CASE OF CALMANOVICI v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42.250/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (

Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hătneanu, avocat în București. Guvernul român (

Reclamantul a susținut, în special, în temeiul art. 5 §§1 și 3 și al art. 6 din Convenție, nelegalitatea și lipsa de necesitate a luării și menținerii arestării preventive față de el, precum și inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa. De altfel, invocând art. 8 din Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 1, el s-a plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea vieții sale private și de familie și dreptului său la alegeri libere din cauza măsurilor de supraveghere al căror obiect a fost și din cauza interdicției ex lege a drepturilor sale părintești și a dreptului său de vot în timpul executării pedepsei cu închisoarea.

La data de 4 iulie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a decis să analizeze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1972 și locuiește în București.

La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de naționalitate chineză, a dat o declarație la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București, parchet care a consemnat-o într-un proces-verbal. Prin aceasta el îi denunța pe R.P. și pe reclamant, care la momentul respectiv erau ofițeri de poliție în cadrul serviciului de combatere a criminalității economice și financiare, cu motivarea că, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 de dolari americani (USD) pentru a îi restitui actele contabile ale societății sale comerciale, confiscate de poliție. C.J. luase legătura cu R.P., pe care îl cunoștea deja, ca să intervină pe lângă reclamant și să negocieze suma respectivă. În procesul-verbal se menționa că C.J. vorbea bine românește și că nu era necesară prezența unui interpret.

La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar București a autorizat serviciile speciale să procedeze la înregistrarea imaginilor și conversațiilor telefonice referitoare la reclamant, R.P. și C.J. Conform prevederilor autorizației, interceptarea și înregistrarea se refereau „și la telefoanele“ mobile ale lui R.P. și C.J. Procurorul a precizat că, în baza denunțului făcut de C.J., existau indicii pertinente privind comiterea, de către reclamant și R.P., a infracțiunii de luare de mită. Autorizația respectivă era valabilă pentru o perioadă de 30 de zile și făcea trimitere la art. 91

La data de 18 iulie 2002, procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pentru o durată de 30 de zile, invocând aceleași motive și făcând trimitere la aceleași articole din CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de pe lângă parchetul menționat mai sus a solicitat „supravegherea activităților reclamantului“ și ale lui R.P., în zilele de 22 și 23 iulie 2002, de către serviciile speciale ale Direcției generale de informații și protecție internă a Ministerului de Interne, precizând numerele de înmatriculare ale mașinilor lor.

La data de 22 iulie 2002, spre ora 22, R.P. a fost audiat de procuror și de serviciile speciale care l-au supravegheat și filmat, în urma unui flagrant delict organizat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002, procurorul a dispus arestarea preventivă a lui R.P. și începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.

Prin două ordonanțe din data de 2 august 2002, emise în temeiul art. 148 lit. h) din CPP, un procuror de pe lângă Tribunalul Militar București a pus în mișcare acțiunea penală împotriva reclamantului și a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era bănuit de luare de mită și de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonanțe pe formulare tipizate, făcând trimitere la art. 146, 148 și 151 din CPP, și le-a completat în special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizând că acesta se afla în situația prevăzută de art. 148 lit. h) din CPP, al cărui text l-a reprodus.

Arestarea preventivă a reclamantului a fost înscrisă cu titlu provizoriu în cazierul său judiciar.

Prin Încheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar București a admis recursul reclamantului împotriva ordonanței prin care s-a dispus arestarea preventivă din data de 2 august 2002, cu motivarea că această ordonanță încalcă

Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militară de Apel București a admis recursul parchetului și a confirmat măsura arestării preventive impusă prin ordonanța citată anterior. Curtea Militară de Apel București a constatat că faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de închisoare, conform art. 148 lit. h) din CPP, și că, în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, parchetul luase în calcul posibilitatea ca partea interesată să se împotrivească desfășurării anchetei și, prin urmare, aflării adevărului. Observând că în dosar existau dovezi de vinovăție a reclamantului și că nu exista niciun motiv de nulitate a ordonanței în cauză, Curtea Militară de Apel București a constatat legalitatea și temeinicia acesteia.

Prin Încheierea de ședință din 20 august 2002, Tribunalul Militar București a admis cererea parchetului și, reproducând textul art. 148 lit. h) din CPP într-un paragraf în care se referea fără deosebire la reclamant și la coinculpatul său, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventivă a reclamantului, începând cu 1 septembrie 2002, fără a răspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din CPP. Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curții Militare de Apel București din 5 septembrie 2002, ale cărei considerente, fără a face diferența între reclamant și coinculpat, precizau că aceștia puteau fi condamnați la o pedeapsă de mai mult de 2 ani de închisoare, că punerea în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică și că arestarea preventivă era necesară pentru buna desfășurare a urmăririi penale.

În ședința din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar București a respins ca neîntemeiată excepția invocată de reclamant referitoare la necompetența instanțelor militare în ceea ce îl privește începând cu intrarea în vigoare a

Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar București a admis cererea parchetului și a prelungit cu 30 de zile arestarea preventivă a reclamantului, de la 21 octombrie până la 19 noiembrie 2002. Într-un paragraf în care se referea fără deosebire la partea interesată și la coinculpatul său, instanța a considerat că sunt întrunite condițiile

Prin Decizia definitivă din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel București a casat Sentința din 11 noiembrie 2002 pronunțată pe fond de Tribunalul Militar București (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, competența de a analiza cauza pe fond le revenea instanțelor de drept comun, sub sancțiunea nulității absolute, aceste prevederi aplicându-se și în cazul fazei de urmărire penală. Ea a statuat că, prin faptul că nu și-a declinat competența, așa cum ar fi trebuit s-o facă, tribunalul a încălcat prevederile sancționate prin nulitatea absolută. Totuși, considerând că tribunalul militar urma să își decline competența și că măsurile referitoare la menținerea în arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgență, Curtea Militară de Apel București a făcut aplicarea art. 43 alin. 6 din CPP și a confirmat dispozitivul încheierii în ceea ce privește prelungirea arestării preventive a reclamantului de la 20 noiembrie până la 19 decembrie 2002.

Prin Încheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, statuând în ultimă instanță, a confirmat competența instanțelor de drept comun în speță, ținând cont de intrarea în vigoare a

Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a admis, în temeiul art. 197 alin. 2 din CPP, excepția nulității absolute a măsurilor și actelor procedurale adoptate de instanțele militare necompetente și a constatat, din acest motiv, încetarea de drept a arestării preventive a reclamantului începând cu 21 octombrie 2002, dată la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise măsura arestării preventive în litigiu. Făcând referire la art. 5 § 1 din Convenție, aceasta a constatat că măsura arestării preventive decisă de o instanță necompetentă nu este conformă cu legea.

În urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia citată anterior și a decis menținerea reclamantului în arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, că instanța Curtea de Apel București nu trebuia să analizeze decât propria sa sesizare și că nu era competentă să anuleze măsuri referitoare la arestarea preventivă a reclamantului a căror legalitate fusese confirmată de Curtea Militară de Apel București și de Curtea Supremă de Justiție în deciziile lor din 7 și, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de altă parte, că aceeași Curte de Apel nu avea niciun motiv să își constate necompetența, întrucât art. 197 alin. 2 din CPP nu a fost încălcat.

Reclamantul a fost menținut în stare de arest preventiv până la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronunțate de Curtea de Apel București (paragraful 27 de mai jos).

Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul Național Anticorupție (PNA) i-a trimis pe reclamant și pe R.P. în judecată pentru luare de mită și sustragere de documente.

La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar București să constate nulitatea actelor de urmărire penală și a rechizitoriului PNA, invocând în special nulitatea măsurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el și de familia lui și a înregistrărilor audio în privința sa. Prin Încheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar București a respins cererea reclamantului, motivând că actele autorizate de procuror între 15 și 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant și că s-ar impune discutarea lor în timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta întregul dosar penal, inclusiv partea clasificată drept „strict confidențială“ de către parchet, care cuprindea, printre altele, autorizațiile

Prin Sentința din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar București a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani pentru acuzațiile de luare de mită și sustragere de documente. Analizând fișa postului reclamantului, precum și declarațiile de martori, instanța a considerat că faptele comise intrau în atribuțiile sale de ofițer de poliție.

În urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel București a infirmat sentința citată anterior, cu motivarea că tribunalul militar devenise necompetent în privința reclamantului în urma intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Curtea de Apel București.

Curtea de Apel București a procedat la o nouă audiere a martorilor acuzării și ai apărării și i-a ascultat pe reclamant și pe R.P. Conform afirmațiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu această ocazie că nu cunoaște persoana care denunțase faptele incriminate.

Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel București, aplicând principiul

În ceea ce privește infracțiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel București a făcut trimitere în același timp la măsurile de securitate stricte luate în privința documentelor contabile și la declarațiile martorilor referitoare la condițiile nepotrivite de transport și de aplicare a sigiliilor la anumiți saci ce conțin documente și a constatat că probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra că reclamantul a sustras documente contabile.

La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs împotriva deciziei menționate mai sus în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție (Curtea de Casație), cu noua denumire a Curții Supreme de Justiție ulterioară anului 2003.

La o dată neprecizată, care, în opinia Guvernului, este posterioară intrării în vigoare, la 14 octombrie 2003, a

La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, întemeiate pe art. 385

Curtea de Casație nu a procedat la o nouă audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al ședinței din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde următoarele în partea sa relevantă:

Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casație a respins excepția nulității recursului cu motivarea că fiecare dintre cele două parchete a acționat în limitele sale de competență, având în vedere modificarea prevederilor legale în materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni de închisoare și a aplicat în consecință prevederile art. 64 lit. a)-c) și

Conform Adresei din 4 ianuarie 2006 trimise Guvernului de administrația penitenciarului Jilava, reclamantul, din cauza condamnării sale la pedeapsa cu închisoarea prin decizia Curții de Casație din 18 iunie 2004, nu îndeplinea condițiile care să îi permită să își exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare și prezidențiale organizate la închisoarea Jilava la 28 noiembrie și 12 decembrie 2004.

În urma sesizării comisiei competente a penitenciarului Jilava, unde reclamantul își executa pedeapsa, Judecătoria Sectorului 4 București, prin Sentința din 20 septembrie 2005, a dispus eliberarea condiționată a reclamantului.

În lipsa unui recurs declarat de parchet, sentința citată anterior a rămas definitivă și executorie la expirarea termenului de recurs, adică la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopții.

La data de 27 septembrie 2005, la ora 10,51, judecătorul delegat al Judecătoriei Sectorului 4 București, însărcinat cu executarea pedepselor cu închisoarea, a trimis un fax la închisoarea Jilava pentru a informa personalul închisorii despre pronunțarea Sentinței din data de 20 septembrie 2005 și pentru a dispune luarea măsurilor necesare eliberării reclamantului.

Reclamantul a fost eliberat efectiv în data de 27 septembrie 2005, la ora16,30.

În ceea ce privește timpul care a trecut între orele 10,51 și 16,30, administrația penitenciarului Jilava a precizat, în Adresa din 4 ianuarie 2006 citată anterior, că la data de 27 septembrie 2005 au mai fost eliberați alți 4 deținuți și că a fost necesar să se redacteze pentru fiecare documentele necesare în vederea punerii lor în libertate. În acest sens, ea menționează că activitățile administrative referitoare la eliberarea din închisoare a deținuților necesită o perioadă de timp considerabilă, care nu poate fi cuantificată, deoarece nu este reglementată prin lege.

Prevederile și jurisprudența relevante referitoare la luarea și menținerea măsurii arestării preventive

Articolele relevante din CPP, astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor și până la modificarea lor prin

În ceea ce privește art. 148 lit. h) din CPP și noțiunea de „pericol pentru ordinea publică“, Curtea de Apel București a statuat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, că simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat, fără să se motiveze în mod concret, așa cum prevede art. 137 din același cod, faptele sau cauzele pentru care lăsarea în libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publică, este în măsură să lase loc arbitrarului. Curtea de Apel București a statuat în această decizie, precum și în deciziile sale din 18 februarie și 2 aprilie 2002 și din 18 februarie 2003, că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise. Rezonanța în opinia publică, o anumită stare de nesiguranță generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidențiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noțiune care nu trebuie confundată cu cea de „pericol social al faptelor“ comise (deciziile din 28 februarie 1997 și 16 noiembrie 2005 ale curților de apel Brașov și, respectiv, Oradea și Decizia din 16 august 1990 a Curții Supreme de Justiție). Într-un mod oarecum diferit, în Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de corupție, Curtea Supremă de Justiție a considerat că existența unui pericol pentru ordinea publică trebuie analizată atât în funcție de profilul personal al inculpatului, cât și de pericolul social al infracțiunii pentru care este urmărit acuzatul, de reacția publică la comiterea infracțiunii și de posibilitatea ca alte persoane să comită fapte similare în lipsa unei reacții ferme împotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. În mai multe decizii în care instanțele interne au constatat lipsa unor motive concrete și a unor probe pentru care lăsarea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publică, ele au decis punerea în libertate a părții interesate, fără a trimite la prima instanță, pentru o nouă judecată, dosarul referitor la

Art. 146 din CPP prevede că procurorul poate dispune arestarea preventivă a unui învinuit, printr-o decizie motivată, dacă consideră că este necesar pentru urmărirea penală și dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 143 și de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede că mandatul de arestare preventivă a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei măsuri, trebuie să precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede că arestarea preventivă a unui inculpat poate fi prelungită de instanța competentă dacă acest lucru este necesar și numai motivat.

Prevederile și jurisprudența relevantă în materie de competență a instanțelor și de nulitate

Prevederile relevante în materie sunt următoarele:

În Decizia din data de 6 septembrie 2004, Curtea de Casație a statuat că nu există conflict de competență și că, prin urmare, art. 43 din CPP nu se aplică, în caz de pronunțare a unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța competentă.

Prevederile relevante în materie de recurs împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel

Prevederile relevante la data evenimentelor, precum și cele intrate în vigoare la data de 6 septembrie 2006, după modificarea CPP prin

când faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică; (...)

când s-a comis o eroare gravă de fapt.”

Prevederile referitoare la ascultările telefonice și la înregistrarea de imagini

Prevederile relevante în materie, așa cum erau formulate la data evenimentelor, înainte de modificarea CPP prin

Articolul 408

În urma modificării CPP prin

La data evenimentelor, prevederile relevante din

Art. 71 citat mai sus a fost modificat prin

La data evenimentelor, după modificare prin

Prin Hotărârea din 27 mai 2004, Curtea Constituțională a statuat că art. 65 citat mai sus nu era contrar prevederilor constituționale care garantau prezumția de nevinovăție sau dreptul la muncă, având în vedere că suspendarea unui polițist din funcție nu este decât o măsură preventivă și de siguranță, dar care nu împiedică partea interesată să exercite o altă profesie.

Conform Adresei din data de 29 septembrie 2005 trimisă reclamantului de penitenciarul Jilava, operațiunile necesare punerii în libertate a unui deținut sunt reglementate prin regulamentul de ordine interioară al închisorii și printr-un protocol încheiat de Ministerul Justiției, Ministerul Administrației Publice și Ministerul Afacerilor Interne. Conform Adresei din data de 4 ianuarie 2006 trimisă Guvernului, în practică, după ce a primit de la instanța competentă un document trimis prin fax prin care se dispune punerea în libertate a deținutului, personalul procedează la următoarele operațiuni administrative: înregistrarea la secretariat a faxului prin care se dispune punerea în libertate a deținutului și trimiterea lui la serviciul administrativ, care ia legătura cu instanța pentru confirmare și identifică deținutul; redactarea actelor necesare punerii în libertate a deținutului și prezentarea dosarului la directorul închisorii pentru semnarea lui; redactarea tabelului de deținuți ce urmează a fi eliberați și înmânarea tabelului celorlalte servicii implicate (financiar, organizarea muncii, vizite); informarea supraveghetorului-șef care identifică deținutul în celula sa, percheziția deținutului și însoțirea lui până în camera de primire a închisorii; o nouă verificare a identității deținutului în ceea ce privește dosarul său personal în închisoare, luarea amprentelor și restituirea efectelor sale personale și a actelor de identitate; însoțirea deținutului la ieșirea din închisoare.

Reclamantul se plânge de ilegalitatea luării măsurii și menținerii sale în arest preventiv în baza Ordonanței procurorului din data de 2 august 2002 și a încheierilor de ședință din 20 august, 19 septembrie și 7 octombrie 2002, din cauza lipsei de competență a autorităților care au pronunțat aceste hotărâri, a lipsei motivelor prevăzute în CPP și a lipsei de publicare a regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea, care se referea și la executarea arestului preventiv. De asemenea, el mai susține lipsa de temei legal a reținerii sale timp de 16 ore în data de 27 septembrie 2005. Reclamantul invocă art. 5 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante prevăd următoarele:

Asupra admisibilității

În măsura în care reclamantul susține încălcarea art. 5 § 1 din Convenție din cauza lipsei de competență a procurorului pentru a proceda la luarea măsurii arestării preventive la data de 2 august 2002, Curtea observă că la data evenimentelor, conform art. 148 din CPP, procurorul era competent să dispună o astfel de măsură [vezi,

Rezultă că această parte a capătului de cerere trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește celelalte aspecte ale capătului de cerere, Curtea constată că ele nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declară restul capătului de cerere admisibil.

Asupra fondului

Reclamantul arată că nici ordonanța prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, emisă de procuror la data de 2 august 2002, nici hotărârile ulterioare ale instanțelor interne care au confirmat această ordonanță nu au oferit motive concrete pentru a justifica „pericolul pentru ordinea publică“ pe care l-ar fi prezentat lăsarea sa în libertate, în timp ce art. 148 lit. h) din CPP, care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luării măsurii arestării preventive. Făcând trimitere la art. 137 din CPP și la Hotărârea

Făcând trimitere la faptele rezumate în paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul arată că, în pofida prevederilor

Invocând jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că

În ceea ce privește pretinsa lipsă de competență a Tribunalului Militar București de a prelungi măsura arestării preventive a reclamantului după intrarea în vigoare a

Curtea observă că, pentru a analiza compatibilitatea măsurii arestării reclamantului cu art. 5 § 1 din Convenție în privința motivelor furnizate de reclamant, trebuie făcută distincția între două perioade: 2-31 august 2002, și anume perioada acoperită de ordonanța prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive pronunțate de procuror, și 21 septembrie-19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a susținut lipsa de competență a Tribunalului Militar București de a-l menține în starea de arest preventiv.

Curtea reamintește că termenii „regulamentar“ și „conform căilor legale“, care figurează în articolul citat anterior, fac trimitere esențialmente la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond și de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (

Prin urmare, orice hotărâre luată de instanțele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie să fie conformă cu cerințele procedurale și de fond stabilite printr-o lege preexistentă. Dacă autorităților naționale și în special instanțelor le revine în primul rând obligația de a interpreta și de a aplica dreptul intern în privința art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern atrage după sine o încălcare a Convenției, iar Curtea poate și trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat (

În speță, Curtea trebuie să analizeze dacă luarea măsurii arestării preventive a reclamantului prin Ordonanța procurorului din data de 2 august 2002 în baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuată „conform căilor legale“. Curtea reamintește că a constatat deja o încălcare a art. 5 § 1 într-o cauză în care Guvernul a admis că, la luarea măsurii arestării preventive în baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enunțase motivele pentru care el considera că lăsarea în libertate a părții interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, așa cum impuneau prevederile relevante în materie (vezi

Curtea observă că în Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militară de Apel București a admis recursul parchetului împotriva Încheierii pronunțate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publică, cu motivarea că procurorul ce dispusese luarea măsurii arestării preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese în vedere posibilitatea că acesta ar putea să obstrucționeze desfășurarea anchetei și, prin urmare, aflarea adevărului. Totuși, Curtea observă că Ordonanța din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din CPP, nu făcea nicio mențiune a posibilității, pentru partea interesată, de a împiedica aflarea adevărului în timpul urmăririi penale desfășurate împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea măsurii arestării preventive în temeiul art. 148 lit. d) din CPP. Pe de altă parte, presupunând că aceeași Curte Militară de Apel ar fi înțeles să modifice temeiul legal al luării măsurii arestării preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din CPP, trebuie menționat că aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmației sale [vezi,

În aceste condiții, Curtea apreciază că Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distincție în această privință între cauza de față și cauza

Curtea observă că perioada de detenție în discuție se întemeiază pe încheierile din 19 septembrie și 7 octombrie 2002, pronunțate de Tribunalul Militar București, și că art. 5 § 1 lit. c) este aplicabil, cu excepția perioadei cuprinse între 11 și 19 noiembrie 2002, care trebuie analizată din perspectiva art. 5 § 1 lit. a), ca detenție ce urmează după condamnarea în primă instanță a reclamantului de acest tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Totuși, ținând cont de capătul de cerere al reclamantului, prin care susține lipsa de competență a Tribunalului Militar București, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze cele 3 hotărâri în discuție după criterii diferite, având în vedere că art. 5 § 1 lit. a) prevede și ca privarea de libertate să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță competentă, care are autoritatea necesară pentru a statua asupra cauzei (

Curtea reamintește că o perioadă de detenție este, în principiu, legală dacă are loc ca executare a unei hotărâri

În cauza de față, Curtea trebuie să analizeze dacă încheierile din 19 septembrie și 7 octombrie 2002 și Sentința din 11 noiembrie 2002 pronunțate de Tribunalul Militar București constituiau un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantului, având în vedere în special lipsa de competență pretinsă de partea interesată. În acest sens, Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă art. 5 § 1 din Convenție a fost respectat, este potrivit să se facă o distincție fundamentală între hotărârile prin care s-a dispus în privința detenției vădit nelegale - de exemplu, cele emise de o instanță în afara competenței sale - și hotărârile prin care s-a dispus asupra detenției care sunt prima facie valabile și eficace până în momentul în care sunt anulate de o altă instanță internă (

Curtea observă că Guvernul se sprijină pe Decizia Curții Supreme de Justiție din 17 ianuarie 2003 și pe art. 382 alin. 3 și art. 43 alin. 6 din CPP pentru a conchide că detenția reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 era legală. În măsura în care, fiind vorba de perioada în cauză, decizia citată anterior a făcut trimitere, în esență, la Decizia Curții Militare de Apel București din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizată importanța acestei ultime decizii în ceea ce privește competența tribunalului militar.

În această privință, Curtea constată că, prin desființarea Sentinței Tribunalului Militar București din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competență a instanțelor militare în privința reclamantului după data de 24 august 2002, Curtea Militară de Apel București a aplicat totuși în speță art. 43 alin. 6 din CPP, precizând că trebuia menținută acea parte din dispozitivul sentinței care dispunea detenția reclamantului în perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002 cu motivarea că tribunalul „urma să își decline competența“. Trebuie reținut că această instanță militară a constatat în mod expres lipsa de competență a Tribunalului Militar București pentru perioada ulterioară datei de 24 august 2002, adică cea pentru care acesta dispusese menținerea reclamantului în starea de arest în sentințele din 19 septembrie, 7 octombrie și 11 noiembrie 2002, dar nu a înlăturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din CPP decât perioada de detenție cuprinsă între 20 noiembrie și 19 decembrie 2002, pe care prezentul capăt de cerere nu o vizează. În măsura în care doar o interpretare restrânsă se încadrează în cerințele art. 5 § 1 din Convenție, textul Deciziei Curții Militare de Apel București din 7 decembrie 2002 nu poate fi înțeles ca validând, în mod retroactiv, detenția reclamantului de la 21 septembrie până la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectivă nu face nicio trimitere. Nu numai că o validare retroactivă a unei detenții dispuse de o instanță lipsită de competență ar fi contrară dreptului intern și art. 5 § 1 din Convenție, dar Curtea observă și că o astfel de interpretare ar fi în contradicție, în speță, cu constatarea că Tribunalul Militar a respins în mod expres excepția de lipsă de competență ridicată de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).

Având în vedere constatarea lipsei de competență a Tribunalului Militar București și faptul că nu există nicio altă hotărâre judecătorească care să constituie temeiul legal al detenției în discuție, Curtea consideră că detenția reclamantului în perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002 a încălcat cerințele art. 5 § 1 din Convenție (vezi

Asupra admisibilității

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea constată că pentru acesta nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Asupra fondului

Făcând trimitere la jurisprudența Curții în materie (

Guvernul consideră că perioada ce trebuie luată în considerare pentru a analiza activitatea Judecătoriei Sectorului 4 București este cea între 8,00 și 10,51 din dimineața zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru întocmirea adresei trimise prin fax Închisorii Jilava. De altfel, făcând trimitere la cauzele

Curtea reamintește că lista excepțiilor la dreptul la libertate care figurează în art. 5 § 1 din Convenție prezintă un caracter exhaustiv și că numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi: să se asigure că nimeni nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa (

În speță, Curtea observă că părțile sunt de acord asupra faptului că Sentința din 20 septembrie 2005 ce a dispus eliberarea condiționată a reclamantului a rămas definitivă și executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopții. Curtea reamintește că, pentru a analiza termenul de executare

Or, ținând cont de elementele aflate la dosar, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia prelungirea detenției reclamantului până la ora 16,30 în ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea sentinței de punere în libertate a reclamantului. Astfel, ea observă că faxul prin care Închisoarea Jilava a fost informată despre caracterul definitiv și executoriu al sentinței în discuție nu a fost trimis de instanța citată anterior decât la ora 10,51 și că timpul necesar redactării și semnării acestei adrese nu poate justifica o astfel de întârziere. Pe de altă parte, dacă este cert că un anumit termen se impune pentru a îndeplini operațiunile și pentru a redacta documentele referitoare la punerea în libertate a unui deținut, Curtea arată că, în Adresa sa din 4 ianuarie 2006, administrația Închisorii Jilava a precizat că îi era imposibil să estimeze timpul necesar pentru a efectua aceste operațiuni și a lăsat să se înțeleagă că eliberarea altor patru deținuți în aceeași zi a prelungit durata necesară punerii în libertate a reclamantului.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că durata detenției reclamantului din ziua de 27 septembrie 2005 nu respectă cerința termenului minim inevitabil în executarea unei sentințe definitive ce dispunea eliberarea sa. Așadar, detenția în cauză nu intră sub incidența vreunui alineat al art. 5 din Convenție.

Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 sub acest aspect.

Reclamantul se plânge de faptul că nu a fost adus „de îndată“ în fața unui magistrat abilitat să exercite funcții judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002 și că instanțele interne nu au justificat necesitatea de a îl menține în arest preventiv, referindu-se în mod special la perioada de până la 19 noiembrie 2002. În acest sens, el invocă art. 5 § 3 din Convenție, care prevede următoarele:

În măsura în care capătul de cerere referitor la lipsa de justificare a necesității de a-l menține pe reclamant în detenție se referă la perioada dintre 11 și 19 noiembrie 2002, Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, termenul final al perioadei vizate la art. 5 § 3 este „ziua în care s-a statuat asupra temeiniciei acuzației, chiar și numai în primă instanță“ (

În ceea ce privește restul capetelor de cerere, Curtea constată că ele nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, ea constată că pentru aceste capete de cerere nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, le declară admisibile.

Argumentele părților

Invocând jurisprudența Curții în materie (vezi, printre altele,

Făcând trimitere la hotărârile în discuție și la jurisprudența Curții (vezi, printre altele,

Aprecierea Curții

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din același articol [

Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 și 72) în care apreciază că reclamantul nu a fost deținut „în mod legal“, în sensul art. 5 § 1 din Convenție, între 2 și 31 august 2002 și între 21 septembrie și 19 noiembrie 2002.

Curtea reamintește că în alte cauze în care a constatat încălcarea art. 5 § 1 din Convenție în privința anumitor perioade de arestare preventivă ea a considerat că nu mai era necesar să statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la încălcarea art. 5 § 3 care aveau ca obiect aceleași perioade (vezi,

În schimb, Curtea consideră că, în măsura în care capătul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instanțelor interne de a justifica necesitatea menținerii sale în detenție se referă și la o perioadă care nu a fost analizată din perspectiva art. 5 § 1, și anume cea cuprinsă între 1 și 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria să analizeze acest capăt de cerere astfel cum a fost formulat, având în vedere încălcarea art. 5 § 1 constatată mai sus (vezi, mutatis mutandis,

Există o prezumție în favoarea punerii în libertate. Astfel cum a mai arătat Curtea în

Curtea reamintește că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenții (

Pe de altă parte, o hotărâre motivată a instanțelor interne în materie dovedește că părțile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părții interesate să facă apel și îi dă instanței de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiției (

În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (

Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (

Curtea observă că în hotărârile referitoare la arestarea preventivă a reclamantului până la data de 11 noiembrie 2002 instanțele interne au statuat că se impunea menținerea în arest a părții interesate, cu motivarea că acele condiții prevăzute la art. 148 lit. h) continuau să fie valabile, menționând în subsidiar și necesitatea de a asigura buna desfășurare a urmăririi penale și după trimiterea în judecată de către parchet la data de 25 septembrie 2002 a procesului penal.

Curtea reamintește că, în ceea ce privește perioada 2-31 august 2002, a constatat încălcarea art. 5 § 1 din Convenție, având în vedere că procurorul și, în timpul judecării recursurilor, instanțele interne nu au îndeplinit obligația prevăzută în dreptul intern, de a preciza, în cazul luării măsurii arestării preventive întemeiate pe art. 148 lit. h) menționat mai sus, motivele pentru care lăsarea în libertate a reclamantului ar fi constituit un pericol pentru ordinea publică (paragrafele 64-66 de mai sus).

Curtea observă că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței „pericolului pentru ordinea publică“, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie menționat că, în speță, hotărârile instanțelor interne care l-au menținut pe reclamant în stare de detenție în perioada în discuție nu au oferit motive concrete pentru a susține acest argument al „pericolului pentru ordinea publică“ și pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din CPP, necesitatea de a menține reclamantul în detenție. Aceste hotărâri s-au limitat, în esență, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip și la a adăuga, în mod abstract, și motivul care ținea de buna desfășurare a urmăririi penale (vezi,

Or, Curtea observă că noțiunea de „împiedicare a bunei desfășurări a urmăririi penale“ este diferită de cea de „pericol pentru ordinea publică“, deoarece ea este enunțată la art. 148 lit. d) din CPP, și nu la art. 148 lit. h) din CPP, care a constituit temeiul legal al menținerii părții interesate în arest preventiv. Pe de altă parte, Curtea constată că instanțele interne nu au precizat niciodată modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul reclamantului și nu au analizat motivele invocate de partea interesată imediat după punerea sa în detenție referitor la profilul său personal și la situația sa familială, în timp ce art. 136 din CPP prevedea că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii (paragrafele 12, 14 și 40 de mai sus și,

Scurta referire, în Încheierea de ședință a Curții de Apel București din 31 octombrie 2002, pronunțată la sfârșitul perioadei în discuție, la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzații se pare că le-ar fi comis și la calitatea acestora nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior, întrucât este capabilă să ridice și mai multe întrebări decât răspunsuri în ceea ce privește rolul acestor elemente în pretinsa existență a unui pericol pentru ordinea publică în speță. În special, Curtea reamintește că a statuat deja că este de datoria instanțelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv amenințată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi,

, citate anterior).

În fine, Curtea observă că, în toate hotărârile în discuție, instanțele interne au prelungit arestarea preventivă a reclamantului printr-o formulă globală care îi privea în egală măsură pe partea interesată și pe coinculpatul său, fără a răspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceștia și fără a ține cont de situația lor deosebită. Ea consideră că o astfel de abordare este incompatibilă cu garanțiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenție, în măsura în care permite menținerea mai multor persoane în detenție fără a analiza, de la caz la caz, motivele ce justifică necesitatea prelungirii detenției (vezi,

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce privește riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părții interesate și prin faptul că nu au ținut cont de măsurile alternative, precum și prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise și să nu analizeze individual situația reclamantului, autoritățile nu au oferit motive „relevante și suficiente“ pentru a justifica necesitatea de a-l menține în arest preventiv în perioada în discuție.

Rezultă că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenție.

Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale în fața Curții de Casație, cu motivarea că, fără a-l audia sau a asculta martorii, aceasta l-a condamnat la data de 18 iunie 2004 în baza unor probe considerate insuficiente și contradictorii de către Curtea de Apel București în hotărârea de achitare pronunțată în primă instanță și, în principal, în baza denunțării făcute de C.J., fără a fi asistat de către un interpret. Pe de altă parte, Curtea de Casație nu a sancționat cu nulitatea recursul formulat de un alt parchet decât PNA competent și nu i-a aplicat circumstanțe atenuante la stabilirea pedepsei sale, ca urmare a refuzului său de a se autoincrimina. Reclamantul susține o încălcare a art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

Orice acuzat are, în special, dreptul (...)

Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declară admisibilă.

În ceea ce privește absența ascultării reclamantului de către Curtea Supremă de Justiție, Guvernul precizează că este conștient de jurisprudența Curții pornind de la Cauza

Reclamantul face trimitere la hotărârea Constantinescu citată anterior și subliniază caracterul similar al capătului de cerere întemeiat, în speță, pe absența ascultării sale de către Curtea de Casație, în condițiile în care s-a declarat nevinovat și a fost achitat în primă instanță. În ceea ce privește faptul că a fost condamnat de Curtea de Casație fără ca aceasta să asculte martorii și, în special, pe C.J., care l-a denunțat, reclamantul face referire la

Curtea reamintește că a statuat deja că soluția de condamnare a unui acuzat pentru prima oară în ultimă instanță doar de către o instanță care, fără să îl audieze, a fost învestită să judece cauza în discuție, în fapt și în drept, și a analizat problematica vinovăției sau nevinovăției părții interesate care susține că nu a comis fapta considerată infracțiune penală, încalcă echitatea procedurii garantate de art. 6 § 1 din Convenție (vezi, printre altele,

După ce a analizat toate elementele care i-au fost supuse atenției, Curtea consideră, alături de părți, că situația în speță este similară. Într-adevăr, prin Decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casație l-a condamnat pe reclamant fără să îl audieze, deși a judecat cauza în fapt și în drept și a casat hotărârea de achitare pronunțată în primă instanță de Curtea de Apel București. În acest sens, pentru respectarea garanțiilor de echitate a procedurii, Curtea de Casație ar fi trebuit să îl audieze pe reclamantul prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, dacă era cazul, că acesta renunțase la acest drept în mod neechivoc și că o astfel de renunțare era însoțită de garanțiile necesare și nu afecta niciun interes public (vezi,

Prin urmare, Curtea apreciază că, având în vedere natura chestiunilor pe care Curtea de Casație ar fi trebuit să le analizeze, condamnarea reclamantului pronunțată fără ca el să fie audiat personal și, mai mult, după o hotărâre de achitare pronunțată în primă instanță, este contrară cerințelor unui proces echitabil.

Ținând cont de constatarea încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea apreciază că nu este necesar să mai analizeze pe fond celelalte capete de cerere invocate de partea interesată și care se referă toate la procedura în fața Curții de Casație (vezi, printre altele,

Reclamantul invocă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieții private și de familie, care decurg din interceptarea convorbirilor sale telefonice și supravegherea sa ilegală de către serviciile speciale în perioada 15-23 iulie 2002, din suspendarea sa din funcția de polițist în temeiul

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice

Părțile nu au prezentat observații în acest sens.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Reclamantul consideră că interceptarea și înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către serviciile speciale în temeiul autorizațiilor procurorului din 15 și 18 iulie 2002 constituie o ingerință care nu este prevăzută de lege în sensul art. 8 § 2 din Convenție. În acest sens, el invocă lipsa de precizie a art. 91

În ceea ce privește lipsa de necesitate a ingerinței, reclamantul subliniază că autorizația procurorului din 15 iulie 2002 nu preciza cu exactitate posturile telefonice supuse interceptării convorbirilor telefonice, deoarece conținea expresia „de asemenea“, și că cele două autorizații din 15 și 18 iulie 2002 nu justificau necesitatea ingerinței în raport cu alte mijloace pe care parchetul le-ar fi putut utiliza. El consideră că autoritățile puteau, în acest mod, să asculte mai multe posturi telefonice pe care le folosea el sau familia lui. Susținând că a fost condamnat în baza conversației telefonice din 17 iulie 2002, a cărei interceptare în baza autorizației din 15 iulie 2002 susține că este ilegală, el arată că a invocat în mai multe rânduri, dar fără succes, caracterul abuziv al interceptării acestor conversații (paragrafele 23 și 31 in fine, de mai sus).

Guvernul susține că ingerința în discuție era prevăzută de lege, și anume de art. 91

Convorbirile telefonice fiind cuprinse în noțiunile de „viață privată“ și „corespondență“ în sensul art. 8 § 1 menționat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și

În acest sens trebuie amintit că expresia „prevăzută de lege“ presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (

În speță, Curtea observă că părțile sunt ambele de acord cu faptul că temeiul legal al ingerinței era constituit de art. 91

Curtea reamintește că a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea CPP prin

Ca măsuri de protecție minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudența Curții menționează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracțiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condițiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversațiile interceptate; măsurile de precauție ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte și complete, în vederea eventualului control de către judecător și de către apărare; circumstanțele în care poate sau trebuie să se facă ștergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (

Curtea observă mai întâi că la data evenimentelor procurorul competent putea autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, în prezența unor indicii convingătoare privind pregătirea sau comiterea unei infracțiuni pentru care are loc o urmărire penală ex officio, această măsură părea „utilă“ aflării adevărului (art. 91

Curtea mai reamintește că a constatat absența, la data evenimentelor, a oricărui control a priori al autorizației procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorități independente, precum și a oricărui control a posteriori a temeiniciei autorizației respective (

În continuare, Curtea constată că CPP nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, care nu trebuiau să figureze decât în procesele-verbale redactate după înregistrarea convorbirilor telefonice (

Constatând mai sus absența, la data evenimentelor, în prevederile interne relevante a mai multor garanții minime necesare pentru a evita abuzurile autorităților într-o problemă atât de sensibilă cum este cea a ascultărilor telefonice, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze respectarea