ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1711/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin, secția civilă, reclamanții V.E., C.E., C.I. au chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanței să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 18 iunie 1951, reclamanții C.I. și V.E. împreună cu părinții lor au fost strămutați în Câmpia Bărăganului, unde, în toată această perioadă au fost supuși la suferințe fizice și psihice. La întoarcerea acasă, în localitatea de unde au fost deportați, casa familiei a fost găsită vandalizată, toate bunurile fiind furate.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 211/2009. Prin sentința civilă nr. 558 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 125.000 Euro. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanții C.I. și V.E., împreună cu părinții lor, au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Severinești, în localitatea Dragalina din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955. Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd: Constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu (…) dacă a fost întemeiată pe dispozițiile deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Prin hotărârile nr. 2981 din 27 martie 1991, 2935 din 27 martie 1991 și 2982 din 27 martie 1991 emise de Comisia județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 s-au acordat reclamanților o indemnizație de 840 lei lunar pentru V.E., 215 lei lunar pentru C.E. și 840 lei lunar pentru C.I. Reclamanta C.E. s-a născut în timpul cât părinții săi au fost strămutați în Câmpia Bărăganului. Din declarațiile martorilor rezultă că strămutarea avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului. Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a organelor respective, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale, etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate intr-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcați într-un câmp, unde nu avea locuință, alimente, apă, asistență medicală. Condițiile găsite la domiciliul forțat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic și psihic. Prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitatea, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.

Din declarația martorilor audiați rezultă că reclamanții, împreună cu părinții au fost nevoiți să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră din pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de localnici, ca și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază armată. Această măsură, prin condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate. Limitarea libertății de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea datorită naturii, duratei, modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamanților. Pe perioada strămutării, aceștia au lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportați, reclamanții nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării. Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare. Bunurile mobile și imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare. La reîntoarcerea în comunitate persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei umane. În raport de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și art. 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. (cauza K. vs Polonia ), a art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de prejudiciile morale suferite de aceștia, instanța a apreciat că suma de câte 125.000 Euro reprezintă o echitabilă despăgubire. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 297/ A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic. Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei). Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel va constata că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care susțin că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării sale. Prin respingerea acțiunii pentru inexistența temeiului juridic, curtea de apel a încălcat principiile liberului acces la justiție, egalității în fața legii și a creat o situație juridică discriminatorie față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, precum și celor ale art. 16 din Constituția României. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate. Recurenții au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., însă nu au formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs. În consecință, recursul declarat de reclamanți va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.E., C.E. și C.I. împotriva deciziei nr. 297/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.