ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5061/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 2 aprilie 2010, reclamantul M.R. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței, prin hotărârea ce o va da, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 lei despăgubiri și cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în data de 24 mai 2009, împreună cu mai mulți consăteni, a fost depistat de organele de Poliție de Frontieră Caraș-Severin, în momentul în care transportau o cantitate de usturoi pe care o găsiseră pe malul canalului Nera Moartă. Au fost somați verbal, încătușați, amenințați cu arma, fiind acuzați de contrabandă cu usturoi.

Reclamantul a fost încătușat cu o altă persoană, fotografiat de organele de poliție și presă, fotografiile apărând în media, fiindu-i afectată imaginea, fără însă să fie emisă vreo ordonanță de reținere. În data de 25 mai 2009 a fost emisă Rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Caraș-Severin, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, iar la data de 10 decembrie 2009 a fost emisă Ordonanța prin care a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 și art. 26 C. pen. raportat la art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006. În drept, a invocat dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. și art. 30 din Constituția României. Prin întâmpinarea depusă la fila 18 dosar, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat respingerea acțiunii, fără cheltuieli de judecată. A arătat că despăgubirile solicitate nu se justifică și că, în drept, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1907 din 17 noiembrie 2010 a respins acțiunea civilă formulată de reclamant. Tribunalul a reținut următoarea situație de fapt: În data de 24 mai 2009 organele de poliție din cadrul I.J.P.F. Caraș-Severin, S.P.F. Socol, au depistat pe malul râului Nera Moartă, în zona bornei C 296 mai mulți saci cu usturoi dispuși în două grămezi.

În jurul orelor 5,45 spre această zonă au fost observate deplasându-se șase persoane de sex masculin. Ulterior, aceste persoane au fost identificate ca fiind învinuiții: R.Z., M.Z.B., P.D., P.Z., W.V. și M.R. De asemenea, s-a constatat că în locul susmenționat era depozitată cantitatea de 289 saci cu usturoi. Acești saci, conform etichetelor de pe fiecare, proveneau din China, fiind ambalați în Serbia și având, fiecare, greutatea de 10 kilograme. Învinuiții au declarat verbal, cu acea ocazie, că s-au deplasat în zona respectivă pentru a transporta sacii cu usturoi până la un drum din apropriere de unde urma să fie încărcați și transportați cu un tractor până la locuința învinuitului V.M. La data de 25 mai 2009, în baza autorizației de percheziție nr. 4 din 25 mai 2009, emisă de Judecătoria Reșița, s-a procedat la efectuarea unei percheziții la imobilul cu nr. 78 din localitatea Socol jud. Caraș-Severin, folosit de învinuitul V.M.

Cu această ocazie, în curtea imobilului au fost găsiți 300 de saci conținând usturoi, produs în China și ambalat în Serbia. Conform declarațiilor învinuiților V.M., M.R., P.D., P.Z., W.V. și M.Z.B., acești saci au fost aduși din același loc, în data de 22 mai 2009, la solicitarea învinuitului R.Z., învinuiții ajutând la transportul lor. Din actele aflate în dosarul de urmărire penală nr. 20-D/P/2009, a rezultat că reclamantul nu a fost nici reținut, nici arestat nelegal. Prin rezoluția din 25 mai 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Caraș-Severin, aflată la fila 99 dosar de urmărire penală, s-a dispus începerea urmăririi penale față de învinuiți.

Din declarația reclamantului (depusă la fila 153 dosar de urmărire penală) rezultă că asupra acestuia nu au fost exercitate nici un fel de presiuni fizice sau psihice. Din cazierul judiciar al reclamantului, aflat la filele 57-58 dosar urmărire penală a rezultat că acesta are antecedente penale. Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Caraș-Severin, din 10 decembrie 2009, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, reținându-se că învinuiții nu au avut cunoștință despre proveniența usturoiului și, întrucât din probele administrate în cauză, nu poate fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 în sarcina învinuiților, s-a dispus disjungerea cauzei, în vederea continuării cercetărilor pentru identificarea făptuitorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2), (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative de libertate, prin hotărâre definitivă sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen. Tribunalul a apreciat că nu rezultă, din probele administrate, că reclamantul a fost privat de libertate sau că i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. În Ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Caraș-Severin din 10 decembrie 2009, de scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, nu se stabilește, conform dispozițiilor art. 503 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal a acestuia. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul M.R., solicitând admiterea lui, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a criticat sentința civilă ca nelegală și neîntemeiată pentru greșita reținere în considerente a faptului că nu ar fi fost privat de libertate în mod nelegal; reținerea că acțiunea civilă se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, deși, cererea nu are nici o legătură cu acest act normativ, situație în care hotărârea este lipsită de temei legal și contrară probelor administrate în cauză. Reclamantul a reiterat împrejurările în care a avut loc reținerea sa, în data de 24 mai 2009, susținând că aceasta reprezintă în fapt un tratament degradant și este contrar dispozițiilor art. 3 din Convenția Drepturilor Omului și ale Legii nr. 275/2006. Totodată, a precizat că acțiunea civilă de față a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., probele depuse la dosar, testimoniale și înscrisuri, dovedind în opinia sa, temeinicia cererii. Pârâtul, deși legal citat nu a depus întâmpinare. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 918 din 26 mai 2011 a respins apelul reclamantului, ca neîntemeiat. Argumentele Curții au fost următoarele: Reclamantul M.R. a investit instanța de judecată cu o acțiune civilă în despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de el ca efect al măsurii de reținere nelegală în data de 24 mai 2009, de către Poliția de Frontieră Caraș-Severin, alături de alți consăteni.

Deși reclamantul, prin motivele de apel depuse la dosar, a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de fond prin prisma reținerii ca temei legal incident a Legii nr. 221/2009, din cuprinsul sentinței apelate rezultă fără dubiu că instanța de fond, a examinat și soluționat pricina în limitele învestirii sale de către reclamant, respectiv raportat la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 30 din Constituția României (pagina 2 alin. (6) și pagina 3 alin. (6) și următoarele). Art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană și art. 3 din Protocolul nr. 7 reglementează dreptul persoanei de a obține despăgubiri de la stat pentru că a fost privată de libertate în condiții care contravin art. 5 paragraful 1 – 4 sau a fost condamnată pe nedrept.

Rezultă că existența dreptul la reparație este condiționată de caracterul nelegal al privării de libertate, dacă privarea de libertate a fost legală, dar nejustificată, art. 5 paragraful 5 nu își găsește aplicabilitatea. Dreptul de a obține o reparație trebuie să fie concret, cert și efectiv: Încălcarea art. 5 paragraf 1 - 4 trebuie să fi fost constatată de o autoritate națională sau de către Curtea Europeană. Atât Constituția României în art. 52 alin. (3 1 ), cât și C. proc. pen. în art. 504 - 507, prevăd posibilitatea de a intenta o acțiune civilă în despăgubiri împotriva Statului Român în cazul privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal sau al condamnării pe nedrept. Potrivit art. 504 alin. (2) – (4) C. proc.

pen., persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă are dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: 1. Privarea sau restrângerea libertății a avut un caracter nelegal: Este necesar ca măsura preventivă în cauză( reținerea, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului sau obligarea de a nu părăsii localitatea sau țara) sau măsura de siguranță a internării provizorii să fi fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute fie de Codul de procedură penală, fie de Convenția Europeană. În același mod, în cazul revocării grațierii individuale trebuie să fi încălcat Convenția Europeană sau Legea nr. 546/2002 privind grațierea sau procedura acordării grațierii.

2. Caracterul nelegal să fi fost stabilit prin act al procurorului sau hotărâre a instanței, prin care s-au pronunțat asupra fondului. Actele procurorului enumerate la art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen., sunt: ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate (reținerea, obligarea de a nu părăsii localitatea sau țara) ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a măsurii penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau prescripție) sau j)(autoritate de lucru judecat). Pe de altă parte, art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen.

indică hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate (arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului obligarea de a nu părăsii localitatea sau țara), fie prin hotărâre definitivă de achitare, fie prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pe termenul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau prescripție) sau lit. j) (autoritate de lucru judecat) C. proc. pen. 3. Persona privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă să nu fi contribuit la dispunerea în mod nelegal a măsurii vătămătoare. Curtea a apreciat, pornind de la temeiul de drept indicat de reclamant, art. 504 C. proc.

pen., care reglementează dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, raportat la probele administrate în cauză, că în mod legal, printr-o corectă interpretare și aplicare în cauză a textului de lege invocat, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată. Aceasta întrucât, din Ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Caraș-Severin din 10 decembrie 2009 de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, nu a rezultat, în opinia instanței de apel, potrivit art. 503 alin. 3 C. proc.

pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal a acestuia (fila 29 – 31 dosar fond). Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că apelul declarat de reclamant este neîntemeiat și în baza art. 296 C. proc. civ. l-a respins ca atare. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul M.R. întemeindu-și criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. și susținând că i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Astfel, o primă critică, întemeiată în drept pe dispoz. art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel i-a respins cererea de probe în mod nelegal și nu a motivat această respingere. O altă critică vizează soluția instanței de apel în raport de împrejurările de fapt ale cauzei.

Critică și faptul că a fost încălcată prezumția de nevinovăție, respectiv că înainte de punerea oficială sub acuzare a fost amenințat cu arma automată de organele Poliției de Frontieră, deși nu se afla în zona de graniță; încătușat împreună cu altă persoană deși nu s-a opus în nici un fel Poliției de Frontieră; a fost supus la interogatoriu, recunoaștere în grup, amprentare, reconstituire, percheziție corporală, audiere, efectuare de fotografii judiciare. Reclamantul susține că a fost suspus unui tratament degradant, contrar celor prevăzute de art. 3 din Convenția Drepturilor Omului și ale Legii nr. 275/2006. Arată că respingerea cererii sale pe considerentul inexistenței unui act al procurorului de natura celor prevăzute de art. 504-507 C. proc.

pen. este inadmisibilă deoarece îl lipsește de posibilitatea valorificării pe cale judiciară a vătămărilor care i s-au adus ca urmare a faptelor și abuzurilor comise de agenții statului, aspect contrar dispozițiilor Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974. Totodată, elementele angajării răspunderii civile pe tărâm delictual sunt îndeplinite în cauză, fiind evident că a suferit un prejudiciu rezultat din săvârșirea cu vinovăție de către pârât, prin organele sale, a unor fapte ilicite și că există o legătură de cauzalitate între fapta astfel produsă și prejudiciul cauzat. Analizând prima critică formulată, Înalta Curte reține că depășirea atribuțiilor „puterii judecătorești” motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică. Or, situația evidențiată de recurent vizează încălcarea principiului respectării dreptului la apărare, respectiv greșita, în opinia sa, hotărâre a instanței de apel de a nu îi încuviința o serie de probe și lipsa de rol activ a instanței în aflarea adevărului, care nu se circumscrie acestui motiv de casare. Pe de altă parte, modul în care instanța de apel a interpretat probele și a stabilit o anumită situație de fapt nu poate constitui obiect al analizei în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc.

civ. care permite exercitarea controlului judiciar în această cale de atac doar pentru motive de nelegalitate. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința și administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condițiile art. 292 alin. (1), teza a II a C. proc. civ. În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Astfel, analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat repararea pagubei ce i-a fost cauzată, prin măsura de reținere și restrângerea libertății sale în mod nelegal, în data de 24 mai 2009, fără a se emite, susține recurentul, ordonanță de reținere. A fost încătușat supus la interogatoriu, recunoaștere în grup, amprentare, reconstituire, percheziție corporală, audiere, efectuare de fotografii judiciare fără a fi pus oficial sub acuzare. Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanțele de fond, care nu au cercetat aspectele invocate de reclamant privind reținerea sa nelegală și tratamentul la care a fost supus în acest interval de timp.

Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului, garantat constituțional prin art. 23 si reglementat de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit art. 23 din Constituție, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune (de un judecător, conform alineatului 4) pentru cel mult 30 zile, cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 zile. Art. 5 alin (1) lit. c) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, reținut în argumentele deciziei recurate de instanța de apel, dispune că lipsirea de libertate poate fi dispusă pentru arestarea sau reținerea unei persoane suspectată că a săvârșit o infracțiune, caz în care are dreptul, stabilit în alineatul 3, de a fi adus de îndată în fața unui judecător, iar alineatul 5 al aceluiași articol dă dreptul la reparații oricărei persoane care a fost arestată sau deținută în condiții contrare textului convenției.

Art. 5 paragraf 3 privește protecția oricărei persoane împotriva unei detenții sau arestări arbitrare, cu scopul garantării libertății persoanei și asigurării preeminenței dreptului. În cauza Lawless contra Irlandei, din 1 iulie 1961, Curtea europeană a statuat că dreptul la libertate și siguranță este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenție fiind acela de a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare. El privește orice persoana, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenție. Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, invocat de recurent, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol. În concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. proc.

pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal. Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal, conform textului legal anterior citat,.

Prin dec. nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. După cum rezultă din normele procedurale susmenționate, legiuitorul face distincție între cele două ipoteze care dau dreptul la reparație, respectiv condamnarea definitivă urmată de achitare în rejudecare și privarea de libertate ori restrângerea de libertate în mod nelegal. Pentru ultima ipoteză, legiuitorul impune însă cerințe speciale, iar acestea sunt în sensul că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărârea de achitare sau prin oricare dintre actele procedurale la care se face referire în norma procedurală.

Articolul 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 protejează dreptul la libertate și la siguranță, în sensul că n imeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor expres prevăzute și potrivit căilor legale.

Printre cazurile strict reglementate se află cel de la lit. c, respectiv dacă cel în cauză a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia . În aplicarea dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul național care este primul judecător al Convenției, trebuie să aibă în vedere, față de momentul la care s-a luat/menținut măsura privativă, că pentru interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenție, Curtea Europeană face trimitere la legislația națională și consacră obligația de respectare a normelor interne procedurale și de drept substanțial stabilite printr-o lege preexistentă.

Aceasta întrucât nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenției. În realizarea acestei obligații, instanța națională trebuie să țină seama și de jurisprudența Curții Europene sub acest aspect. Astfel, trebuie arătat de către autoritatea care a luat măsura privativă de libertate, care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, argumentate la persoana în cauză și conduita acesteia, motivele de drept reținute în justificarea măsurii arestării. Spre exemplu, în cauzele Rupa și Pantea împotriva României (cu trimitere și la jurisprudența proprie relevantă) s-a apreciat de Curtea Europeană că s-au încălcat condițiile legale la luarea măsurii preventive prin nearătarea motivelor care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a persoanei în cauză punea în pericol ordinea publică.

La fel și în cauza Calmanovici împotriva României în care s-a reținut că prin decizia de recurs, prin care s-a infirmat lipsa de pericol social constatată prin încheierea instanței inferioare, s-a schimbat temeiul arestării și, mai mult, chiar dacă instanța ar fi avut această intenție, nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmației sale. În cauza Niță împotriva României Curtea a apreciat că a avut loc o încălcarea a art. 3 din Convenție sub aspectul laturii sale materiale întrucât reclamanții din cauză au suferit un tratament (legarea lor cu cătușe de piciorul mesei) care nu corespundea în nicio privință unei utilizări a forței care să fi fost impusă de comportamentul lor.

Curtea a reținut în această cauză că persoanele reținute se află în situație de vulnerabilitate și că autoritățile aveau obligația să le protejeze. În această situație, când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forței fizice asupra sa, atunci când nu este absolut necesară prin comportamentul său, încalcă demnitatea umană și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție. Totodată, nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei. Detenția unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță, atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual – cauza McKay împotriva Regatului Unit.

Or, în speță, instanțele de fond nu au cercetat dacă reținerea reclamantului a fost legală sau nu; dacă a existat o ordonanță de reținere sau dacă actele procedurale întocmite de organele de anchetă au fost conforme cu normele legale. Lămurirea acestor aspecte este importantă pentru a se stabili dacă reclamantului i s-a aplicat un tratament care să atragă un minim de gravitate în raport de ansamblul datelor cauzei, apt să atragă incidența art. 3 CEDO. Pentru aceste motive și întrucât sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs, se impune admiterea recursului reclamantului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, care va avea în vedere și celelalte critici formulate de acesta.

În rejudecare, instanța de apel va trebui, astfel, să răspundă și criticilor privind aplicarea în speță a dispoz. art. 998 și urm. C. civ., critică formulată în apel de către reclamant; va verifica, din perspectiva art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. posibilitatea angajării răspunderii civile pe tărâm delictual a pârâtului în raport de cadrul procesual creat de reclamant prin cererea introductivă. Întrucât instanța de apel nu a făcut o analiză a acestei critici, ceea ce implica un răspuns, în fapt și în drept, ea a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre ce face, practic, imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

În consecință, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursul reclamantului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să analizeze toate criticile formulate în cererea de apel și să stabilească, pe baza probelor administrate, situația de fapt, raportat la care să aplice normele legale incidente, inclusiv dacă s-a produs o încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva deciziei civile nr. 918 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2012.