ÎCCJ, decizie (scj.ro #86829)

5. Revocarea decretului de grațiere. Încălcarea dreptului la libertate. Obligația de reparare a prejudiciului produs. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă.

Index alfabetic : dreptul la libertate - decret de grațiere - revocarea grațierii - daune materiale - daune morale Convenția Europeană a Drepturilor Omului : art.5 C.proc.pen . : art . 504, art.505 C.civ . : art . 998, art . 999 Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei și, deși nu este în mod expres prevăzută în cuprinsul art.504 alin.(4) C.proc.pen ., trebuie admis că o persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate, deși fusese grațiată, are dreptul la repararea prejudiciului produs, în condițiile art.504 C.proc.pen . Scopul urmărit de aceste reglementări legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.

Din perspectiva normei europene, reîncarcerarea în baza unui mandat de arestare ale cărui efecte încetaseră, așa cum s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească, atrage o încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului astfel produs. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr . 7034 din 14 noiembrie 2008 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul B.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 500.000 euro , echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a încarcerării sale pe nedrept.

Prin sentința civilă nr . 879/2007, s-a admis în parte cererea și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale.

Tribunalul a reținut că prin Decretul nr.1164 emis de Președintele României și publicat în M.Of . nr.1207 din data de 16 decembrie 2004, s-a dispus grațierea pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului, fiind ulterior revocat prin Decretul emis de Președintele României cu nr.1173, publicat în M.Of . nr.1219 din 17 decembrie 2004. Reclamantul a fost încarcerat la 17 decembrie 2004, în temeiul mandatului de executare a pedepsei nr.463/2004 și a fost pus în libertate la data de 24 iunie 2005, în temeiul deciziei penale nr.1101/2005, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă contestația la executare formulată de reclamant, constatându-se grațiată, prin Decretul nr.1164/2004, pedeapsa cu închisoare aplicată prin decizia penală nr.1969/2004, dispunându-se anularea mandatului de executare emis în baza deciziei de condamnare și punerea în libertate a condamnatului.

Tribunalul a reținut că deținerea reclamantului în perioada 17.12.2004 ­ 24.06.2005 s-a realizat în mod nelegal, fiind întrunite cerințele art.504 alin.(2) C.pr.pen ., care dau dreptul reclamantului la despăgubiri. Cu privire la prejudiciu, constând în veniturile pe care le-ar fi realizat în perioada cât a fost încarcerat și de care a fost lipsit prin împiedicarea sa de a-și desfășura activitatea, s-a reținut că acest tip de prejudiciu nu poate fi unul eventul , ci era necesar ca reclamantul să dovedească că, în ipoteza lăsării sale în libertate, acesta ar fi desfășurat cu siguranță aceste activități profesionale și ar fi câștigat sumele pretinse. O asemenea dovadă nu a fost administrată. Cu privire la prejudiciul moral suferit, prin raportare la perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, s-a considerat că suma de 24.000 lei este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.

Prin decizia civilă nr.184/2008, Curtea de Apel București a respins ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul București. A fost admis apelul declarat de reclamant și a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat Statul Român la plata sumei de 100.000 euro , echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale și materiale. Instanța de apel a reținut că, deși inițial reclamantul era deținut în mod legal în baza unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare, prin emiterea Decretului de grațiere nr.1164/2004, au încetat efectele mandatului de executare.

Prin urmare, o nouă lipsire de libertate nu se putea face decât prin reținere, arestare preventivă sau punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, așa cum reiese din art . 23 din Constituția României. Chiar dacă art . 504 C.pr.pen . prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, față de dispozițiile art . 20 și art . 23 din Constituția României, art . 5 paragraf 5 și art . 6 din Convenția Europeană, acțiunea nu este nici inadmisibilă și nici neîntemeiată, deoarece art . 20 din Constituție reglementează supremația normelor convențiilor internaționale la care România este parte, referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, în situația unor neconcordanțe între aceste norme.

S-a apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000 euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicamentației și a investigațiilor medicale aferente și ulterioare perioadei în care detenția a fost apreciată ca nelegală. În ceea ce privește prejudiciul material, constând în veniturile nerealizate de reclamant, Curtea a menținut ca pertinente toate considerentele avute în vedere de prima instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor ca reprezentant legal a Statului Român și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art . 304 pct.9 C.proc.civ . S-a arătat că instanța de apel a interpretat în mod eronat legea și a respins în mod nejustificat excepția inadmisibilității acțiunii.

Admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții și anume: existența unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit ca persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu exista, constatarea nelegalității măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal, privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Răspunderea statului intervine numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală, nu și pentru cazurile în care se înlătură sau se modifică executarea pedepselor și a altor acțiuni penale.

În cauză, privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act administrativ astfel că nu se poate vorbi de o eroare judiciară care să antreneze răspunderea statului în baza art.504 C.pr.pen . Decretele de grațiere și de revocare a grațierii individuale sunt emise de Președintele României, fiind o atribuție exclusivă a acestuia, sunt acte administrative revocabile, cu natură juridică complexă. Prin urmare, nu se poate susține că reîncarcerarea reclamantului a fost nelegală, întrucât conform prerogativelor conferite de Constituție, Președintele României este singurul în măsură a decide cu privire la dreptul la grațiere individuală, acordându-l sau revocându-l prin decret. În aceste condiții, incidente în cauză sunt dispozițiile art.5 din CEDO, reclamantul executând o pedeapsă privativă de libertate în baza unei condamnări pronunțate de un  tribunal competent.

Instanța a apreciat în mod greșit asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, în cauză nefiind administrate probe care să dovedească consecințele vătămării sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat dispozițiile art . 304 pct . 9 C.proc.civ ., arătând că în mod greșit instanța de apel a acordat reclamantului suma de 100.000 euro , echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale și materiale, fiind nesocotite dispozițiile art . 505 alin.1 C.proc.pen . Daunele materiale nu au fost precis determinate și nici producerea acestora nu a fost nici dovedită.

Este adevărat că operațiunea de evaluare a cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare și de subiectivism, însă aceasta trebuie să se încadreze în limite rezonabile spre a nu se ajunge la arbitrariu și îmbogățire fără justă cauză.  Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin recursul declarat, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de reprezentant legal al Statului Român, susține nelegalitatea hotărârii recurate sub un dublu aspect și anume: inadmisibilitatea cererii întemeiată pe dispozițiile art . 504 C.proc.pen . și netemeinicia capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii, se susține că în cauză sunt aplicabile prevederile art.5 paragraful 1 lit.a din Convenția Europeană, iar nu dispozițiile art.5 pct.5 din Convenție raportate la art.504 C.proc.pen ., deoarece lipsirea de liberate a reclamantului în perioada 17.12.2004 - 24.06.2005 a avut o bază legală. Critica nu este fondată. Normele europene menționate prevăd că „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent ( art . 5 paragraful 1 lit . a). Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.” ( art . 5 pct . 5 ). Așa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, parag.1 al art.5 are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Învestită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art.5 din Convenția Europeană, instanța europeană, în jurisprudența sa, afirmă în mod constant că scopul esențial al art.5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală. În cauză, prin Decretul nr.1164/2004 privind acordarea unor grațieri individuale, reclamantul B.V. a beneficiat de grațierea restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin decizia penală nr . 1969/2004 a Curții de Apel București, fiind pus în libertate la data de 17 decembrie 2004. Ulterior, prin Decretul nr.1173/2004 a fost abrogat Decretul nr.1164/2004 și s-a revocat grațierea individuală dispusă, astfel încât reclamantul a fost reîncarcerat la data de 17 decembrie 2004, în baza mandatului de executare emis anterior, în baza deciziei penale nr.1969/2004 a Curții de Apel București.

Prin decizia penală nr.1101/2005, soluționând contestația la executare formulată de petentul B.V., Curtea de Apel București a statuat că „prin punerea în libertate a inculpatului în baza decretului de grațiere, s-au înlăturat efectele mandatului de executare emis în baza deciziei penale nr . 1969/2004 a C.A.B., întrucât grațierea individuală este necondiționată” astfel încât „lipsește temeiul juridic pentru care s-a dispus reîncarcerarea petentului condamnat” și că „odată pus în libertate, petentul se bucură de toate drepturile și libertățile pe care Constituția le garantează oricărui cetățean”.

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act nelegal, ceea ce înlătură aplicarea în cauză a dispozițiilor art.5 paragraful 1 lit.a din Convenția Europeană, normele având drept premisă în edictarea excepției pe care o cuprind, caracterul legal al privării de libertate. Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat reîncarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză a dispozițiilor art.504 C.proc.pen . Scopul urmărit de aceste reglementări legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.

Grațierea are ca efect înlăturarea în totul sau în parte a executării pedepsei și, deși nu este în mod expres prevăzută în cuprinsul art.504 alin.(4) C.proc.pen ., pentru identitate de rațiune trebuie admis că o persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate, deși fusese grațiată, are dreptul la repararea prejudiciului produs, în condițiile acestui articol. Aceeași consecință a recunoașterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are și interpretarea art.504 C.proc.pen . prin raportare la art.5 pct.5 din Convenția Europeană. Din perspectiva normei europene, reîncarcerarea reclamantului în baza unui mandat de arestare ale cărui efecte încetaseră, așa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească, atrage o încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate și că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art.504 C.proc.pen . Soluția de admitere a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale este criticată de recurent prin argumente care vizează atât existența prejudiciului moral produs reclamantului cât și întinderea acestuia. Sub primul aspect, Înalta Curte apreciază ca fiind legală hotărârea instanței de apel, reclamantul suferind un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptățit. În prezent, posibilitatea reparării bănești a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora.

Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art . 998-999 C.civ . care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale, printre care chiar art.505 C.proc.pen . Dispozițiile legale menționate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „pagubă suferită” fără a distinge între prejudiciul moral și cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparației „se ține seama (...) și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (...)”, art.505 C.proc.pen . trebuie interpretat în acord cu principiul enunțat anterior, în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparației pecuniare.

În cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art.504 și urm. C.proc.pen . cât și din perspectiva art.5 din Convenția Europeană. În ceea ce privește critica vizând întinderea acestui prejudiciu, Înalta Curte a avut în vedere următoarele: Prin hotărârea recurată , Curtea de Apel București a obligat Statul Român la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro , echivalentul în lei la data plății, „cu titlu de daune morale și materiale”. S-a apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000 euro care include din punct de vedere material contravaloarea medicației și a investigațiilor medicale aferente și ulterioare perioadei în care detenția a fost apreciată ca nelegală.

Instanța de apel nu a stabilit în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale și care cel al daunelor materiale. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani și în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Apreciind pentru considerentele expuse că este posibilă stabilirea unui cuantum al daunelor morale acordate, Înalta Curte a constatat că această evaluare nu a fost realizată de instanța de apel.

Nu a existat totodată o determinare exactă a prejudiciului material încercat de reclamant, deși în cazul acestui prejudiciu pot fi stabilite criterii exacte de cuantificare, instanța de apel a indicat o sumă globală ce ar fi destinată să repare ambele categorii de prejudicii, atât cel material cât și cel moral, suferite de reclamant. În aceste condiții, instanța de recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină promovarea căii de atac în cauză. Considerentele expuse anterior răspund deopotrivă criticilor formulate prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Prin urmare, în temeiul art . 304 pct . 7 C.proc.civ . raportat la art . 312 alin.(5) C.proc.civ ., Înalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.