ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3508/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3508/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, secția civilă, reclamanta R.M., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a

solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în urma constatării

caracterului politic al condamnării sale și a defunctei sale mame, să oblige

Statul Român la plata despăgubirilor materiale și morale cauzate pentru

suferințele fizice și psihice la care au fost supuși toți membrii familiei

sale, respectiv reclamanta și defuncta sa mamă prin faptul că au fost deportați

și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu (Decizia nr. 200/1951) în Câmpia

Bărăganului și confiscarea tuturor bunurilor, precum și pentru toate

persecuțiile pe care le-au suportat după revenirea la domiciliu, despăgubiri pe

care le-a apreciat la suma de 1.000.000 euro pentru fiecare persoană; a

solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri

materiale și morale în valoare totală de 2.000.000 euro, cu titlu de daune

materiale și morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic.

În fapt, reclamanta a

arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu membrii familiei sale,

respectiv mama sa, au fost obligați să plece din casele sale, fiind deportați

din localitatea Gelu, județul Timiș în Câmpia Bărăganului, localitatea Bumbăcari,

lăsând în urmă o întreagă gospodărie, respectiv casă mobilată, gradină

cultivată, animale, pasări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta

de pe el.

Reclamanta a arătat

că această măsură i-a marcat întreaga existență, descriind în mod amănunțit

condițiile în care a avut loc ridicarea celor deportați, transportul lor spre

locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul

strămutării și lipsa unor condiții minime de trai și igienico-sanitare.

Sub aspect

patrimonial, reclamanta a învederat că la întoarcerea din Bărăgan a primit cu

greu casa pe care au fost obligați să o părăsească, aceasta fiind vandalizată

de către cei care o folosiseră, nu mai erau animale, pământul a rămas la IAS

sau la CAP.

În drept, reclamanta

a invocat prevederile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 2169/Pi din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș, invocată de pârât

prin întâmpinare, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul BNR din

ziua plății al sumei de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu și al

sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul său de

gradul I și a respins restul pretențiilor.

A respins cererea

reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că la termenul de judecată din data de 21 mai 2010

reprezentantă reclamantei a învederat instanței că a chemat în judecată

D.G.F.P. Timiș în calitate de reprezentant al Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar nu în nume propriu, precizare față de care instanța a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș, conform

art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Conform Adresei R-l

67 din 7 decembrie 2000 a Ministerului Justiției - Direcția Instanțelor

Militare, reclamanta împreună cu mama sa, R.V. (decedată ulterior, la data de

30 septembrie 1977) au fost strămutate la data de 18 iunie 1951, conform

deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Gelu, județul Timiș, fixându-li-se

domiciliu obligatoriu în localitatea Bumbăcari; prin Decizia MAI 6200/1955, la

data de 20 decembrie 1955, persoanelor menționate li s-au ridicat restricțiile

domiciliare.

Tribunalul a apreciat

drept notorii circumstanțele în care au fost ridicați de la domiciliile lor

(sub pază înarmată, fără o notificare prealabilă și luând din locuința doar

strictul necesar) precum și condițiile improprii de viață și muncă la care au

fost expuși cei strămutați din regiunea de vest a țării în Bărăgan, urmare a

Deciziei 200/1951 a MAI, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale

perioadei respective și având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui

subiect.

Astfel fiind, în

perioada deportării, reclamanta și defuncta sa mamă au fost supuse unui regim

special de viață, impus de către organele statului român din acea perioadă în

privința persoanelor deportate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate

împotriva regimului politic de la acel moment. Acest regim a presupus măsuri

severe de izolare în câmp, lipsa unei locuințe și a unor minime condiții de

igienă, expunerea celor deportați la intemperiile naturii și la o viață sub

limita demnității umane. La toate acestea s-a adăugat și umilința ștampilei

„DO" (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate, astfel încât cei

deportați să nu se poată deplasa pe o raza mai mare de 5 km de localitatea în

care au fost arondați.

Din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și art. 5 alin. (1

1

) din

Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a reținut că

Statul Român a înțeles să stabilească limitele în care răspunde pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri

administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma de 10.000

euro, care, din aceleași dispoziții legale, va fi acordată de Statul Român

persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal,

care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr.

118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în

plan fizic, psihic și social. Totodată, a fost stabilit un plafon maxim de

5.000 euro pentru soțul și descendenții de gradul I ai persoanei condamnate sau

care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce

înseamnă că suma maximă de 5.000 de euro va fi acordată soțului și

descendenților de gradul I ai persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de

libertate ce tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri

reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și al O.U.G. nr.

214/1999 și care a suportat suferințe deosebite în plan fizic, psihic și

social.

Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată

și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

către reclamantă a echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plății al sumei

de 3.500 euro, pentru prejudiciul moral propriu și al sumei de 3.000 euro

pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul sau de gradul I.

A fost respinsă în

rest cererea de acordare a daunelor morale până la limita solicitată de către

reclamanta precum și cererea de acordare a daunelor materiale.

Împotriva hotărârii

tribunalului au declarat apel părțile.

Prin Decizia civilă

nr. 714/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința

apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei,

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Curtea a mai reținut

că reclamanta nu avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun"

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

Trecând peste

criticile aduse hotărârii primei instanțe, care nu pot forma obiect al analizei

în recurs, recurenta arată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010

contravine art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează

dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la

Convenție, art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu

drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu

componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent

și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul

civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui

litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament

diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie

să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața

legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că,

situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în

esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această

deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate

în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament

juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească

definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată

tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior

conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii,

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații

egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat

de Convenție este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare,

dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau

comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru

realizarea lui.

Art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de

protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui

drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în

exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în

care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a

se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea

din 2009).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție

este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă",

adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat"

(cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31,

pag. 16, paragraful 33). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care

solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este

determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către

instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o

serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare,

incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului,

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Aplicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în

temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări

între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază

de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri

definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu

dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată,

cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil,

astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În esență, recurenta

susține că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 nu pot viza decât situațiile juridice născute după ce dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca

neconstituționale, iar aplicarea acesteia prezentului litigiu ar fi de natură a

duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte, instanța fiind obligată să dea

prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art.

20 din Constituția României.

Intimatul-pârât a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de

Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii

sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea

ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulară a unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință,

nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta R.M. împotriva Deciziei nr. 714/A din

7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM