CASE OF TUDOR TUDOR v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 21.911/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean român, domnul Tudor Tudor (

Reclamantul, căruia i s-a admis solicitarea privind acordarea asistenței judiciare din oficiu, a fost reprezentat de domnul Florian Andreescu, avocat în București. Guvernul român (

La data de 10 aprilie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice Guvernului cererea, întemeiată pe art. 6 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, separat sau coroborat cu art. 14. De asemenea, Curtea a hotărât să analizeze în același timp fondul și admisibilitatea cererii (art. 29 § 3).

La data de 17 iunie 2008, Curtea a hotărât să le adreseze părților întrebări suplimentare cu privire la caracterul efectiv al căilor de atac în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Reclamantul s-a născut în anul 1944 și locuiește în București.

Din anul 1973 el a locuit într-un apartament închiriat de la stat într-o clădire naționalizată. La data de 13 ianuarie 1997, conform

Prin decizia definitivă din data de 23 mai 1997 Tribunalul Municipiului București a admis o acțiune în revendicare introdusă de fostul proprietar împotriva statului pentru a reintra în posesia clădirii în care se afla apartamentul reclamantului.

Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a formulat mai multe acțiuni în revendicare împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamente în clădire în condiții similare, inclusiv reclamantul.

Prin decizia definitivă din data de 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a dispus ca reclamantul din prezenta cauză să îi predea fostului proprietar posesia asupra apartamentului. Instanța a statuat că titlul de proprietate al fostului proprietar, astfel cum fusese confirmat prin decizia definitivă din 23 mai 1997, prevala asupra contractului de cumpărare al reclamantului. De asemenea, instanța a considerat că

Între timp, aceeași Curte de Apel București a luat în considerare buna-credință a cumpărătorilor atunci când a respins acțiunile formulate de fostul proprietar împotriva altor persoane care cumpăraseră apartamente în aceeași clădire. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel București a respins acțiunea îndreptată împotriva lui T.I. și T.A., care își cumpăraseră apartamentul la data de 12 decembrie 1996; la data de 7 februarie 2003 a respins acțiunea îndreptată împotriva lui I.E. și M.S., iar la data de 20 iunie 2003 a respins acțiunea introdusă împotriva lui C.D., care își cumpărase apartamentul la data de 27 martie 1997.

La data de 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea procurorului general (recurs în anulare), a casat decizia definitivă din 28 noiembrie 2002 și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Conform informațiilor aduse la cunoștința Curții, procedura se află încă pe rolul instanțelor interne.

În ceea ce privește reclamantul, acțiunea în evacuare formulată de fostul proprietar împotriva să se află în prezent pe rolul instanțelor interne.

Conform legislației române, o acțiune în revendicare este una dintre principalele căi de atac pentru protecția unui drept de proprietate. O astfel de acțiune nu este guvernată de un text legal detaliat și lămuritor per se, ci s-a dezvoltat pe cale jurisprudențială. O acțiune în revendicare poate fi definită ca introducerea unei acțiuni pentru a face să fie respectat un drept real, în care un proprietar deposedat își revendică proprietatea de la persoana neproprietar aflată în prezent în posesia ei. Atunci când atât reclamantul, cât și pârâtul dețin un titlu de proprietate, instanța trebuie să compare cele două titluri și să decidă care dintre ele este preferat. Principalul rezultat al unei astfel de acțiuni, dacă este admisă, este recunoașterea de către instanță a titlului de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, obligându-l astfel pe pârât să restituie proprietatea. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligația respectivă este înlocuită cu o obligație de a plăti o despăgubire constând într-o sumă echivalentă (vezi

Art. 1.337-1.351 din Codul civil instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Acestea prevăd posibilitatea pentru cumpărătorul evins de a pretinde rambursarea prețului și plata daunelor, indiferent de buna sau reaua-credință a vânzătorului. Cumpărătorul poate fie să îl cheme în garanție pe vânzător în acțiunea introdusă de terța parte, fie să introducă o nouă acțiune împotriva vânzătorului după ce a fost evins. În ultimul caz, dacă vânzătorul dovedește că ar fi putut să câștige procesul împotriva terței persoane dacă ar fi fost chemat în procesul anterior, el va fi scutit de obligația de a-l despăgubi pe cumpărător (art. 1.351 din Codul civil).

La data faptelor din cauza de față, articolul 51 din

La cererea Curții, Guvernul a indicat o jurisprudență constând în diferite acțiuni în despăgubire în cazuri în care proprietatea este pierdută în condiții similare cu cele ale cauzei de față.

Din cele 17 hotărâri relevante adoptate în perioada 2005-2008 de instanțele din toată țara, 9 s-au referit la acțiuni introduse împotriva autorităților de stat de către persoane care și-au pierdut proprietatea în acțiuni în revendicare. Instanțele au aplicat Codul civil și le-au acordat prețul de cumpărare indexat și, în majoritatea cazurilor, daunele și costurile angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei. Majoritatea instanțelor au considerat că

Cu toate acestea, atunci când astfel de contracte sunt anulate, hotărârile trimise Curții indică faptul că instanțele au aplicat în mod consecvent

Prin Decizia nr. 520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța a statuat în favoarea cumpărătorului într-o acțiune în revendicare introdusă de fostul proprietar al unui apartament naționalizat împotriva persoanei care, de bună-credință, cumpărase apartamentul de la stat în anul 2000. Instanța a hotărât că restituirea apartamentului către fostul proprietar nu mai era posibilă și, pe baza jurisprudenței Curții cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 [în special:

Într-o decizie similară din 12 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în favoarea cumpărătorului într-o acțiune în revendicare introdusă de fostul proprietar. Înalta Curte de Casație și Justiție a ținut cont de faptul că titlul cumpărătorului fusese confirmat de instanțe într-o acțiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare introdusă împotriva sa de fostul proprietar, în timp ce titlul fostului proprietar nu fusese confirmat de o instanță. De asemenea, instanța a considerat că deposedarea cumpărătorului, indiferent de circumstanțe, pentru a ceda proprietatea către fostul proprietar, ar crea noi prejudicii disproporționate în încercarea de a diminua vechile prejudicii. De asemenea, într-o formulare generală, instanța a considerat că rambursarea prețului de cumpărare indexat în baza

Prin

Reclamantul s-a plâns în baza art. 6 § 1, privit separat sau coroborat cu art. 14 din Convenție, de faptul că procedura finalizată cu decizia rămasă definitivă din 28 ianuarie 2003 a fost incorectă, în special în măsura în care aceeași curte de apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice îndreptate împotriva altor cumpărători de apartamente situate în aceeași clădire.

Curtea observă că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul a argumentat că procesul a fost echitabil și că instanțele care au statuat asupra cauzei reclamantului au pronunțat o hotărâre bine întemeiată. În opinia sa, simplul fapt că instanțele au ajuns la concluzii opuse în cauze similare nu atrage reținerea unei încălcări a Convenției. Acesta a precizat că problema controversată în aceste cauze a fost interpretarea dată de instanță noțiunii de „bună-credință“, dar că hotărârile contradictorii s-au justificat printr-o interpretare diferită a faptelor relevante în fiecare cauză.

Reclamantul s-a opus tezei susținute de Guvern și a reiterat că respectiva curte de apel a pronunțat decizii contradictorii în cauze identice.

Aprecierea Curții

Curtea consideră că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui proprietățile confiscate, și cu atât mai puțin de a dispune de ele în conformitate cu prerogativele dreptului de proprietate, odată ce un stat a adoptat o soluție, aceasta trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinea și ambiguitatea în rândul persoanelor la care se referă măsurile de implementare a acesteia. În acest context, trebuie accentuat faptul că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau rezultând din practici aplicate de autorități - este un factor important de luat în seamă la evaluarea conduitei statului [vezi

Curtea reține că, în contextul special al restituirii proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică (vezi

Aceeași lipsă de certitudine este observată în cazul de față: aceeași curte de apel a dat interpretări opuse cu privire la relevanța bunei-credințe a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu statul (vezi paragrafele 9-11 de mai sus).

Deși anumite divergențe în interpretare ar putea fi o consecință inerentă a oricărui sistem judiciar care, la fel ca și cel românesc, este bazat pe o rețea de instanțe de fond și de instanțe superioare cu competență în aria lor teritorială, Curtea observă că, în speță, interpretările contradictorii au provenit de la aceeași instanță care, în plus, era instanță de ultim grad în materie. Mai mult chiar, Curtea Supremă nu avea la dispoziție niciun mecanism efectiv pentru a rezolva conflictele dintre hotărârile instanțelor inferioare (vezi

În fine, Curtea observă că după 7 ani de la adoptarea

Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure consecvență în practica instanțelor naționale, aceste diferențe de abordare profunde și de lungă durată în jurisprudență, în ceea ce privește o problemă de o mare importanță pentru societate, sunt de așa natură încât creează o stare de insecuritate continuă (vezi,

În speță, această lipsă de securitate l-a lipsit pe reclamant de un proces echitabil în fața Curții de Apel.

Având în vedere că a constatat această încălcare, Curtea consideră că nu mai este necesar să analizeze dacă, în acest caz, a avut loc și încălcarea art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenție.

Reclamantul s-a plâns de faptul că, din cauză că instanțele interne au preferat titlul de proprietate al fostului proprietar față de al său, îi este imposibil în prezent să își exercite dreptul de proprietate asupra apartamentului, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, acesta s-a plâns și de discriminare, conform art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care aceeași curte de apel a adoptat decizii contradictorii în cazuri identice, îndreptate împotriva cumpărătorilor apartamentelor situate în aceeași clădire.

În observațiile sale din 13 august 2008, Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care acesta nu a introdus o acțiune în garanție pentru evicțiune împotriva autorităților statului conform Codului civil. Această acțiune i-ar fi permis să recupereze de la stat prețul de cumpărare indexat și despăgubiri.

Reclamantul a subliniat că nu a avut niciun motiv să cheme în garanție statul în acțiunea introdusă împotriva sa, în măsura în care instanța de fond și curtea de apel statuaseră în favoarea sa. De asemenea, acesta a considerat că, deoarece ingerința în dreptul său de proprietate fusese cauzată de decizia din data de 28 ianuarie 2003, dacă ar fi introdus o nouă acțiune împotriva statului ar fi depășit termenul-limită de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că, potrivit art. 35, persoana care se pretinde victimă ar trebui să recurgă în mod normal la căile de atac interne disponibile și suficiente pentru a permite o reparație pentru încălcările pretinse. Existența căilor de atac respective trebuie să fie suficient de sigură nu numai teoretic, ci și practic, altfel acestea nu respectă cerințele de accesibilitate și caracterul efectiv (vezi

În cauza de față, instanțele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate de reclamant și de fostul proprietar și au hotărât să acorde prioritate titlului fostului proprietar. Astfel, Curtea de Apel București nu a anulat titlul de proprietate al reclamantului, și nici nu i-a acordat vreo despăgubire pentru pierderea suferită.

Rămâne de stabilit dacă valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de instanțele naționale este suficientă astfel încât să permită reparația încălcărilor pretinse. În acest context, Curtea observă că această cauză provine din aplicarea legilor privind

Jurisprudența furnizată de Guvern indică faptul că persoanelor aflate în situația reclamantului li s-ar fi acordat cel puțin prețul de cumpărare indexat și, eventual, despăgubiri până la valoarea de piață actuală a proprietății, precum și rambursarea oricăror costuri angajate în limite rezonabile pentru întreținerea casei.

Deși Curtea nu poate specula în acest caz care ar fi fost soluția unei acțiuni în despăgubire dacă reclamantul ar fi ales să o introducă, aceasta observă că sumele acordate de instanțele interne în situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza

În fine, deși legea retrocedării nu prevede o acțiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în situația reclamantului (vezi,

Reclamantul ar fi trebuit, astfel, să uzeze de această cale de atac înainte de a introduce plângerea în fața Curții.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamantul solicită suma de 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material, reprezentând valoarea apartamentului său, și suma de 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul nu a prezentat comentarii cu privire la aceste pretenții.

Curtea constată că nu există legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare respinge cererea. Pe de altă parte, Curtea îi alocă reclamantului suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.

Reclamantul a mai solicitat 3.000 EUR și 100.000.000 lei românești (RON) pentru cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Acesta a trimis facturi pentru suma de 1.059,95 RON, reprezentând costuri de traducere, și 9.000.000 ROL (lei românești vechi), 500 RON și 1.500 EUR reprezentând onorarii avocațiale.

Guvernul consideră că aceste pretenții sunt nejustificate și excesive.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil în ceea ce privește cuantumul lor. În speță, ținând cont de informațiile aflate în posesia sa și de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2.200 EUR, care să acopere toate costurile invocate.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește art. 6, analizat separat și coroborat cu art. 14;

declară cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, analizat separat și coroborat cu art. 14;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că nu se impune să analizeze plângerea din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a reparației echitabile pentru rest.