CASE OF URBANOVICI v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 24.466/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, doamna Erzebet Gyongyike Urbanovici (

Guvernul român (

La data de 29 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. De asemenea, aceasta a hotărât să analizeze în același timp atât admisibilitatea, cât și temeinicia cauzei (art. 29 § 3).

Reclamanta s-a născut în anul 1959 și locuiește în Oradea.

La data de 14 mai 1999, reclamanta a depus la Judecătoria Oradea o acțiune în revendicare a unei suprafețe de teren pe care, deși potrivit cărții funciare aceasta figura ca aparținând Consiliului Local Oradea, ea susținea că o moștenise de la E.S., care o primise de la statul român în schimbul unui alt lot de teren.

În fața tuturor instanțelor care s-au pronunțat asupra cauzei, Consiliul Local Oradea a argumentat faptul că Adeverința nr. 10.524 din 14 mai 1955, folosită de reclamantă pentru a-și dovedi dreptul de proprietate, era falsă, deoarece conținea o serie de neregularități.

Prima instanță și instanța de apel au respins argumentul pe motivul că pârâtul, respectiv apelantul, nu adusese dovezi pentru a-și dovedi susținerile. Mai mult, instanțele au observat că, așa cum reieșea din informațiile pe care le aveau la dispoziție, nu fusese începută nicio procedură penală în acest sens.

Instanța de recurs a respins cererea Consiliului Local Oradea de suspendare a procedurii până la soluționarea cererii de anulare a adeverinței (procedură descrisă în paragrafele 10-12 de mai jos). Pe fondul cauzei, aceasta a reținut următoarele:

La o dată neprecizată, titlul de proprietate al reclamantei a fost înscris în cartea funciară.

La data de 19 aprilie 2001, Consiliul Local Oradea a depus la Judecătoria Oradea o acțiune împotriva reclamantei, urmărind anularea adeverinței din 14 mai 1955 deoarece cuprindea neregularități. Reclamanta a invocat excepția autorității de lucru judecat, în măsura în care instanțele care au statuat cu privire la acțiunea în revendicare soluționaseră deja acest aspect.

Cauza a fost strămutată la Judecătoria Arad, care, la data de 28 martie 2002, a admis acțiunea, a statuat că documentul era fals și l-a anulat.

Apelul, respectiv recursul reclamantei au fost respinse succesiv de Tribunalul Arad, la data de 10 iulie 2002, și de Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia irevocabilă din data de 3 decembrie 2002.

În urma soluției date de Curtea de Apel Timișoara, Consiliul Local Oradea a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei din 21 mai 2001. De asemenea, acesta i-a cerut procurorului general să formuleze un recurs în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, în vederea casării aceleiași decizii.

Prin Decizia irevocabilă din data de 19 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea procurorului general, a reținut că adeverința din anul 1955 fusese declarată falsă, a casat toate hotărârile pronunțate în acțiunea în revendicare și, statuând pe fondul cauzei, a respins acțiunea inițială pe motivul că reclamanta nu își dovedise dreptul de proprietate.

La data de 20 martie 2003, la cererea Consiliului Local Oradea, Judecătoria Oradea, față de decizia Curții Supreme de Justiție, a luat act de renunțarea la cererea de revizuire formulată.

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

....dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății...”

când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică;”

În temeiul art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta s-a plâns de faptul că dreptul său la un proces echitabil și dreptul său de proprietate au fost încălcate în măsura în care Hotărârea irevocabilă din 21 mai 2001 a Curții de Apel Oradea a fost casată și, în final, acțiunea sa a fost respinsă pe fond într-o cale extraordinară de atac.

Invocând Cauza

Reclamanta a contestat această poziție și a reiterat că probele aduse în procedura internă i-au confirmat drepturile succesorale.

Curtea consideră că excepția de inadmisibilitate invocată de Guvern ridică probleme care sunt strâns legate de fondul cererii.

Curtea constată că cererea nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, aceasta constată că ea nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

Argumentele părților

Guvernul a reiterat principiile Curții cu privire la căile extraordinare de atac prin care au fost anulate hotărâri definitive și irevocabile. Acesta a informat Curtea că procedura extraordinară folosită în cauză a fost abrogată din Codul de procedură civilă.

De asemenea, Guvernul a subliniat că, în măsura în care reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate, aceasta nu poate pretinde că avea un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu a avut loc nicio ingerință în dreptul său de proprietate ca urmare a casării hotărârii definitive și irevocabile.

Reclamanta se opune poziției Guvernului. Aceasta a arătat că, admițând un recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție a desființat toate hotărârile anterioare ce îi erau favorabile, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil și determinândo să își piardă titlul de proprietate asupra terenului în discuție.

Aprecierea Curții

Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenței sale bine stabilite, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, astfel cum este el garantat de art. 6 § 1, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță, printre altele, supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie readusă în discuție (

Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze ce ridicau probleme similare cu cea din prezenta speță, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, deoarece a considerat că recursul în anulare analizat a încălcat principiul securității raporturilor juridice, în măsura în care promovarea sa nu se afla la dispoziția părților din proces, ci numai la dispoziția procurorului general, și deoarece, prin admiterea cererii, Curtea Supremă de Justiție a desființat o întreagă procedură judiciară care s-a finalizat cu o hotărâre judecătorească ce avea autoritate de lucru judecat și care, mai mult decât atât, fusese și executată (vezi, printre multe altele,

De asemenea, Curtea a considerat că o casare a unei astfel de decizii după ce a rămas definitivă și a devenit irevocabilă a constituit o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ce nu putea fi justificată decât dacă se dovedea, printre altele, că s-a făcut „pentru cauză de utilitate publică“ și „în condițiile prevăzute de lege“. Mai mult, orice ingerință asupra dreptului de proprietate trebuie să respecte și cerința proporționalității (vezi

; și

Curtea reiterează că niciuna dintre părți nu are dreptul să ceară revizuirea unei hotărâri irevocabile și obligatorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a fondului cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru a corecta erorile judiciare, nu pentru a realiza o nouă analiză a fondului cauzei. Revizuirea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra chestiunii puse în discuție nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. O abatere de la acest

Chiar dacă o astfel de revizuire ar fi justificată, anumite circumstanțe speciale ale cauzei ar putea revela faptul că modalitatea efectivă în care a fost folosită această cale a afectat însăși esența unui proces echitabil. În mod special, Curtea trebuie să evalueze dacă, într-o anumită speță, puterea de a promova și de a derula un recurs extraordinar a fost exercitată de autorități astfel încât să păstreze, în cea mai mare măsură posibilă, un just echilibru între interesele în cauză (vezi,

În cauza de față, instanțele au statuat în favoarea reclamantei într-o acțiune în revendicare și au considerat irelevant pentru cauză faptul că unul dintre documentele folosite ca probă ar putea fi fals.

Presupunând chiar, așa cum argumentează Guvernul, că judecătorii au greșit atunci când au refuzat să suspende procedura de recurs, o astfel de omisiune nu îi poate fi imputată reclamantei, care a informat instanțele despre existența celor două proceduri paralele (vezi, în special, paragraful 10 de mai sus).

În acest sens, Curtea subliniază că statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite și, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele [vezi,

Mai mult, Curtea observă că, în timp ce instanțele ordinare, în special instanța de ultim rang, și-au bazat hotărârile pe mai multe documente și depoziții ale martorilor, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea din unicul motiv al nulității actului fals, fără a-și exprima o opinie cu privire la celelalte mijloace de probă sau, cel puțin, fără a explica de ce le-a înlăturat.

Din același motiv, Curtea consideră că această cauză este mult diferită de Cauza

Curtea nu poate specula asupra modului în care s-ar fi finalizat cauza în cazul în care Curtea Supremă de Justiție (sau instanțele comune într-o nouă acțiune în revendicare) ar fi reanalizat restul probelor din dosar. Totuși, aceasta observă că situația creată nu îi poate fi imputată reclamantei și consideră că formularea unei noi acțiuni în revendicare ar supune-o unei sarcini disproporționate, ce nu poate fi justificată în circumstanțele speciale ale cauzei.

Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a constata că o casare a Deciziei irevocabile din 21 mai 2001 nu reprezintă decât un apel deghizat și, folosindu-l, autoritățile nu au asigurat un just echilibru între interesele aflate în joc și astfel au încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

De asemenea, deoarece prin Decizia irevocabilă din 21 mai 2001 reclamanta a fost recunoscută ca proprietar al terenului în litigiu, reclamanta poate pretinde că are un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, iar casarea deciziei respective după ce a rămas definitivă și a devenit irevocabilă și după ce a fost executată va constitui o ingerință în dreptul beneficiarului deciziei la o liniștită posesie a acelui bun (vezi

Pentru toate aceste motive, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului și constată că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamanta nu a formulat o cerere de reparație echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu se impune să îi acorde vreo sumă în acest sens (vezi,

unește cu fondul și respinge excepția preliminară a Guvernului;

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.