ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6875/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 29 octombrie 2009, reclamantul S.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul politic al măsurilor administrative care s-au dispus împotriva sa în perioada anilor 1951 - 1955 și să oblige pârâtul la plata sumei de 20.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciul moral suferit în acea perioadă.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2010, reclamantul prin apărător, a formulat precizări la acțiune, prin care și-a majorat câtimea obiectului pretențiilor la suma de 40.000 euro, echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând prejudiciul moral real suferit de reclamant în perioada 1951 - 1955. Totodată, a precizat că solicită doar obligarea pârâtului la plata despăgubirilor, nu și constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantului, întrucât acest caracter este stabilit prin lege. Prin Sentința civilă nr. 87 din 28 ianuarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantului S.M. și a obligat pârâtul Statul Român să achite reclamantului suma de 5000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost supus în perioada 1951 - 1955 măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu motiv pentru care este îndreptățit, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, privațiunile impuse familiei reclamantului prin stabilirea domiciliului obligatoriu aducând atingere drepturilor și libertăților fundamentale și producând suferințe pe plan moral și social. Instanța a mai reținut că Legea nr. 221/2009 stabilește despăgubiri suplimentare în situația în care se apreciază că reparația obținută prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999 nu este suficientă în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului din perioada de referință a legii și a considerat că acordarea sumei de 5000 de euro reclamantului este de natură să ofere acestuia o satisfacție cu caracter compensatoriu. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul S.M. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. Prin Decizia civilă nr. 211/C/29 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 euro către reclamant, în echivalent în lei la data plății, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prima instanță a reținut în mod judicios și este necontestat de pârâtul Statul Român faptul că reclamantul a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Dâlga, în perioada 1951-1955. Susținerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 este nefondată, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanță valorică exactă între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie. De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ține de persoana reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale, legate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta. De reținut că prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege. La aprecierea cuantumului despăgubirilor instanța de apel va avea în vedere vârsta relativ mică a reclamantului la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Dâlga, județul Călărași, consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic și consecințele suportate după încetarea măsurii strămutării.

Totodată, prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral; reclamantul s-a integrat ulterior în societate, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al măsurii de stabilire a domiciliului forțat constituie o formă de satisfacție rezonabilă. De asemenea, se reține că reclamantul a beneficiat începând cu anul 1990 și de o serie de măsuri recunoscute conform Decretului-Lege nr. 118/1990, aspect necontestat de acesta. În raport de toate aceste elemente, Curtea de Apel a apreciat că o despăgubire de 2.500 euro constituie o reparație echitabilă și suficientă pentru reclamant.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și reclamantul S.M.. 1. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15 .11.2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale. Prin deciziile menționate, Curtea Constituțională a constatat că în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, anume Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009. În speță, reclamantul a beneficiat începând cu anul 1990 de măsurile reparatorii stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 constând în plata unei indemnizații lunare, precum și celelalte drepturi stabilite de acest act normativ. Toate aceste facilitați, dacă ar fi cuantificate în bani, ar determina o mărire a cuantumului măsurilor reparatorii de care reclamantul a beneficiat deja și de care continuă să beneficieze. Având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 13545 din 20 octombrie 2010, nr. 358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 rezultă că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în completarea Decretului-lege nr. 118/1990, a altor drepturi bănești cu titlu de daune morale este nejustificată și lipsită de temei egal.

2. Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul S.M. susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumul daunelor acordate. Se susține că instanța de apel, în cuantificarea acestor daune, nu a avut în vedere perioada măsurii dispuse, suferințele reale, fizice și psihice încercate și faptul că stigmatul deportării a marcat pentru mult timp existența celor implicați. Se arată, totodată, că O.U.G. nr. 62/2010 aplicată de instanța de apel, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a instanței de control constituțional.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește criticile formulate de ambii recurenți sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. I din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale, astfel încât acestea nu pot fi aplicabile raportului juridic dedus judecății. Înalta Curte constată totodată că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a intervenit pe parcursul soluționării cauzei, după pronunțarea Deciziei nr. 211 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța care constituie obiectul prezentului recurs.

Față de împrejurarea că o hotărâre definitivă dă naștere unei valori patrimoniale în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, intrând astfel în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, apărarea intimatului întemeiată pe efectele juridice pa care această decizie a Curții Constituționale le-ar produce în cauză, nu poate fi primită. Câtă vreme este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care îi este recunoscut dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul moral încercat prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus, reclamantul este titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, iar aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în această fază procesuală ar însemna privarea sa de acest bun.

Este însă fondată critica formulată de reclamant prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamantul S.M. împreună cu familia sa au fost strămutați. În baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1955 în localitatea Dîlga Nouă din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 și până la data de 27 iulie 1955. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998 - 999 C.civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii nr. 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a, reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita "obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit". Nu poate fi contestat în cauză că, prin strămutarea dispusă au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant. De altfel, Legea nr. 221/2009 face referiri, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de și condamnare și consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii acordate deja în baza Decretului-lege nr. 118/190.

Aceleași criterii urmează a fi avute în vedere, pentru identitate de rațiune, și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaște dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporționalității și al criteriilor exemplificate, față de perioada deportării dispusă prin măsura administrativă - 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 - de suferințele fizice și psihice încercate de reclamant raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața sa pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 30.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.

Nu poate fi primită critica formulată de pârât prin care se susține că măsurile compensatorii de care reclamantul beneficiază în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezintă o sumă echitabilă și rezonabilă, suficientă pentru repararea prejudiciului suferit nu poate fi primită. Prin hotărârea nr. 986/20 februarie 1991 a Comisiei Județene Constanța de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a stabilit în favoarea reclamantului o indemnizație lunară de 822 RON. Însă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret, astfel încât critica formulată nu este întemeiată.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, față de considerentele expuse anterior în analiza motivelor de recurs formulate de reclamant sub același aspect, Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul S.M., va modifica în tot decizia recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 87/28 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, și va respinge apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe.

Va schimba în parte sentința în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 30.000 euro - echivalent în RON data plății, către reclamant, cu titlu de daune morale și va menține celelalte dispoziții ale sentinței. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 211/C din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii muncă și asigurări sociale. Modifică în tot decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 87 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă, și respinge apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în parte sentința în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 30.000 euro - echivalent în RON data plății, către reclamant, cu titlu de daune morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 octombrie 2011.