CASE OF TURUS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31.566/03) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetățeni suedezi, doamna Cornelia Maria Turus și domnul Ioan Turus (

Reclamanții sunt reprezentați de domnul Valerian Coza, consilier juridic*) în Satu Mare. Guvernul român (

La data de 22 februarie 2007, președintele Secției a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenție, acesta a decis, de asemenea, să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Guvernul suedez, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii, în temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curții, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere asupra cauzei.

Reclamanții s-au născut în anul 1939 și locuiesc în Malmö, Suedia.

Prin Decizia din data de 18 noiembrie 1985, un imobil ce le aparținea reclamanților, compus dintr-o casă și terenul aferent în suprafață de 453 m

La data de 7 ianuarie 1986, statul le-a închiriat imobilul lui P.Z. și P.M.R. (chiriașii).

Prin declarația din data de 1 iulie 1996, reclamanții au informat primăria despre acordul lor ca imobilul să îi fie restituit lui M.M., mama reclamantei. Prin Decizia din data de 13 mai 1998, primăria a dispus ca imobilul să îi fie restituit lui M.M. În urma recursului chiriașilor, prin decizia definitivă din data de 26 ianuarie 2000, Curtea de Apel Oradea (curtea de apel) a anulat Decizia din data de 13 mai 1998 și a constatat că reclamanții aveau dreptul la despăgubiri pentru imobil.

Acțiunea în constatarea caracterului nelegal al naționalizării

Prin sentința rămasă definitivă din data de 25 aprilie 2000, Judecătoria Satu Mare (judecătoria) a admis acțiunea reclamanților împotriva primăriei, a constatat nelegalitatea deciziei de naționalizare și a dispus rectificarea cărții funciare în favoarea reclamanților. La data de 8 decembrie 2000, reclamanții au fost înscriși în cartea funciară drept proprietari.

Acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare

La data de 11 mai 2000, statul le-a vândut chiriașilor casa și 55 m

În anul 2002, reclamanții au sesizat judecătoria cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat mai sus, îndreptată împotriva chiriașilor, arătând că statul nu mai era proprietarul imobilului în momentul încheierii acestui contract.

Prin Sentința din data de 13 martie 2002, judecătoria a admis acțiunea și a anulat contractul. Prin decizia rămasă definitivă din data de 19 februarie 2003, pusă la dispoziția părților la data de 6 martie 2003, curtea de apel a admis recursul chiriașilor și a respins acțiunea. Aceasta a reținut că Decizia din data de 26 ianuarie 2000 nu le recunoștea reclamanților decât dreptul la despăgubiri (vezi paragraful 8 de mai sus) și că, prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare fusese încheiat în condiții de legalitate.

Acțiunea având ca obiect înscrierea chiriașilor drept proprietari ai imobilului în cartea funciară

În anul 2001, chiriașii au sesizat judecătoria cu o acțiune îndreptată împotriva reclamanților, pentru a fi înscriși în cartea funciară drept proprietari ai imobilului.

Prin Sentința din data de 30 ianuarie 2002, judecătoria a respins acțiunea, statuând că reclamanții erau înscriși în cartea funciară în baza sentinței definitive din data de 25 aprilie 2000 (vezi paragraful 9 de mai sus).

Prin decizia definitivă din data de 19 februarie 2003, pusă la dispoziția părților la data de 6 martie 2003, curtea de apel, printr-un complet de judecată identic cu cel care respinsese acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, a admis acțiunea chiriașilor, a dispus radierea reclamanților din cartea funciară și înscrierea chiriașilor ca proprietari pentru acea parte a imobilului ce făcuse obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Chiriașii și-au înscris dreptul de proprietate în registrul de publicitate imobiliară pentru casă și 55 m

La data de 4 octombrie 2001, invocând prevederile

Prevederile legale (inclusiv cele ale

Autoritățile naționale au luat măsuri de accelerare a procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții „Proprietatea“, în special în baza

Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de proprietate din cauza vânzării imobilului către chiriași, a refuzului Curții de Apel Oradea de a anula această vânzare și din cauza înscrierii acestora drept proprietari în registrul de publicitate imobiliară. Reclamanții pretind că li s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Guvernul își reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare (vezi, printre altele, Cîrstoiu împotriva României, nr. 22.281/05, § 22, 4 martie 2008).

Reclamanții se opun acestui punct de vedere.

Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi cauzele citate mai sus, în special

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în restituire a bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al celuilalt, reprezintă o privare de acel bun. O astfel de privare,

În plus, Curtea observă că până în prezent Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri introdus prin

Această concluzie nu analizează dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca și reclamanților, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în direcția bună în materie.

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, nerespectarea dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la bunul lor, combinată cu lipsa totală de despăgubiri timp de aproximativ 9 ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurilor finalizate prin cele două decizii din data de 19 februarie 2003 ale Curții de Apel Oradea și, mai ales, de o lipsă de imparțialitate, având în vedere că cele două decizii menționate mai sus au fost pronunțate de același complet de judecată.

Guvernul invocă excepția de neepuizare a căilor de atac interne în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe lipsa de imparțialitate a judecătorilor curții de apel.

Ținând cont de natura capătului de cerere și de elementele aflate la dosar, Curtea apreciază că această excepție ar trebui conexată cu fondul.

În contextul tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea mai apreciază că acest capăt de cerere al reclamanților este admisibil. Totuși, ea consideră, ținând cont de concluziile sale din paragrafele 22-28 de mai sus, că nu este cazul să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (vezi,

Art. 46 din Convenție prevede următoarele:

Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în care ele sunt părți.

Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea ei.

Concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 dezvăluie o problemă pe scară largă izvorând din deficiențele legislației privind restituirea imobilelor naționalizate și vândute de stat unor terți. Prin urmare, Curtea apreciază că statul trebuie să ajusteze în cel mai scurt timp procedura introdusă prin legile de reparație, astfel încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (vezi hotărârile

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamanții solicită restituirea bunului imobil, compus din casă și terenul aferent în suprafață de 453 m

Guvernul observă că, deși restitutio in integrum este cea mai bună modalitate de reparare a unui prejudiciu, Curtea poate acorda o despăgubire atunci când această restituire se dovedește a fi imposibilă. Guvernul reamintește că contractul de vânzare-cumpărare se referea numai la casă și la terenul de 55/453 m

Curtea observă că reclamanții erau proprietarii întregului bun imobil, și anume ai casei și terenului aferent în suprafață de 453 m

Curtea apreciază că, față de circumstanțele speței, restituirea bunului litigios reclamanților, și anume partea din bunul imobil vândută chiriașilor, ar repune părțile interesate, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care acestea s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște ca acesta să le plătească reclamanților, ca daune materiale, o sumă care să corespundă cu valoarea actuală a bunului litigios.

În speță, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii ce le-ar putea fi plătită reclamanților, Curtea observă că numai Guvernul a furnizat un raport de expertiză cu privire la valoarea bunului imobil vândut chiriașilor. Ținând cont de informațiile aflate în posesia sa, Curtea estimează că valoarea bunului este de 31.000 EUR.

În ceea ce privește cererea de daune morale formulată de reclamanți, Curtea consideră că evenimentele în cauză leau produs neplăceri și incertitudini și că suma de 2.000 EUR, acordată împreună acestora, reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Reclamanții mai solicită și suma de 40.000 EUR pentru cheltuielile de judecată, însă fără a furniza documente justificative.

Guvernul observă că reclamanții nu au transmis niciun document justificativ.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, Curtea observă că reclamanții nu și-au dovedit cererea și, prin urmare, o respinge.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște că nu se impune analizarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă pentru rest.