ÎCCJ, decizie (scj.ro #81846)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81846) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Dreptul unei persoane care a fost supusă

unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Stabilirea cuantumului

despăgubirilor în raport de principiul proporționalității

între suma acordată cu acest titlu și prejudiciului încercat

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

delictuală.

Index

alfabetic :

daune morale

- prejudiciu

- despăgubiri

- persoană strămutată

Legea nr. 221/2009

Cod civil, art. 998, art. 999

Repararea materială a daunelor morale

este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art.

998-

999

C

.civ

care folosesc termenul de prejudiciu, fără a

distinge între cel material și cel moral, cât și de unele

dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin.

(1) lit. a, reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră

în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”.

Este adevărat că în cazul daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor, însă despăgubirea

bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial

nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de

stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei

despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru

daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi

și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința

psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere

și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările

produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de

apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale

nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească

dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru

a repara prejudiciul moral produs

.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.

6330 din 22 septembrie 2011.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta O.V.S. a

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii

administrative la care a fost supusă reclamanta și să oblige

pârâtul la plata sumei de 500.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

daunele morale suferite.

Prin

sentința civilă nr. 561 din 1 ianuarie 2010, Tribunalul

Caraș-Severin a

admis în parte

acțiunea și a obligat

pârâtul

să plătească reclamantei suma de 125.000 euro, echivalentul în

lei la data efectuării plății.

Prima

instanță a reținut

că

reclamanta O.V.S.,

împreună cu părinții săi, a fost strămutată prin

Decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu

Nicolinți

,

în localitatea Cehul Silvaniei din Câmpia Bărăganului, începând cu

data 18 iunie 1951 și până la data de 8 martie 1956.

Prin

hotărârea nr. 997/1990, emisă de

Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a

Decretului - Lege nr.118/1990, s-a acordat

reclamantei o indemnizație lunară de 956 lei.

Din

declarațiile martorilor rezultă că strămutarea avut

consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra reclamantei, fiind

grav vătămată integritatea fizică și psihică a

persoanei deportate.

Totodată,

la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare

izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de

muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost

plătit decât al altor persoane.

Prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a

fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială

și politică a comunității, accesul la educație și

la un loc de muncă corespunzător pregătirii fiind deosebit de

greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor

familiei în societate sub toate aspectele.

Față

de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța

a apreciat că suma de 125.000 euro

reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat

de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, iar prin decizia

civilă nr. 326/A din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a

admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința în sensul

că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3000

euro cu titlu de despăgubiri.

Instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Atingerile aduse prin

încălcarea drepturilor nepatrimoniale – drepturilor la

viață,

la integritate

corporală și la sănătate, dreptul la libertate

individuală, dreptul la viață personală,

la intimate și la liniște, la

sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste,

dreptul la viața de familie, dreptul la

cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație –

cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și

prejudicii morale.

Un

criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență

în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este

echitatea. Din acest punct de vedere,

stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri

implică fără îndoială

și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să

stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care

niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și

despăgubirile acordate, în măsură să permită celui

prejudiciat anumite avantaje care să atenueze

suferințele morale, fără a se

ajunge însă în situația

îmbogățirii

fără just

temei.

Și

în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul

echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana

vătămată să primească o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar

în același timp,

despăgubirile

să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici

venituri nejustificate pentru victime.

Curtea

de Apel a reținut că la data soluționării apelului erau

aplicabile dispozițiile art. II din OUG nr. 62/2010 și a apreciat

că pentru prejudiciul moral

suferit

de reclamantă, care

este

titulara

măsurii deportării,

suma

de 3.000

euro

este echitabilă.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta O.V.S., cât și pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

1.

Prin recursul formulat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9

Cpc

., reclamanta arată că prevederile OUG nr.

62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2010 sunt

neconstituționale, fiind constatate ca atare prin decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în Monitorul

Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

pct. 9

Cpc

., Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice formulează următoarele critici de

nelegalitate:

Prin măsura

dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în 18

iunie 1951 – 8 martie 1956, se poate constata că reclamanta a fost supus

unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o

condamnare.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie

atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare

bănească.

Pe de altă parte,

acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că

însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter

reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

Totodată, suma

acordată de instanță este nejustificată în raport de

întinderea prejudiciului real suferit și de faptul că daunele morale

nu pot fi evaluate in bani.

Analizând decizia

recurată

în limita criticilor formulate prin

recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

privește criticile formulate sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate, având în vedere împrejurarea că, prin decizia nr. 354/2010,

Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I

din OUG 62/2010 sunt neconstituționale, Înalta Curte reține

următoarele:

Situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor

administrate și care, față de dispozițiile art. 304

Cpc

., nu mai pot fi

reapreciate

în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamanta O.V.S.,

împreună cu mama sa au fost deportate în Câmpia Bărăganului,

începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 8 martie 1956.

Probele administrate

au dovedit că în cauză, prin măsura administrativă

dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a

existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul

reclamantei la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.

Cuantumul

despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul

proporționalității între suma acordată cu acest titlu,

durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma

într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant.

De altfel, Legea nr.

221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp

scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe

plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii

acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190. Aceleași criterii

urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de rațiune, și

în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În verificarea

legalității deciziei

recurate

, prin

aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile

administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere

împrejurarea că reclamanta a fost deportată începând cu data 18 iunie

1951 și până la data de 8 martie 1956 și că această

împrejurare a produs consecințe în viața reclamantei pe plan psihic,

social și profesional, lezând valori nepatrimoniale ce țin de

demnitate, de onoare, influențându-i relațiile sociale și

determinând în acest fel o suferință psihică.

În lipsa unor

cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște

dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului

proporționalității și al criteriilor exemplificate,

față de perioada deportării dispusă prin măsura

administrativă –

18 iunie 1951-8

martie 1956 – de suferințele fizice și psihice

încercate de reclamantă raportate la

vârsta acesteia la momentul deportării, ținând seama și de

consecințele produse ulterior în viața sa pe plan social și

profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în

temeiul

Decretului-Lege

nr. 118/1990, Înalta Curte

apreciază că suma de 33.000

euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul

moral produs.

În

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)

Cpc

.,

raportat la art. 304 pct. 9

Cpc

., Înalta Curte a

admis recursul declarat de reclamantă și a modificat decizia

recurată

în sensul că a obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei

de 33.000

euro,

echivalentul în lei la data efectuării

plății.

nelegalității deciziei pronunțate de instanța de apel,

recurentul formulează mai multe argumente și anume: daunele morale nu

sunt susceptibile de evaluare bănească; în condițiile Legii nr.

221/2009 numai persoanele care au suferit condamnări politice

beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral încercat; măsurile compensatorii obținute de reclamant în baza

Decretului-Lege

nr. 118/1990, reprezintă o sumă

echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru respectarea

principiul proporționalității dintre prejudiciu și

despăgubire; cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de

apel este mult prea mare față de criteriile în raport cu care acesta

se stabilește.

Critica vizând

imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este

întemeiată.

Repararea

materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de

principiu, de prevederile art. 998-

999

C

.civ

care folosesc termenul de prejudiciu, fără a

distinge între cel material și cel moral, cât și de unele

dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin.

(1) lit. a, reglementează în mod expres dreptul persoanelor care

intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului

la acordarea unor

despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit

”.

Este adevărat

că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le

generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor.

Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea

unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei

imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între

cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar

trebui să-l repare.

Problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea

economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi

demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce

le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a

aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează

și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de

judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și

să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani

este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Este, de asemenea,

nefondată și critica prin care recurentul susține că, în

condițiile Legii nr. 221/2009, numai persoanele care au suferit

condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, nu și cele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În mod expres, art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 include printre beneficiarii măsurilor pe

care le reglementează și persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Este indiscutabil în

cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care,

față de prevederile art. 304

Cpc

. nu mai

pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că reclamanta

O.V.S., împreună cu mama sa au fost deportate în Câmpia

Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data

de 8 martie 1956 în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne.

Art. 3 alin. (1) lit.

e din Legea 221/2009 enumeră printre măsurile administrative cu

caracter politic și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne, astfel încât, față de conținutul acestui text legal

și de cel al art. alin. 1 din același act normativ, în mod legal

instanța de apel a constatat dreptul reclamantei care a făcut

obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Nici critica prin care

se susține că măsurile compensatorii de care reclamanta

beneficiază în baza

Decretului-Lege

nr.

118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă,

suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi

primită.

Prin hotărârea

nr. 997 din 19 septembrie

1990

a

Comisiei Județene Caraș-Severin de aplicare

a

Decretului-Lege

nr. 118/1990 s-a stabilit în

favoarea reclamantei o indemnizație lunară de 956 lei.

Însă, art. 5

alin.(1) lit. a din Legea 221/2009 instituie obligația instanțelor de

a ține seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul

Decretului-Lege

nr. 118/1990,

fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate

prin respectivul decret, astfel încât critica formulată nu este

întemeiată.

În ceea ce privește criticile formulate de pârât sub

aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, față

de considerentele expuse anterior în analiza motivelor de recurs formulate de

reclamantă sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste

critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1)

Cpc

., a respins, ca

nefondat, recursul formulat de pârât.