ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8517/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8517/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 64 din 12 februarie

2010 a Tribunalului Mehedinți, s-a respins excepția necompetenței teritoriale;

s-a admis, în parte, acțiunea precizată de reclamantul C.I. și a fost obligat

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei de

200.000 RON, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut, pe fond, următoarele:

Potrivit art. 3 din

Legea nr. 221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe acte normative, printre care și Decizia nr.

200/1951 a M.A.I.

De asemenea, art. 5

din același act normativ stipulează, la alin. (1), dreptul oricărei persoane

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și

după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul

al II-lea inclusiv, de a solicita obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În speță, instanța a

reținut că reclamantul a făcut dovada strămutării sale împreună cu familia la

data de18 iunie 1951, în comuna Frumușița Nouă-Galați, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, după cum rezultă din adresa emisă de Consiliul Securității

Statului din 14 iunie 1960 și M.A.N. nr. 896/2009, unde li s-a stabilit

domiciliul obligatoriu, restricțiile domiciliare fiind ridicate la 20 decembrie

1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, iar prin Decizia nr. 201/2004,

reclamantului i s-a acordat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Cu actele de filiație

depuse la dosar reclamantul a făcut și dovada calității sale de moștenitor al

autoarei M.A., decedată la 22 februarie 1985.

Având în vedere

spiritul și rațiunea Legii nr. 221/2009, de înlăturare, chiar și parțială, a

efectelor unor grave abuzuri petrecute în România, în timpul regimului

totalitar, instanța a apreciat că, pentru prejudiciul moral cauzat

reclamantului și mamei sale, în raport de suferința gravă și incomensurabilă

provocată de autoritățile comuniste prin deportarea sa și a familiei în

perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, o indemnizație de 200.000 RON este

echitabilă, față de cererea reclamantului, de 1.000.000 RON, așa cum și-a

precizat-o, avându-se în vedere, la stabilirea acestui cuantum, și măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de care

beneficiază reclamantul, respectiv de suma de 901 RON.

Prin Decizia civilă

nr. 138 din 3 mai 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român,

prin M.F.P. - D.G.F.P. Mehedinți, împotriva sentinței civile sus-menționate.

A admis apelul

declarat de reclamant împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F., la plata,

către reclamant, a sumei de 400.000 RON daune morale. S-a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor

condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate

acestora. Anterior legii în discuție, au fost adoptate Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și

materiale suferite în timpul regimului politic trecut, de categorii de persoane

expres prevăzute în actele normative respective.

Legea din 2009 are

caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu

caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste

condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară; acordarea de

despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul-Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului

material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau

ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu

s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Prin art. 1 și art. 3

din Legea nr. 221/2009, se definesc două categorii de măsuri abuzive luate de

regimul politic comunist și care pot fi reparate, și anume condamnările cu caracter

politic, definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza

cărora a fost pronunțată condamnarea, și măsurile administrative cu caracter

politic. Acestea din urmă, care sunt definite ca măsuri administrative având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități

și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de

legiuitor, pe de o parte, iar pe de alta parte, alte măsuri administrative,

dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic, cu aplicarea

concordantă a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Modalitatea practică

de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din Lege.

Prin alin. (1) se stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic se poate adresa instanței de judecată. Lit. a) din acest

alineat prevede posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare iar lit. b)

stabilește acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă nu a obținut reparația în condițiile legilor anterioare.

Cadrul general de

reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din

interpretarea logică și teleologică a prevederilor art. 5, privește toate persoanele,

atât pe cele condamnate politic, cât și pe cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative politice în perioada de referință, care beneficiază de

dreptul la despăgubiri morale și/sau materiale.

Atât condamnările,

cât și măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive

ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit, sub diverse

forme, regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și

morale. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale

și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea

unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situații similare.

Această interpretare

rezultă și din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. (2)

lit. a) - j) și art. 3 lit. a) - f), care trimit, prin enumerare, la rațiunile

politice care au stat la baza reglementărilor anumitor infracțiuni sau fapte

fără caracter penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist, dar și din

dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2), care fac trimitere, în egală măsură, la

dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ca sistem de referință pentru

tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării

penale sau al măsurii administrative. În aceste situații legea nu distinge,

astfel că, în spiritul unei consecvențe legislative, trebuie să se facă o

asimilare nu numai la nivel declarativ, ci și la nivelul aplicării practice. Un

argument în plus este acela că legile cu caracter reparatoriu anterioare, de

care instanța trebuie să țină seama la stabilirea cuantumului măsurilor

reparatorii, acoperă întreaga paletă a măsurilor cu caracter abuziv -

condamnări politice sau măsuri administrative asimilate acestora - iar legea

actuală are un evident caracter de complinire, caz în care trebuie să fie

aplicate aceleași reguli de raționament juridic.

Dacă legiuitorul ar

fi intenționat să excludă, în mod categoric, de la despăgubiri pentru

prejudiciul moral, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice

administrative, ar fi folosit, ca tehnică legislativă, același procedeu

utilizat la redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege, potrivit cu care se

acordă despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate, dacă nu au fost

restituite sau nu s-au obținut anterior despăgubiri în echivalent, în scopul

evitării unei duble reparații. Așadar, ar fi trebuit să se prevadă expres că un

astfel de prejudiciu moral a fost deja acoperit prin aplicarea Decretului-lege

118/1990; or, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009, se arată că măsurile

stabilite prin decretul anterior nu sunt afectate.

Concluzia este aceea

că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral și persoanele care au

fost victima unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu a fost

satisfăcut adecvat prin legea veche.

Cum art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009 stabilește că, printre măsurile administrative cu

caracter politic, se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate și pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.,

iar, în cauză, reclamantul a făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic, fiind dislocat în județul Galați, în perioada 18 iunie 1951 -

20 decembrie 1955, împreună cu familia, în temeiul art. 5, acesta poate

solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.

Tribunalul a

considerat corect faptul că acțiunea este admisibilă, însă a stabilit un

cuantum prea mic pentru daunele solicitate.

Reclamantul a

solicitat despăgubiri morale atât pentru prejudiciul suferit în nume propriu,

cât și în calitate de moștenitor al mamei sale, victimă a aceleiași măsuri.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de

bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a

munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de

măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile

personale nepatrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu

moral, care justifică acordarea unei compensații materiale.

Întinderea acestei

compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței,

cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o

reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

Prima instanță și-a

raportat soluția, în principal, la cuantumul stabilit ca indemnizație prin

Decretul-Lege nr. 118/1990, însă instanța de apel a considerat că, raportat la

perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse

reclamantului și mamei sale, nevoiți să suporte pe nedrept un regim de viață

inuman, se justifică acordarea de daune morale într-un cuantum de 400.000 RON,

adică de circa 50.000 RON pentru fiecare an de domiciliu forțat, pentru fiecare

persoană.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Mehedinți, criticând-o pentru următoarele considerente:

conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral doar persoanelor care

au suferit condamnare prin sentință penală, nu și celor față de care s-a luat o

măsură administrativă, cum este cazul de față.

Astfel, în partea

introductivă a art. 5 din Lege se arată care sunt persoanele care urmează să

beneficieze de măsuri reparatorii în temeiul legii, fiind menționate aici

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au

făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic.

Totodată, însă, din

modul de redactare a legii, rezultă că, la fiecare măsură reparatorie în parte,

se face vorbire despre categoriile de persoane care urmează să beneficieze de

aceasta.

În ce privește

daunele morale, reglementate prin art. 5 lit. a) din Lege, se specifică faptul

că acestea se cuvin pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Termenul de

condamnare, folosit de lege, este cel specific dreptului penal nu și în sens

general, și, în consecință, beneficiază de daune morale numai persoanele care

au suferit condamnări prin sentințe penale, nu și cele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic.

În speță, reclamantul

solicită despăgubiri pentru repararea prejudiciilor morale în urma luării unei

măsuri administrative cu caracter politic și nicidecum în urma unei condamnări

dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

persoanelor persecutate politic, în perioada comunistă, sunt stabilite prin

O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-lege nr. 118/1990, alături de alte norme

speciale de reparație.

Actele normative

enunțate au drept scop repararea prejudiciilor de ordin material și, nu în

ultimul rând, moral, celor care au suferit atrocitățile unui regim politic

contestat.

În consecință, urmare

recunoașterii calității de luptător anticomunist, persoanele cu această

calitate beneficiază de: restituirea în natură sau în echivalent a bunurilor

confiscate, acordarea de ordine și medalii, atribuirea numelui unor străzi,

parcuri, dreptul la o indemnizație pentru fiecare an de detenție, strămutare,

deportare, prizonierat, pensie de urmaș, de vechime în munca pentru fiecare an

de detenție, prizonierat, strămutare, deportare, facilitați de transport,

servicii, locuințe, asistență medicală, scutire de la plata taxelor și

impozitelor.

În speță, reclamantul

s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990

și a fost despăgubit pecuniar - prin acordarea unei indemnizații lunare.

situația în care instanța consideră întemeiată acțiunea reclamantului,

recurentul a susținut că daunele morale acordate sunt exagerate față de

situația de fapt.

Întinderea acestei

compensații se stabilește pe baza unor criterii cum ar fi: durata măsurii

abuzive, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei,

fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de

cuantificat la nivel material, ținându-se seama de aplicarea principiului

îmbogățirii fără justă cauză. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente

unui prejudiciu nepatrimonial implică o operațiune de estimare, care se

efectuează în raport cu anumite criterii obiective, și nu în mod arbitrar.

Daunele morale se

stabilesc prin apreciere, în funcție de criteriile referitoare la consecințele

negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, social,

importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea

percepției consecințelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a

prejudiciului moral sunt subordonate aprecierii rezonabile, pe o bază

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei.

situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea

aceluiași drept - Legea nr. 221/2009, (referitor la ascendenții comuni),

reclamantul trebuie să facă dovada calității procesuale active unice

(certificat de moștenitor, acte de filiație și declarație autentică) - având în

vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.

Principiul unicității

trebuie aplicat pentru evitarea situațiilor în care reclamantul nu urmărește

realizarea unui act de justiție, ci un interes personal, situat în afara sau

chiar împotriva prevederilor Legii nr. 221/2009. Art. 723 C. proc. civ.

stabilește că

"

Drepturile procedurale vor fi exercitate cu bună-credință

și potrivit scopului pentru care temeiul legal al acțiunii - Legea nr. 221/2009

- a fost adoptată de Parlamentul României și promulgată de Președintele

României.

"

În cazul în care se

va stabili un abuz de drept, protecția legii asupra celui culpabil încetează, iar

acțiunea trebuie respinsă.

De altfel, și în noul

C. civ., art. 14 alin. (1) este formulat astfel:

"

Persoanele fizice și

persoanele juridice participante la raporturile civile trebuie să-și exercite

drepturile .. cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunurile

moravuri

"

,

iar, prin art. 15 se statuează că:

"

Niciun drept nu poate fi exercitat în

scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori în mod excesiv și nerezolvabil,

contrar bunei-credințe

"

.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate, în sensul

respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Intimatul reclamant a

depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate de pârât și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru acele critici susceptibile de această

încadrare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

susținerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci

și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, criticile în acest

sens nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Lege,

"

Orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de

la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…

".

Într-adevăr, la lit.

a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral

suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul

argumentului gramatical, susținerea recurentului este corectă.

Instanța de apel a

procedat însă, în mod corect, atunci când, în soluționarea cauzei, nu s-a

rezumat doar la interpretarea gramaticală, ci a avut în vedere și perspectiva

interpretării logico-sistematice și teleologice, reținând, în urma corelării

mai multor dispoziții din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit.

a), că această normă se aplică și în cazul măsurilor administrative cu caracter

politic.

Astfel după cum

rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu

caracter politic, cât și măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, în mod

corect, Curtea a corelat dispoziția de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din

preambulul acestui alineat, care deschide calea acțiunii în justiție pentru repararea

prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât

și ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.

În urma acestei

corelări, Curtea a ajuns la concluzia corectă că intenția legiuitorului a fost

de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost

condamnate politic, cât și pe cele care au suferit măsuri administrative din

aceleași motive.

Scopul legiuitorului

în sensul amintit a fost confirmat ulterior prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010

care, la art. I pct. 1, prevedea că

"

La art. 5, alin. (1), lit. a) se

modifică și va avea următorul cuprins:

"

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până

la:

pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic…

"

.

Chiar dacă art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1354/2010 a Curții Constituționale, el este concludent pentru rezolvarea

problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de

recurs a pârâtului.

Din expunerea

motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanței de urgență menționate,

aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea

despăgubirilor, care să mențină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în

scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009 în forma inițială. În caz

contrar, însuși scopul Ordonanței, de a limita cuantumul despăgubirilor în

funcție și de cel care le solicită (victima opresiunii, soțul supraviețuitor

sau descendenții până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea

echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor

beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuție.

Așa fiind,

categoriile de despăgubiri - morale și materiale, enumerate în continuare, la

lit. a) și b), nu pot fi înțelese decât ca vizând persoanele care au suferit

oricare dintre măsurile cu caracter politic menționate la alin. (1), adică fie

condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a

distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări

și măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării -

moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu

pentru persoane aflate în situații similare, întrucât atât condamnările cu

caracter politic, cât și măsurile administrative cu caracter politic sunt

măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale și

morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar

comunist.

Prin urmare,

recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de el și de mama sa prin dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la

art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

această lege.

În consecință, din

acest punct de vedere, nu sunt întrunite, în speță, condițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe

temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform

Decretului-lege nr. 118/1990 sau O.U.G. nr. 214/1999, acest aspect urmând a fi

avut în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a

actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri

"

orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic

"

, iar potrivit art. 5

alin. (1

1

),

"

la stabilirea cuantumului despăgubirilor

prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a

se limita la acestea, … măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 …O.U.G. nr. 214/1999…”.

Rezultă că este vorba

de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de

fond au ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa

cum este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul

reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și

actul normativ invocat în recurs.

În consecință, nici

această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie

să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce

se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la

criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în

discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea mai mare parte

dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur

teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport

de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea

proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată,

însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi

disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând

ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata

acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantului și mamei sale în

timpul în care au locuit în localitatea unde au fost mutați și ulterior

întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin

Decretul-lege nr. 118/1990).

Deși se referă la

necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu

arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul

nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară a reclamantului.

Cenzurarea temeiniciei

unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda

la reducerea cuantumului fixat de Curtea de Apel.

Prin urmare, și cu

privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de

nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu

cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și

jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate.

privește necesitatea depunerii unui certificat de moștenitor la dosar, în

scopul justificării legitimării procesuale active unice, această susținere

este, de asemenea, neîntemeiată.

După cum s-a arătat

în precedent, prin dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, se

conferă calitate procesuală activă pentru formularea acțiunilor întemeiate pe

această lege, în principal, persoanei care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea

inclusiv.

Legea nu vizează pe

moștenitori, ci pe descendenții până la gradul al doilea inclusiv, astfel încât

nu are relevanță dacă aceștia sunt sau nu și moștenitorii persoanei care a

suferit condamnarea sau măsura administrativă cu caracter politic, mai precis,

dacă au acceptat sau nu succesiunea celui în cauză sau sunt renunțători la

succesiunea respectivă. Ca atare, nu se impune depunerea unui certificat de

moștenitor în cauză, de pe urma mamei reclamantului.

În plus, instanța de

fond a reținut că, prin actele de filiație depuse la dosar, reclamantul a

dovedit calitatea procesuală activă în ceea ce privește pretențiile formulate

pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, în prezent decedată, iar acest

aspect nu mai poate fi combătut de recurent, față de actuala structură a

recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de

probele administrate.

De asemenea,

susținerile recurentului care fac trimitere la texte de lege ce consacră

exercitarea drepturilor unei persoane cu bună-credință, deși corecte, nu au

relevanță în cauză, întrucât pârâtul nu a invocat și, cu atât mai mult, nici nu

a dovedit că există vreo acțiune pe rolul instanțelor, formulată de alte

persoane decât reclamantul, având ca obiect acordarea daunelor morale, în

temeiul Legii nr. 221/2009, pentru suferințele suportate de mama acestuia, ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse asupra sa.

De altfel, recurentul

nici nu prezintă interes în susținerea criticii, deoarece, și în cazul unei

acțiuni separate de cea care formează obiectul prezentei cauze, unde recurentul

ar avea, în mod obligatoriu, calitatea de parte, față de dispozițiile art. 4

alin. (4) din Lege, acesta poate aduce la cunoștința instanței respective

demersul reclamantului din litigiul de față și soluția pronunțată.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o

soluție cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, astfel încât,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. Mehedinți, împotriva Deciziei nr. 138 din 3 mai 2010 a Curții de

Apel Craiova, Secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.