ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5061/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5061/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 2 aprilie 2010, reclamantul M.R. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței, prin hotărârea ce o va da, să fie obligat pârâtul la plata sumei de

1.000.000 lei despăgubiri și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că în data de 24 mai 2009, împreună cu mai mulți consăteni, a fost

depistat de organele de Poliție de Frontieră Caraș-Severin, în momentul în care

transportau o cantitate de usturoi pe care o găsiseră pe malul canalului Nera

Moartă. Au fost somați verbal, încătușați, amenințați cu arma, fiind acuzați de

contrabandă cu usturoi.

Reclamantul a fost încătușat cu o

altă persoană, fotografiat de organele de poliție și presă, fotografiile

apărând în media, fiindu-i afectată imaginea, fără însă să fie emisă vreo

ordonanță de reținere.

În data de 25 mai  2009 a fost emisă

Rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –

D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Caraș-Severin, prin care s-a dispus începerea

urmăririi penale, iar la data de 10 decembrie 2009 a fost emisă Ordonanța prin

care a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 270

alin. (1) din Legea nr. 86/2006 și art. 26 C. pen. raportat la art. 270 alin. (2)

din Legea nr. 86/2006.

În drept, a invocat dispozițiile art.

504 C. proc. pen. și art. 30 din Constituția României.

Prin întâmpinarea depusă la fila 18

dosar, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat respingerea

acțiunii, fără cheltuieli de judecată. A arătat că despăgubirile solicitate nu

se justifică și că, în drept, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1907 din 17 noiembrie 2010 a respins

acțiunea civilă formulată de reclamant.

Tribunalul a reținut următoarea

situație de fapt:

În data de 24 mai  2009 organele de

poliție din cadrul I.J.P.F. Caraș-Severin, S.P.F. Socol, au depistat pe malul

râului Nera Moartă, în zona bornei C 296 mai mulți saci cu usturoi dispuși în

două grămezi.

În jurul orelor 5,45 spre această

zonă au fost observate deplasându-se șase persoane de sex masculin.

Ulterior, aceste persoane au fost

identificate ca fiind învinuiții: R.Z., M.Z.B., P.D., P.Z., W.V. și M.R.

De asemenea, s-a constatat că în

locul susmenționat era depozitată cantitatea de 289 saci cu usturoi. Acești

saci, conform etichetelor de pe fiecare, proveneau din China, fiind ambalați în

Serbia și având, fiecare, greutatea de 10 kilograme.

Învinuiții au declarat verbal, cu

acea ocazie, că s-au deplasat în zona respectivă pentru a transporta sacii cu

usturoi până la un drum din apropriere de unde urma să fie încărcați și

transportați cu un tractor până la locuința învinuitului V.M.

La data de 25 mai 2009, în baza

autorizației de percheziție nr.  4 din 25 mai 2009, emisă de Judecătoria

Reșița, s-a procedat la efectuarea unei percheziții la imobilul cu nr. 78 din

localitatea Socol jud. Caraș-Severin, folosit de învinuitul V.M. Cu această

ocazie, în curtea imobilului au fost găsiți 300 de saci conținând usturoi,

produs în China și ambalat în Serbia.

Conform declarațiilor învinuiților V.M.,

M.R., P.D., P.Z., W.V. și M.Z.B., acești saci au fost aduși din același loc, în

data de 22 mai 2009, la solicitarea învinuitului R.Z., învinuiții ajutând la

transportul lor.

Din actele aflate în dosarul de

urmărire penală nr. 20-D/P/2009, a rezultat că reclamantul nu a fost nici

reținut, nici arestat nelegal.

Prin rezoluția din 25 mai 2009 dată

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul

Teritorial Caraș-Severin, aflată la fila 99 dosar de urmărire penală, s-a

dispus începerea urmăririi penale față de învinuiți.

Din declarația reclamantului (depusă

la fila 153 dosar de urmărire penală) rezultă că asupra acestuia nu au fost

exercitate nici un fel de presiuni fizice sau psihice.

Din cazierul judiciar al

reclamantului, aflat la filele 57-58 dosar urmărire penală a rezultat că acesta

are antecedente penale.

Prin Ordonanța Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial

Caraș-Severin, din 10 decembrie 2009, s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a reclamantului, reținându-se că învinuiții nu au avut cunoștință despre

proveniența usturoiului și, întrucât din probele administrate în cauză, nu

poate fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006

în sarcina învinuiților, s-a dispus disjungerea cauzei, în vederea continuării

cercetărilor pentru identificarea făptuitorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin.

(2), (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen., ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative de

libertate, prin hotărâre definitivă sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen.

Tribunalul a apreciat că nu rezultă,

din probele administrate, că reclamantul a fost privat de libertate sau că i-a fost

restrânsă libertatea în mod nelegal.

În Ordonanța Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Caraș-Severin din

10 decembrie 2009, de scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, nu se

stabilește, conform dispozițiilor art. 503 alin. (3) C. proc. pen., privarea

sau restrângerea de libertate în mod nelegal a acestuia.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul M.R., solicitând admiterea lui, schimbarea în tot a sentinței

civile în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată,

cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a criticat sentința

civilă ca nelegală și neîntemeiată pentru greșita reținere în considerente a

faptului că nu ar fi fost privat de libertate în mod nelegal; reținerea că

acțiunea civilă se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, deși, cererea

nu are nici o legătură cu acest act normativ, situație în care hotărârea este

lipsită de temei legal și contrară probelor administrate în cauză.

Reclamantul a reiterat împrejurările

în care a avut loc reținerea sa, în data de 24 mai 2009, susținând că aceasta reprezintă

în fapt un tratament degradant și este contrar dispozițiilor art. 3 din

Convenția Drepturilor Omului și ale Legii nr. 275/2006.

Totodată, a precizat că acțiunea

civilă de față a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., probele

depuse la dosar, testimoniale și înscrisuri, dovedind în opinia sa, temeinicia

cererii.

Pârâtul, deși legal citat nu a depus

întâmpinare.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

prin decizia civilă nr. 918 din 26 mai 2011 a respins apelul reclamantului, ca neîntemeiat.

Argumentele Curții au fost

următoarele:

Reclamantul M.R. a investit instanța

de judecată cu o acțiune civilă în despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei, reprezentând

contravaloarea prejudiciului moral suferit de el ca efect al măsurii de

reținere nelegală în data de 24 mai 2009, de către Poliția de Frontieră

Caraș-Severin, alături de alți consăteni.

Deși reclamantul, prin motivele de

apel depuse la dosar, a susținut nelegalitatea hotărârii instanței de fond prin

prisma reținerii ca temei legal incident a Legii nr. 221/2009, din cuprinsul

sentinței apelate rezultă fără dubiu că instanța de fond, a examinat și soluționat

pricina în limitele învestirii sale de către reclamant, respectiv raportat la

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 30 din Constituția României (pagina

2 alin. (6) și pagina 3 alin. (6) și următoarele).

Art. 5 paragraful 5 din Convenția

Europeană și art. 3 din Protocolul nr. 7 reglementează dreptul persoanei de a

obține despăgubiri de la stat pentru că a fost privată de libertate în condiții

care contravin art. 5 paragraful 1 – 4 sau a fost condamnată pe nedrept.

Rezultă că existența dreptul la

reparație este condiționată de caracterul nelegal al privării de libertate,

dacă privarea de libertate a fost legală, dar nejustificată, art. 5 paragraful

5 nu își găsește aplicabilitatea.

Dreptul de a obține o reparație trebuie

să fie concret, cert și efectiv:

Încălcarea art. 5 paragraf 1 - 4 trebuie

să fi fost constatată de o autoritate națională sau de către Curtea Europeană.

Atât Constituția României în art. 52

alin. (3

1

), cât și C. proc. pen. în art. 504 - 507, prevăd

posibilitatea de a intenta o acțiune civilă în despăgubiri împotriva Statului

Român în cazul privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal sau al

condamnării pe nedrept.

Potrivit art.  504 alin. (2) – (4)

C. proc. pen., persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă

are dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite cumulativ

următoarele condiții:

libertății a avut un caracter nelegal:

Este necesar ca măsura preventivă în

cauză( reținerea, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului sau

obligarea de a nu părăsii localitatea sau țara) sau măsura de siguranță a

internării provizorii să fi fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor legale

prevăzute fie de Codul de procedură penală, fie de Convenția Europeană. În

același mod, în cazul revocării grațierii individuale trebuie să fi încălcat

Convenția Europeană sau Legea nr. 546/2002 privind grațierea sau procedura acordării

grațierii.

stabilit prin act al procurorului sau hotărâre a instanței, prin care s-au

pronunțat asupra fondului.

Actele procurorului enumerate la art.

504 alin. (3) și (4) C. proc. pen., sunt: ordonanța procurorului de revocare a

măsurii privative sau restrictive de libertate (reținerea, obligarea de a nu

părăsii localitatea sau țara) ordonanța procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a măsurii penale pentru cauza prevăzută la art.

10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau prescripție) sau j)(autoritate de lucru

judecat).

Pe de altă parte, art. 504 alin. (3)

și (4) C. proc. pen. indică hotărârea instanței de revocare a măsurii privative

sau restrictive de libertate (arestare preventivă a învinuitului sau

inculpatului obligarea de a nu părăsii localitatea sau țara), fie prin hotărâre

definitivă de achitare, fie prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pe termenul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau

prescripție) sau lit. j) (autoritate de lucru judecat) C. proc. pen.

a cărei libertate a fost restrânsă să nu fi contribuit la dispunerea în mod

nelegal a măsurii vătămătoare.

Curtea a apreciat, pornind de la

temeiul de drept indicat de reclamant, art. 504 C. proc. pen., care reglementează

dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal,

a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal, raportat la probele administrate în cauză, că în mod legal, printr-o

corectă interpretare și aplicare în cauză a textului de lege invocat, instanța

de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Aceasta întrucât, din Ordonanța Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul

Teritorial Caraș-Severin din 10 decembrie   2009 de scoatere de sub urmărire

penală a reclamantului, nu a rezultat, în opinia instanței de apel, potrivit art.

503 alin. 3 C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal a acestuia (fila 29 – 31 dosar fond).

Pentru aceste considerente, Curtea a

reținut că apelul declarat de reclamant este neîntemeiat și în baza art. 296 C.

proc. civ. l-a respins ca atare.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamantul M.R. întemeindu-și criticile pe dispozițiile art.

304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ. și susținând că i-au fost încălcate dreptul la

apărare și dreptul la un proces echitabil.

Astfel, o primă critică, întemeiată

în drept pe dispoz. art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizează faptul că instanța

de apel i-a respins cererea de probe în mod nelegal și nu a motivat această

respingere.

O altă critică vizează soluția

instanței de apel în raport de împrejurările de fapt ale cauzei.

Critică și faptul că a fost

încălcată prezumția de nevinovăție, respectiv că înainte de punerea oficială

sub acuzare a fost amenințat cu arma automată de organele Poliției de

Frontieră, deși nu se afla în zona de graniță; încătușat împreună cu altă persoană

deși nu s-a opus în nici un fel Poliției de Frontieră; a fost supus la

interogatoriu, recunoaștere în grup, amprentare, reconstituire, percheziție

corporală, audiere, efectuare de fotografii judiciare.

Reclamantul susține că a fost suspus

unui tratament degradant, contrar celor prevăzute de art. 3 din Convenția

Drepturilor Omului și ale Legii nr. 275/2006.

Arată că respingerea cererii sale pe

considerentul inexistenței unui act al procurorului de natura celor prevăzute

de art. 504-507 C. proc. pen. este inadmisibilă deoarece îl lipsește de

posibilitatea valorificării pe cale judiciară a vătămărilor care i s-au adus ca

urmare a faptelor și abuzurilor comise de agenții statului, aspect contrar

dispozițiilor Pactului internațional cu privire la drepturile civile și

politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.

Totodată, elementele angajării

răspunderii civile pe tărâm delictual sunt îndeplinite în cauză, fiind evident

că a suferit un prejudiciu rezultat din săvârșirea cu vinovăție de către pârât,

prin organele sale, a unor fapte ilicite și că există o legătură de cauzalitate

între fapta astfel produsă și prejudiciul cauzat.

Analizând prima critică formulată,

Înalta Curte reține că depășirea atribuțiilor „puterii judecătorești” motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. reprezintă o situație de natură

a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o

imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau

legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Or, situația evidențiată de recurent

vizează încălcarea principiului respectării dreptului la apărare, respectiv

greșita, în opinia sa, hotărâre a instanței de apel de a nu îi încuviința o

serie de probe și lipsa de rol activ a instanței în aflarea adevărului, care nu

se circumscrie acestui motiv de casare.

Pe de altă parte, modul în care

instanța de apel a interpretat probele și a stabilit o anumită situație de fapt

nu poate constitui obiect al analizei în recurs față de actuala structură a art.

304 C. proc. civ. care permite exercitarea controlului judiciar în această cale

de atac doar pentru motive de nelegalitate.

Totodată, în conformitate cu

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel trebuie să

verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința și administra probe

a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condițiile art. 292 alin. (1),

teza a II a C. proc. civ.

În drept, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Astfel, analizând decizia civilă

atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată, reclamantul

a solicitat repararea pagubei ce i-a fost cauzată, prin măsura de reținere și

restrângerea libertății sale în mod nelegal, în data de 24 mai 2009, fără a se

emite, susține recurentul, ordonanță de reținere. A fost încătușat supus la

interogatoriu, recunoaștere în grup, amprentare, reconstituire, percheziție

corporală, audiere, efectuare de fotografii judiciare fără a fi pus oficial sub

acuzare.

Or, în speță, împrejurările de fapt ale

cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanțele de fond, care nu au

cercetat aspectele invocate de reclamant privind reținerea sa nelegală și

tratamentul la care a fost supus în acest interval de timp.

Libertatea individuală constituie un

drept fundamental al omului, garantat constituțional prin art. 23 si

reglementat de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 23 din Constituție, în

cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune (de un judecător,

conform alineatului 4) pentru cel mult 30 zile, cu posibilitatea prelungirii cu

câte cel mult 30 zile. Art. 5 alin (1) lit. c) din Convenția Europeana a Drepturilor

Omului, reținut în argumentele deciziei recurate de instanța de apel, dispune

că lipsirea de libertate poate fi dispusă pentru arestarea sau reținerea unei

persoane suspectată că a săvârșit o infracțiune, caz în care are dreptul,

stabilit în alineatul 3, de a fi adus de îndată în fața unui judecător, iar alineatul

5 al aceluiași articol dă dreptul la reparații oricărei persoane care a fost

arestată sau deținută în condiții contrare textului convenției. Art. 5 paragraf

3 privește protecția oricărei persoane împotriva unei detenții sau arestări

arbitrare, cu scopul garantării libertății persoanei și asigurării preeminenței

dreptului.

În cauza Lawless contra Irlandei, din

1 iulie 1961, Curtea europeană a statuat că dreptul la libertate și siguranță

este un drept inalienabil, scopul garantării sale prin convenție fiind acela de

a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestărilor și

deținerilor arbitrare. El privește orice persoana, indiferent dacă este în stare

de libertate sau de detenție.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin

hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Din momentul în care România a

devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții

care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în

conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței

dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din

Constituția României.

Dreptul la libertate și siguranță

este garantat de art. 5 din Convenție, invocat de recurent, care în paragraful

1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția

cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața

autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui

că a săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale

de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În concordanță cu prevederile art. 5,

paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C.

proc. pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia

statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate

atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere

de libertate în cursul procesului penal.

Privarea sau restrângerea de

libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi

penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal, conform

textului legal anterior citat,.

Prin dec. nr. 45 din 10

martie 1998 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin.

(1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la

ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

După cum rezultă din

normele procedurale susmenționate, legiuitorul face distincție între cele două

ipoteze care dau dreptul la reparație, respectiv condamnarea definitivă urmată

de achitare în rejudecare și privarea de libertate ori restrângerea de libertate

în mod nelegal.

Pentru ultima ipoteză,

legiuitorul impune însă cerințe speciale, iar acestea sunt în sensul că

privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin

hotărârea de achitare sau prin oricare dintre actele procedurale la care se

face referire în norma procedurală.

Articolul 5 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de

România prin Legea nr. 30/1994 protejează dreptul la libertate și la siguranță,

în sensul că n

imeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor expres prevăzute și

potrivit căilor legale.

Printre cazurile strict reglementate

se află cel de la lit. c, respectiv dacă cel în cauză a fost arestat sau

reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia .

În aplicarea dispozițiilor din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul național care este primul

judecător al Convenției, trebuie să aibă în vedere, față de momentul la care

s-a luat/menținut măsura privativă, că pentru interpretarea termenului

„potrivit căilor legale”, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenție, Curtea

Europeană face trimitere la legislația națională și consacră obligația de

respectare a normelor interne procedurale și de drept substanțial stabilite

printr-o lege preexistentă. Aceasta întrucât nerespectarea dreptului intern

atrage după sine o încălcare a Convenției. În realizarea acestei obligații,

instanța națională trebuie să țină seama și de jurisprudența Curții Europene

sub acest aspect.

Astfel, trebuie arătat de către

autoritatea care a luat măsura privativă de libertate, care sunt motivele

concrete de luare a acestei măsuri, argumentate la persoana în cauză și

conduita acesteia, motivele de drept reținute în justificarea măsurii

arestării.

Spre exemplu, în cauzele Rupa și

Pantea împotriva României (cu trimitere și la jurisprudența proprie relevantă)

s-a apreciat de Curtea Europeană că s-au încălcat condițiile legale la luarea

măsurii preventive prin nearătarea motivelor care justifică aprecierea că

lăsarea în libertate a persoanei în cauză punea în pericol ordinea publică. La

fel și în cauza Calmanovici împotriva României în care s-a reținut că prin decizia

de recurs, prin care s-a infirmat lipsa de pericol social constatată prin

încheierea instanței inferioare, s-a schimbat temeiul arestării și, mai mult,

chiar dacă instanța ar fi avut această intenție, nu a oferit niciun fapt sau

motiv concret în sprijinul afirmației sale.

În cauza Niță împotriva României

Curtea a apreciat că a avut loc o încălcarea a art. 3 din Convenție sub

aspectul laturii sale materiale întrucât reclamanții din cauză au suferit un

tratament (legarea lor cu cătușe de piciorul mesei) care nu corespundea în

nicio privință unei utilizări a forței care să fi fost impusă de comportamentul

lor.

Curtea a reținut în această cauză că

persoanele reținute se află în situație de vulnerabilitate și că autoritățile

aveau obligația să le protejeze. În această situație, când un individ este

lipsit de libertate, utilizarea forței fizice asupra sa, atunci când nu este

absolut necesară prin comportamentul său, încalcă demnitatea umană și

constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din

Convenție.

Totodată, nu este suficient ca privarea de libertate să fie

dispusă conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în

circumstanțele specifice ale cauzei. Detenția unei persoane este o măsură atât

de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță, atunci când alte

măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat că sunt

insuficiente pentru a proteja interesul public sau individual – cauza McKay

împotriva Regatului Unit.

Or, în speță, instanțele de fond nu au cercetat dacă

reținerea reclamantului a fost legală sau nu; dacă a existat o ordonanță de

reținere sau dacă actele procedurale întocmite de organele de anchetă au fost

conforme cu normele legale.

Lămurirea acestor aspecte este importantă pentru a se

stabili dacă reclamantului i s-a aplicat un tratament care să atragă un minim

de gravitate în raport de ansamblul datelor cauzei, apt să atragă incidența art.

3 CEDO.

Pentru aceste motive și întrucât

sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs, se impune

admiterea recursului reclamantului, casarea deciziei și trimiterea cauzei

pentru rejudecare la aceeași instanță, care va avea în vedere și celelalte

critici formulate de acesta.

În rejudecare, instanța de apel va

trebui, astfel, să răspundă și criticilor privind aplicarea în speță a dispoz. art.

998 și urm. C. civ., critică formulată în apel de către reclamant; va verifica,

din perspectiva art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. posibilitatea angajării

răspunderii civile pe tărâm delictual a pârâtului în raport de cadrul procesual

creat de reclamant prin cererea introductivă.

Întrucât instanța de apel nu a făcut

o analiză a acestei critici, ceea ce implica un răspuns, în fapt și în drept,

ea a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

Neprocedând în acest mod, curtea de

apel a pronunțat o hotărâre ce face, practic, imposibilă analiza, în cadrul

recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în

fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

În consecință, Înalta Curte urmează

să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. cu

referire la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite

recursul reclamantului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, care urmează să analizeze toate criticile

formulate în cererea de apel și să stabilească, pe baza probelor administrate,

situația de fapt, raportat la care să aplice normele legale incidente, inclusiv

dacă s-a produs o încălcare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

M.R. împotriva deciziei civile nr. 918 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 iunie 2012.