ÎCCJ, decizie (scj.ro #81846)

Dreptul unei persoane care a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Stabilirea cuantumului despăgubirilor în raport de principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu și prejudiciului încercat Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă delictuală.

Index alfabetic : daune morale - prejudiciu - despăgubiri - persoană strămutată Legea nr. 221/2009 Cod civil, art. 998, art. 999 Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998- 999 C .civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a, reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6330 din 22 septembrie 2011. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamanta O.V.S. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta și să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Prin sentința civilă nr. 561 din 1 ianuarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 125.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății. Prima instanță a reținut că reclamanta O.V.S., împreună cu părinții săi, a fost strămutată prin Decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Nicolinți , în localitatea Cehul Silvaniei din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 8 martie 1956. Prin hotărârea nr. 997/1990, emisă de Comisia Județeană Caraș-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr.118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 956 lei. Din declarațiile martorilor rezultă că strămutarea avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra reclamantei, fiind grav vătămată integritatea fizică și psihică a persoanei deportate.

Totodată, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane. Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele. Față de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța a apreciat că suma de 125.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, iar prin decizia civilă nr. 326/A din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3000 euro cu titlu de despăgubiri. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Atingerile aduse prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale – drepturilor la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală, la intimate și la liniște, la sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație – cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Curtea de Apel a reținut că la data soluționării apelului erau aplicabile dispozițiile art. II din OUG nr. 62/2010 și a apreciat că pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, care este titulara măsurii deportării, suma de 3.000 euro este echitabilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta O.V.S., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

1. Prin recursul formulat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc ., reclamanta arată că prevederile OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2010 sunt neconstituționale, fiind constatate ca atare prin decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010. 2. În baza art. 304 pct. 9 Cpc ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate: Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în 18 iunie 1951 – 8 martie 1956, se poate constata că reclamanta a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. Totodată, suma acordată de instanță este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit și de faptul că daunele morale nu pot fi evaluate in bani.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: 1. În ceea ce privește criticile formulate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, având în vedere împrejurarea că, prin decizia nr. 354/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I din OUG 62/2010 sunt neconstituționale, Înalta Curte reține următoarele: Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 Cpc ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamanta O.V.S., împreună cu mama sa au fost deportate în Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 8 martie 1956. Probele administrate au dovedit că în cauză, prin măsura administrativă dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantei la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.

Cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant. De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190. Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de rațiune, și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În verificarea legalității deciziei recurate , prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamanta a fost deportată începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 8 martie 1956 și că această împrejurare a produs consecințe în viața reclamantei pe plan psihic, social și profesional, lezând valori nepatrimoniale ce țin de demnitate, de onoare, influențându-i relațiile sociale și determinând în acest fel o suferință psihică.

În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor exemplificate, față de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă – 18 iunie 1951-8 martie 1956 – de suferințele fizice și psihice încercate de reclamantă raportate la vârsta acesteia la momentul deportării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața sa pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 33.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) Cpc ., raportat la art. 304 pct. 9 Cpc ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă și a modificat decizia recurată în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 33.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății.

2. În susținerea nelegalității deciziei pronunțate de instanța de apel, recurentul formulează mai multe argumente și anume: daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească; în condițiile Legii nr. 221/2009 numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat; măsurile compensatorii obținute de reclamant în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru respectarea principiul proporționalității dintre prejudiciu și despăgubire; cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel este mult prea mare față de criteriile în raport cu care acesta se stabilește.

Critica vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998- 999 C .civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a, reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ”. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor.

Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Este, de asemenea, nefondată și critica prin care recurentul susține că, în condițiile Legii nr. 221/2009, numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În mod expres, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 include printre beneficiarii măsurilor pe care le reglementează și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 Cpc . nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că reclamanta O.V.S., împreună cu mama sa au fost deportate în Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 8 martie 1956 în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Art. 3 alin. (1) lit. e din Legea 221/2009 enumeră printre măsurile administrative cu caracter politic și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât, față de conținutul acestui text legal și de cel al art. alin. 1 din același act normativ, în mod legal instanța de apel a constatat dreptul reclamantei care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Nici critica prin care se susține că măsurile compensatorii de care reclamanta beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită. Prin hotărârea nr. 997 din 19 septembrie 1990 a Comisiei Județene Caraș-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizație lunară de 956 lei. Însă, art. 5 alin.(1) lit. a din Legea 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret, astfel încât critica formulată nu este întemeiată.

În ceea ce privește criticile formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, față de considerentele expuse anterior în analiza motivelor de recurs formulate de reclamantă sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) Cpc ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârât.