ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6875/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6875/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 29 octombrie 2009,

reclamantul S.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

constate caracterul politic al măsurilor administrative care s-au dispus

împotriva sa în perioada anilor 1951 - 1955 și să oblige pârâtul la plata sumei

de 20.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând

prejudiciul moral suferit în acea perioadă.

La termenul de judecată din data de 28

ianuarie 2010, reclamantul prin apărător, a formulat precizări la acțiune, prin

care și-a majorat câtimea obiectului pretențiilor la suma de 40.000 euro,

echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciul moral

real suferit de reclamant în perioada 1951 - 1955. Totodată, a precizat că

solicită doar obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, nu și constatarea

caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantului,

întrucât acest caracter este stabilit prin lege.

Prin Sentința civilă

nr. 87 din 28 ianuarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

reclamantului S.M. și a obligat pârâtul Statul Român să achite reclamantului

suma de 5000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent în RON la cursul

BNR de la data plății efective.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost supus în

perioada 1951 - 1955 măsurii administrative de stabilire a domiciliului

obligatoriu motiv pentru care este îndreptățit, potrivit art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a

acestei măsuri, privațiunile impuse familiei reclamantului prin stabilirea

domiciliului obligatoriu aducând atingere drepturilor și libertăților

fundamentale și producând suferințe pe plan moral și social.

Instanța a mai

reținut că Legea nr. 221/2009 stabilește despăgubiri suplimentare în situația

în care se apreciază că reparația obținută prin efectul Decretului-Lege nr.

118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă în raport cu suferința

deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive

ale regimului din perioada de referință a legii și a considerat că acordarea

sumei de 5000 de euro reclamantului este de natură să ofere acestuia o

satisfacție cu caracter compensatoriu.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul S.M. cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța.

Prin Decizia civilă

nr. 211/C/29 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins apelul

declarat de reclamant și a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 euro către

reclamant, în echivalent în lei la data plății, menținând restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prima instanță a

reținut în mod judicios și este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că

reclamantul a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic

dispusă de organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu în localitatea Dâlga, în perioada 1951-1955.

Susținerea

apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de reclamant care a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de

despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată,

în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Acordarea măsurilor

reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude și acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau

în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci

trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în

temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă

o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului

la a cărei reparare este destinat să contribuie.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a

repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a

fost privată.

Prejudiciul moral

care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana

reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor

morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

De reținut că prin

Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate

persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor

administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor

daune, în limitele stabilite de lege.

La aprecierea

cuantumului despăgubirilor instanța de apel va avea în vedere vârsta relativ

mică a reclamantului la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Dâlga,

județul Călărași, consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic

și psihic și consecințele suportate după încetarea măsurii strămutării.

Totodată, prin

trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului

și până în prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare

semnificativă a prejudiciului moral; reclamantul s-a integrat ulterior în

societate, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de

stabilire a domiciliului forțat constituie o formă de satisfacție rezonabilă.

De asemenea, se

reține că reclamantul a beneficiat începând cu anul 1990 și de o serie de

măsuri recunoscute conform Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect necontestat de

acesta.

În raport de toate

aceste elemente, Curtea de Apel a apreciat că o despăgubire de 2.500 euro

constituie o reparație echitabilă și suficientă pentru reclamant.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și reclamantul S.M..

declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează

următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.:

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15

.11.2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I

și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, prin

Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-a constatat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare

sunt neconstituționale.

Prin deciziile

menționate, Curtea Constituțională a constatat că în materia acordării altor

drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist există o serie de acte

normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au

avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției

politice la care au fost supuse în regimul comunist, anume Decretul-lege nr.

118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009.

În speță, reclamantul

a beneficiat începând cu anul 1990 de măsurile reparatorii stabilite prin

Decretul-lege nr. 118/1990 constând în plata unei indemnizații lunare, precum

și celelalte drepturi stabilite de acest act normativ. Toate aceste facilitați,

dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor

reparatorii de care reclamantul a beneficiat deja și de care continuă să

beneficieze.

Având în vedere

Deciziile Curții Constituționale nr. 13545 din 20 octombrie 2010, nr. 358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 rezultă că acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului-lege

nr. 118/1990, a altor drepturi bănești cu titlu de daune morale este

nejustificată și lipsită de temei egal.

declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul

S.M. susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumul daunelor

acordate.

Se susține că

instanța de apel, în cuantificarea acestor daune, nu a avut în vedere perioada

măsurii dispuse, suferințele reale, fizice și psihice încercate și faptul că

stigmatul deportării a marcat pentru mult timp existența celor implicați.

Se arată, totodată,

că O.U.G. nr. 62/2010 aplicată de instanța de apel, a fost declarată

neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a instanței de

control constituțional.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză,

Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește

criticile formulate de ambii recurenți sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate, Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.

I din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale, astfel încât acestea nu pot fi

aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte constată

totodată că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

intervenit pe parcursul soluționării cauzei, după pronunțarea Deciziei nr. 211

din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța care constituie obiectul prezentului

recurs.

Față de împrejurarea

că o hotărâre definitivă dă naștere unei valori patrimoniale în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, intrând astfel în sfera de protecție

a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, apărarea intimatului

întemeiată pe efectele juridice pa care această decizie a Curții

Constituționale le-ar produce în cauză, nu poate fi primită. Câtă vreme este în

posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care îi este recunoscut

dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul moral încercat prin măsura

administrativă cu caracter politic la care a fost supus, reclamantul este

titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție, iar aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

în această fază procesuală ar însemna privarea sa de acest bun.

Este însă fondată

critica formulată de reclamant prin care se susține nelegalitatea deciziei

recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de

criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.

Situația de fapt

stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor

administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot

fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamantul S.M.

împreună cu familia sa au fost strămutați. În baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1955

în localitatea Dîlga Nouă din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie

1951 și până la data de 27 iulie 1955.

Repararea materială a

daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de

prevederile art. 998 - 999 C.civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a

distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale

speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a,

reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de

reglementare a legii de a solicita "obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".

Nu poate fi contestat

în cauză că, prin strămutarea dispusă au fost lezate drepturi fundamentale ale

omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană,

dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind

incontestabil.

Este adevărat că în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată

prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte

între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar

trebui să-l repare.

Problema stabilirii

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor

drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința

psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare

complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi

astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce

cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral

produs.

Pe de altă parte,

cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul

proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea

prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire

pentru reclamant.

De altfel, Legea nr.

221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate,

la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și

condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr.

118/190. Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de

rațiune, și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În lipsa unor

cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la

acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor

exemplificate, față de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă -

18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 - de suferințele fizice și psihice încercate de

reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ținând seama și

de consecințele produse ulterior în viața sa pe plan social și profesional,

precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 30.000 euro reprezintă o justă

despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

Nu poate fi primită

critica formulată de pârât prin care se susține că măsurile compensatorii de

care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o

sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului

suferit nu poate fi primită.

Prin hotărârea nr.

986/20 februarie 1991 a Comisiei Județene Constanța de aplicare a

Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantului o

indemnizație lunară de 822 RON.

Însă, art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține

seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor

deja acordate prin respectivul decret, astfel încât critica formulată nu este

întemeiată.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate reclamantului, față de considerentele expuse anterior în analiza

motivelor de recurs formulate de reclamant sub același aspect, Înalta Curte

apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

În consecință, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul S.M., va modifica în

tot decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite

apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 87/28 ianuarie 2010

a Tribunalului Constanța, secția civilă, și va respinge apelul declarat de

pârât împotriva aceleiași sentințe.

Va schimba în parte

sentința în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 30.000 euro -

echivalent în RON data plății, către reclamant, cu titlu de daune morale și va

menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 211/C din 29 septembrie

2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

muncă și asigurări sociale.

Modifică în tot

decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva

Sentinței civile nr. 87 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția

civilă, și respinge apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în parte

sentința în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 30.000 euro - echivalent

în RON data plății, către reclamant, cu titlu de daune morale.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin DGFP Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 octombrie 2011.