ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1711/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1711/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Caraș Severin, secția civilă, reclamanții V.E., C.E., C.I. au

chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând instanței să

constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic

și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion Euro, reprezentând

despăgubiri pentru daunele morale.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că, la data de 18 iunie 1951, reclamanții C.I. și V.E. împreună cu

părinții lor au fost strămutați în Câmpia Bărăganului, unde, în toată această

perioadă au fost supuși la suferințe fizice și psihice. La întoarcerea acasă,

în localitatea de unde au fost deportați, casa familiei a fost găsită

vandalizată, toate bunurile fiind furate.

În drept, s-au invocat dispozițiile

Legii nr. 211/2009.

Prin sentința civilă nr. 558 din 01

aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant echivalentul în

lei, la data efectuării plății, a sumei de 125.000 Euro.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Reclamanții C.I. și V.E., împreună

cu părinții lor, au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din

localitatea de domiciliu Severinești, în localitatea Dragalina din Câmpia

Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 20 decembrie 1955.

Dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009

prevăd: Constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată

de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu (…) dacă a fost întemeiată pe dispozițiile

deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

Prin hotărârile nr. 2981 din 27 martie

1991, 2935 din 27 martie 1991 și 2982 din 27 martie 1991 emise de Comisia

județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 s-au

acordat reclamanților o indemnizație de 840 lei lunar pentru V.E., 215 lei

lunar pentru C.E. și 840 lei lunar pentru C.I.

Reclamanta C.E. s-a născut în timpul

cât părinții săi au fost strămutați în Câmpia Bărăganului.

Din declarațiile martorilor rezultă

că strămutarea avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor

deportați, asupra situațiilor materiale, precum și asupra urmașilor acestora,

născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.

Persoanele supuse strămutării au

fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenția și presiunea brutală a

organelor respective, să-și abandoneze toate bunurile materiale (casă,

terenuri, animale, etc.) și să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au

fost îmbarcate și transportate intr-o destinație necunoscută.

Deplasarea s-a făcut în

condiții improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul impus a fost debarcați într-un câmp, unde nu avea locuință,

alimente, apă, asistență medicală.

Condițiile găsite la

domiciliul forțat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic și

psihic.

Prin strămutarea în altă

zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de comunitatea

în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacțiilor

și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora, constând în pierderea

posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere pe o lungă

perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă, apartenența la

familie, comunitatea, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a

persoanei deportate.

Din declarația

martorilor audiați rezultă că reclamanții, împreună cu părinții au fost nevoiți

să-și construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră

din pământ, nebeneficiind de asistență medicală, fiind izolată de localnici, ca

și întreaga comunitate de deportați, prin garduri de sârmă, pază armată.

Această măsură, prin

condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări

privative de libertate.

Limitarea libertății de

mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea datorită naturii,

duratei, modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod

determinant situația reclamanților.

Pe perioada strămutării,

aceștia au lucrat forțat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea

comunității de strămutați, pentru a-și procura bani pentru alimente.

După încetarea măsurii

impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost

deportați, reclamanții nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale

lăsate la data deportării.

Casa în care au locuit a

fost găsită într-o stare avansată de degradare.

Bunurile mobile și

imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării

de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în

comunitate persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare, dreptul

la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia

fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație

și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind

deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor

familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica

progresul ființei umane.

În raport de

dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și art. 8

C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. (cauza K. vs Polonia ), a art. 1 din

Protocolul nr. 1, art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atât timp cât

reclamanții au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Față de prejudiciile

morale suferite de aceștia, instanța a apreciat că suma de câte 125.000 Euro

reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 297/ A din 21

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării apelului, iar prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce

are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a

hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea Constituțională a

motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,această

împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași

conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor

soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei

juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre

din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Față de această motivare

și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de

apel va constata că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există

temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost

proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a

acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției

stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept

este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul de a reglementa

pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea, în speță, nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în

termen legal, de către reclamanți, care susțin că Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării sale.

Prin

respingerea acțiunii pentru inexistența temeiului juridic, curtea de apel a

încălcat principiile liberului acces la justiție, egalității în fața legii și a

creat o situație juridică discriminatorie față de persoanele care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a)

din O.G. nr. 137/2008, precum și celor ale art. 16 din Constituția României.

Solicită admiterea recursului și

modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului pârâtului

Analizând decizia civilă recurată

din perspectiva criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prezenta instanță constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei,

curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță,

respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor și dacă mai

pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în

care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Cu privire la efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta.

Principiul nediscriminării cunoaște

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba

despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1

din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse

de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat

deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu

aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recurenții au invocat și

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să

poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

În consecință, recursul declarat de

reclamanți va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții

V.E., C.E. și C.I.

împotriva

deciziei nr. 297/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2012.