ÎCCJ, decizie (scj.ro #86829)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86829) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Revocarea decretului de grațiere.
Încălcarea dreptului la libertate. Obligația de reparare a
prejudiciului produs.
Cuprins pe materii :
Drept civil. Obligații. Răspundere civilă.
Index alfabetic
:
dreptul la libertate
-
decret de grațiere
-
revocarea grațierii
-
daune materiale
-
daune morale
Convenția Europeană a Drepturilor Omului : art.5
C.proc.pen
.
:
art
. 504, art.505
C.civ
. :
art
. 998,
art
. 999
Grațierea are ca efect
înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei și,
deși nu este în mod expres prevăzută în cuprinsul art.504
alin.(4)
C.proc.pen
., trebuie admis că o
persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate, deși
fusese grațiată, are dreptul la repararea prejudiciului produs, în
condițiile art.504
C.proc.pen
.
Scopul urmărit de aceste
reglementări legale naționale este acela de a permite repararea
prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul
în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea
penală sau executarea pedepsei.
Din perspectiva normei europene,
reîncarcerarea
în baza unui mandat de arestare ale
cărui efecte încetaseră, așa cum s-a constatat printr-o
hotărâre judecătorească, atrage o încălcare a dreptului la
libertate și obligă autoritățile statale la repararea
prejudiciului astfel produs.
ICCJ, Secția civilă și
de proprietate intelectuală, decizia civilă
nr
.
7034 din 14 noiembrie
2008
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,
reclamantul B.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri în
cuantum de 500.000
euro
, echivalent în lei la cursul
BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat
ca urmare a încarcerării sale pe nedrept.
Prin sentința civilă
nr
. 879/2007, s-a
admis în parte cererea și a fost obligat Statul Român prin Ministerul
Finanțelor la plata sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale.
Tribunalul a reținut că prin Decretul nr.1164 emis de
Președintele României și publicat în
M.Of
.
nr.1207 din data de 16 decembrie 2004, s-a dispus grațierea pedepsei cu
închisoarea aplicată reclamantului, fiind ulterior revocat prin Decretul
emis de Președintele României cu nr.1173, publicat în
M.Of
.
nr.1219 din 17 decembrie 2004.
Reclamantul a fost încarcerat la 17
decembrie 2004, în temeiul mandatului de executare a pedepsei nr.463/2004
și a fost pus în libertate la data de 24 iunie 2005, în temeiul deciziei
penale nr.1101/2005, pronunțată de Curtea de Apel București,
prin care a fost admisă contestația la executare formulată de
reclamant, constatându-se grațiată, prin Decretul nr.1164/2004,
pedeapsa cu închisoare aplicată prin decizia penală nr.1969/2004,
dispunându-se anularea mandatului de executare emis în baza deciziei de
condamnare și punerea în libertate a condamnatului.
Tribunalul a reținut că
deținerea reclamantului în perioada 17.12.2004 24.06.2005 s-a realizat
în mod nelegal, fiind întrunite cerințele art.504 alin.(2)
C.pr.pen
., care dau dreptul reclamantului la
despăgubiri.
Cu privire la prejudiciu, constând în
veniturile pe care le-ar fi realizat în perioada cât a fost încarcerat și
de care a fost lipsit prin împiedicarea sa de a-și
desfășura activitatea, s-a reținut că acest tip de
prejudiciu nu poate fi unul
eventul
, ci era necesar
ca reclamantul să dovedească că, în ipoteza lăsării
sale în libertate, acesta ar fi desfășurat cu siguranță
aceste activități profesionale și ar fi câștigat sumele pretinse.
O asemenea dovadă nu a fost administrată.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, prin raportare la perioada în
care reclamantul a fost privat de libertate, s-a considerat că suma de
24.000 lei este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral
suferit.
Prin decizia civilă nr.184/2008, Curtea de Apel București a respins
ca
nefondate
apelurile declarate de Ministerul
Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul
Economiei și Finanțelor împotriva sentinței pronunțată
de Tribunalul București. A fost admis apelul declarat de reclamant și
a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a
fost obligat Statul Român la plata sumei de 100.000
euro
,
echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale și
materiale.
Instanța de apel a reținut că, deși inițial
reclamantul era deținut în mod legal în baza unei hotărâri
judecătorești definitive de condamnare, prin emiterea Decretului de
grațiere nr.1164/2004, au încetat efectele mandatului de executare. Prin
urmare, o nouă lipsire de libertate nu se putea face decât prin
reținere, arestare preventivă sau punerea în executare a unei
hotărâri judecătorești, așa cum reiese din
art
. 23 din Constituția României.
Chiar dacă
art
.
504
C.pr.pen
. prevede limitativ cazurile în care se
acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare,
față de dispozițiile
art
. 20 și
art
. 23 din Constituția României,
art
.
5 paragraf 5 și
art
. 6 din Convenția
Europeană, acțiunea nu este nici inadmisibilă și nici
neîntemeiată, deoarece
art
. 20 din
Constituție reglementează supremația normelor convențiilor
internaționale la care România este parte, referitoare la drepturile
și libertățile fundamentale, în situația unor
neconcordanțe între aceste norme.
S-a apreciat că fiind echitabilă
suma de 100.000
euro
care include din punct de vedere
material contravaloarea medicamentației și a investigațiilor
medicale aferente și ulterioare perioadei în care detenția a fost
apreciată ca nelegală.
În ceea ce privește prejudiciul
material, constând în veniturile
nerealizate
de
reclamant, Curtea a menținut ca pertinente toate considerentele avute în
vedere de prima instanță.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Economiei și
Finanțelor ca reprezentant legal a
Statului Român și Ministerul
Public,
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Ministerul Economiei și
Finanțelor a formulat critici de
nelegalitate
întemeiate pe dispozițiile
art
. 304 pct.9
C.proc.civ
.
S-a arătat că instanța
de apel a interpretat în mod eronat legea și a respins în mod nejustificat
excepția inadmisibilității acțiunii. Admisibilitatea unei
acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile
cauzate prin erori judiciare, este condiționată de îndeplinirea
cumulativă a mai multor condiții și anume: existența unei
hotărâri definitive, date în urma
rejudecării
cauzei penale, prin care s-a stabilit ca persoana condamnată nu a
săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu exista,
constatarea
nelegalității
măsurilor de
privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal, privarea
de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripția,
amnistia sau dezincriminarea faptei.
Răspunderea statului intervine numai
în cazurile în care se înlătură răspunderea penală, nu
și pentru cazurile în care se înlătură sau se modifică
executarea pedepselor și a altor acțiuni penale. În cauză,
privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act
administrativ astfel că nu se poate vorbi de o eroare judiciară care
să antreneze răspunderea statului în baza art.504
C.pr.pen
.
Decretele de grațiere și de revocare a grațierii
individuale sunt emise de Președintele României, fiind o atribuție
exclusivă a acestuia, sunt acte administrative revocabile, cu natură
juridică complexă. Prin urmare, nu se poate susține că
reîncarcerarea
reclamantului a fost nelegală, întrucât
conform prerogativelor conferite de Constituție, Președintele
României este singurul în măsură a decide cu privire la dreptul la
grațiere individuală, acordându-l sau revocându-l prin decret.
În aceste condiții, incidente în cauză sunt dispozițiile art.5
din CEDO, reclamantul executând o pedeapsă
privativă de libertate în
baza unei
condamnări pronunțate de un
tribunal
competent.
Instanța a apreciat în mod greșit
asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, în cauză
nefiind
administrate probe care să dovedească
consecințele vătămării sau măsura în care a fost
afectată situația familială, profesională și
socială a reclamantului.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a
invocat dispozițiile
art
. 304
pct
. 9
C.proc.civ
., arătând
că în mod greșit instanța de apel a acordat reclamantului suma
de 100.000
euro
, echivalentul în lei la data
plății, cu titlu de daune morale și materiale, fiind nesocotite
dispozițiile
art
. 505 alin.1
C.proc.pen
.
Daunele materiale nu au fost precis determinate și nici producerea
acestora nu a fost nici dovedită.
Este adevărat că operațiunea
de evaluare a cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare
și de subiectivism, însă aceasta trebuie să se încadreze în
limite rezonabile spre a nu se ajunge la
arbitrariu
și îmbogățire fără justă cauză.
Analizând decizia
recurată
în limita criticilor
formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a reținut
următoarele:
Prin recursul declarat, Ministerul Economiei și Finanțelor în
calitate de reprezentant legal al Statului Român, susține
nelegalitatea
hotărârii
recurate
sub un dublu aspect și anume: inadmisibilitatea cererii întemeiată pe
dispozițiile
art
. 504
C.proc.pen
.
și netemeinicia capătului de cerere privind acordarea daunelor
morale.
În ceea ce privește inadmisibilitatea
cererii, se susține că în cauză sunt
aplicabile prevederile art.5 paragraful 1
lit.a
din Convenția Europeană, iar nu
dispozițiile art.5 pct.5 din Convenție raportate la art.504
C.proc.pen
., deoarece lipsirea de liberate a reclamantului
în perioada 17.12.2004 - 24.06.2005 a avut o bază legală.
Critica nu este fondată.
Normele europene menționate
prevăd că
„Orice persoană are dreptul la
libertate și la siguranță.
Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit
căilor legale:
a) dacă este deținut legal
pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent (
art
. 5 paragraful 1
lit
. a).
Orice persoană care este victima
unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare
dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”
(
art
. 5
pct
.
5 ).
Așa cum în mod constant a decis Curtea
Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, parag.1 al art.5 are în
vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică,
adică libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să
nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.
Învestită cu soluționarea unor
plângeri întemeiate pe prevederile art.5 din Convenția Europeană,
instanța europeană, în jurisprudența sa, afirmă în mod
constant că scopul esențial al art.5 este protejarea individului
împotriva
arbitrariului
autorităților
statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate
trebuie să aibă o bază legală.
În cauză, prin Decretul nr.1164/2004
privind acordarea unor grațieri individuale, reclamantul B.V. a beneficiat
de grațierea restului de pedeapsă rămas
neexecutat
din pedeapsa aplicată prin decizia penală
nr
.
1969/2004 a Curții de Apel București, fiind pus în libertate la data
de 17 decembrie 2004.
Ulterior, prin Decretul nr.1173/2004 a fost
abrogat Decretul
nr.1164/2004 și s-a revocat grațierea
individuală dispusă, astfel încât reclamantul a fost
reîncarcerat
la data de 17 decembrie 2004, în baza
mandatului de executare emis anterior, în baza deciziei penale nr.1969/2004 a
Curții de Apel București.
Prin decizia penală nr.1101/2005,
soluționând contestația la executare
formulată de petentul B.V., Curtea de Apel
București a statuat că „prin punerea în libertate a inculpatului în
baza decretului de grațiere, s-au înlăturat efectele mandatului de
executare emis în baza deciziei penale
nr
. 1969/2004
a C.A.B., întrucât grațierea individuală este
necondiționată” astfel încât „lipsește temeiul juridic pentru
care s-a dispus
reîncarcerarea
petentului condamnat”
și că „odată pus în libertate, petentul se bucură de toate
drepturile și libertățile pe care Constituția le
garantează oricărui cetățean”.
Prin urmare, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru
judecat că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în
baza unui act nelegal, ceea ce înlătură aplicarea în cauză a
dispozițiilor art.5 paragraful 1
lit.a
din
Convenția Europeană, normele având drept premisă în
edictarea
excepției pe care o cuprind, caracterul
legal al privării de libertate.
Pe de altă parte,
nelegalitatea
actului care a determinat
reîncarcerarea
reclamantului atrage incidența în cauză a dispozițiilor art.504
C.proc.pen
. Scopul urmărit de aceste reglementări
legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit
de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o
cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea
pedepsei.
Grațierea are ca efect
înlăturarea în totul sau în parte a executării pedepsei și,
deși nu este în mod expres prevăzută în cuprinsul art.504
alin.(4)
C.proc.pen
., pentru identitate de
rațiune trebuie admis că o persoană care a fost privată în
mod nelegal de libertate, deși fusese grațiată, are dreptul la
repararea prejudiciului produs, în condițiile acestui articol.
Aceeași consecință a
recunoașterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are
și interpretarea art.504
C.proc.pen
. prin
raportare la art.5 pct.5 din Convenția Europeană.
Din perspectiva normei europene,
reîncarcerarea
reclamantului în baza unui mandat de
arestare ale cărui efecte încetaseră, așa cum s-a constatat
prin hotărâre judecătorească, atrage o
încălcare a dreptului la libertate și obligă
autoritățile statale la repararea prejudiciului astfel produs.
În consecință, Înalta Curte
apreciază că în mod corect instanța de apel a
constatat că reclamantului i s-a produs un
prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate și
că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art.504
C.proc.pen
.
Soluția de admitere a capătului
de cerere privind acordarea daunelor morale este criticată de recurent
prin argumente care vizează atât existența prejudiciului moral produs
reclamantului cât și întinderea acestuia.
Sub primul aspect, Înalta Curte
apreciază ca fiind legală hotărârea instanței de apel,
reclamantul suferind un prejudiciu moral la a cărui reparare este
îndreptățit.
În prezent, posibilitatea reparării
bănești a daunelor morale nu mai poate fi contestată,
dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care
fundamentau interzicerea acestora.
Repararea materială a daunelor morale
este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile
art
. 998-999
C.civ
. care folosesc
termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și
cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale, printre care
chiar art.505
C.proc.pen
. Dispozițiile legale
menționate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani
folosind termenul de „pagubă suferită” fără a distinge
între prejudiciul moral și cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la
întinderea reparației „se ține seama (...) și de
consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de
libertate (...)”, art.505
C.proc.pen
. trebuie
interpretat în acord cu principiul enunțat anterior, în sensul că are
în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de
stabilire a întinderii reparației pecuniare.
În cauză, prin eroarea judiciară
intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o
atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului
la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din
perspectiva art.504 și urm.
C.proc.pen
. cât
și din perspectiva art.5 din Convenția Europeană.
În ceea ce privește critica vizând
întinderea acestui prejudiciu, Înalta Curte a avut în vedere următoarele:
Prin hotărârea
recurată
,
Curtea de Apel București a obligat Statul Român la plata către
reclamant a sumei de 100.000
euro
, echivalentul în
lei la data plății, „cu titlu de daune morale și materiale”. S-a
apreciat că fiind echitabilă suma de 100.000
euro
care include din punct de vedere material contravaloarea medicației
și a investigațiilor medicale aferente și ulterioare perioadei
în care detenția a fost apreciată ca nelegală.
Instanța de apel nu a stabilit în
cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale și
care cel al daunelor materiale.
Este adevărat că în cazul
daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează,
nu există criterii precise pentru determinarea lor, însă
despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui
prejudiciu
nepatrimonial
nu poate fi refuzată
prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei
corespondențe exacte între cuantumul acestei despăgubiri și
gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor
pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor
drepturi și valori
nepatrimoniale
cum ar fi
demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce
le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a
aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează
și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de
judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile
morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme
concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să
aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească
dacă o sumă de bani și în ce cuantum,
este potrivită pentru a
repara prejudiciul moral produs.
Apreciind pentru considerentele expuse
că este posibilă stabilirea unui cuantum al daunelor morale acordate,
Înalta Curte a constatat că această evaluare nu a fost realizată
de instanța de apel.
Nu a existat totodată o determinare
exactă a prejudiciului material încercat de reclamant, deși în cazul
acestui prejudiciu pot fi stabilite criterii exacte de cuantificare,
instanța de apel a indicat o sumă globală ce ar fi
destinată să repare ambele categorii de prejudicii, atât cel material
cât și cel moral, suferite de reclamant.
În aceste condiții, instanța de
recurs nu poate exercita controlul de legalitate pe care îl determină
promovarea căii de atac în cauză.
Considerentele expuse anterior răspund deopotrivă criticilor
formulate prin recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București.
Prin urmare, în temeiul
art
. 304
pct
.
7
C.proc.civ
. raportat la
art
.
312 alin.(5)
C.proc.civ
., Înalta Curte a admis ambele
recursuri, a casat decizia
recurată
și a
trimis cauza spre
rejudecarea
apelurilor aceleiași
instanțe.