalul a decis, față de prevederile art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum și de art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asociată cu jurisprudența Curții de la Strasbourg (cauza K. contra Poloniei), art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO și art. 41 din Constituția României, că reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit, si sunt îndreptățiți să beneficieze de o reparație echitabilă și nediscriminatorie, în raport cu alte categorii de beneficiai ai Legii nr. 221/2009 și că o astfel de reparație echitabilă se ridică la suma de 130.000 euro pentru fiecare dintre cei doi reclamanți, cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.S.

Caraș Severin, care a susținut că soluția tribunalului este netemeinică și nelegală. Prin decizia civilă nr. 171 din 26 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 346 din 04 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 46/115/2010, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamanților M.E. și I.G. și a stabilit cuantumul despăgubirilor, reprezentând daune morale, la care a fost obligat pârâtul, la suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei, la data efectivă a plății, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți - intimați, astfel că a respins restul pretențiilor reclamanților, indicate de aceștia la suma de 4.000.000 euro, potrivit acțiunii lor introductive.

Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele: Instanța de apel a respins argumentele apelantului - pârât, potrivit cărora reclamanții, ca victime ale unei strămutări pe o perioadă de peste 6 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1957 - nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009. În această privință, Curtea a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancționator și sunt, de aceea, asimilate, chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei interpretări logico - sistematice și gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.

Prin urmare, reclamanții-intimați M.E. și I.G., în calitate de strămutați în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 și 20 decembrie 1957, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 și 5 din lege. În al doilea rând, Curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilității obținerii de daune morale, nu este înlăturat, în cazul reclamanților, pentru simplul fapt că aceștia culeg și o indemnizație lunară de 943 lei, stabilită în baza Decretul-lege nr. 118/1990, pentru cei peste 6 ani de strămutare, această perioadă fiindu-le recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă și, astfel, respectiva indemnizație are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită, din punctul de vedere al contributivității la fondul de pensii, fiind o compensație materială.

Curtea a constatat însă că apelul pârâtului este întemeiat, în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite și acordate, în beneficiul reclamanților, de către prima instanță. Astfel, deși Curtea a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferința fizică și psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/ deportării, din care derivă toate restricțiile, restrângerile de liberate și umilințele la care au fost supuși reclamanții, totuși, așa cum constant a decis și Curtea de la Strasbourg, în privința acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul K. c. Poloniei, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit și o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte, în niciun caz, un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

De aceea, necontestând suferința fizică și psihică a deportaților, Curtea a constatat că instanțele trebuie să opereze și cu principiul echității, în așa fel încât indemnizația stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă și echitabilă, și nu exagerată, disproporționată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă și implică, întotdeauna, o doză de subiectivism și de aproximare, și din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei, la data plății efective, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți-intimați, victime ale deportării, reprezintă o compensație echitabilă, pentru cei peste 6 ani de strămutare în Bărăgan, coroborat și cu faptul că aceștia continuă să primească și o indemnizație lunară permanentă de 943 lei, în baza Decretul-lege nr. 118/1990, tot pentru că au fost strămutați în aceeași perioadă.

Împotriva deciziei nr. 171 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, pe fond, respingerea cererii reclamanților, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat faptul că decizia civilă nr. 171 din 26 mai 2010 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1 si 5 din Legea nr. 221/2009. Astfel, în speță, reclamanții și familia lor nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

În ceea ce privește daunele morale, recurentul a apreciat că acordarea lor nu se justifică, având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. Mai mult, recurentul a susținut că daunele morale nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege, conform principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Recurentul a susținut si argumentul că suma acordată de instanță fiecărui reclamant, reprezentând daune morale, nu este justificată, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având in vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare. Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, dar si a criteriul echității. Or, raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate care să asigure reparația morală, si nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Intimații nu au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. În etapa procesuală a recursului, nu au fost administrate probe, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate si a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Asupra motivului de recurs, prin care se invocă faptul că măsura administrativă a deportării nu este echivalentă unei condamnări cu caracter politic si nu intră sub incidenta Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul si descendenții acesteia, până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare, s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Se poate observa că, la lit. a din textul redat, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă. Însă, acest argument, deși corect, nu este suficient, pentru delegarea corectă a spetei supuse judecății, instanțele utilizând, în ipoteza unor asemenea spete, în mod necesar, si perspectiva interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma corelării mai multor dispoziții din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel, după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, trebuie corelată dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție, pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic. În urma acestei corelări, concluzia corectă este că intenția legiuitorului a fost aceea de a despăgubi, pentru prejudiciul moral suferit, atât persoanele care au fost condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleași motive.

Scopul legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că: „ La articolul 5 , alin. (1), lit. a) se modifică și va avea următorul cuprins: - a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: - 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”. Chiar dacă art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional, prin decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, acesta este concludent pentru a exprima ratio legis (intenția legiuitorului) si, în consecință, pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică, în cadrul primului motiv de recurs.

Din expunerea de motive prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma inițială. În caz contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor, în funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv), pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind, categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, care să urmărească un scop legitim și să respecte un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în sensul art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Pentru argumentele expuse, recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganului, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, nefiind întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs, prin care se critică acordarea si cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele: Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate). Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, suportată de către reclamanți, ci le-au acordat acestora despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri. O soluție de această natură este în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare și arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice Caras-Severin a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Rezultă că ceea ce se impută instanței de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie. În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele, pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (e.g.: valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții familiei reclamanților, în timpul în care au locuit în localitatea unde a fost mutați și, ulterior întoarcerii, în localitatea de domiciliu). Astfel, deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația particulară a reclamanților.

Mai mult, deși critică decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate, recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui cuantum pe care îl consideră adecvat, ci solicită respingerea în întregime a acțiunii, fără a arăta care este temeiul juridic ce ar putea îndreptăți instanța de recurs la adoptarea unei atare soluții. În opinia instanței de recurs, nici faptul că reclamanții ar beneficia de măsuri cu caracter reparatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un impediment legal la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, astfel cum invocă recurentul. Dimpotrivă, chiar art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timișoara, care, de altfel, în urma propriei cenzuri de legalitate si temeinicie, a realizat o redimensionare a despăgubirilor acordate de prima instanță, cu respectarea principiului proporționalității. Pe de altă parte, recurentul a mai susținut că reclamanții trebuiau să indice un minimum de argumente, din care să rezulte în ce măsură le-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel ținând seama, în raport și de susținerile reclamanților, la stabilirea întinderii compensației materiale, de circumstanțele particulare ale cauzei (expuse la fila 4 si 5 ale deciziei recurate) si de faptul că suferința nu poate reprezenta temei al unei îmbogățiri fără justă cauză.

Prin urmare, și aceste critici, se subsumează, în mare parte, nu unor motive de nelegalitate, ci unor aprecieri subiective ale recurentului, în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care ar putea fi încadrate, în mod formal, criticile recurentului, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin împotriva deciziei civile nr. 171 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă , ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș - Severin împotriva deciziei civile nr. 171 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2011.