CASE OF R.R. v. ROMANIA (No. 1) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 1188/05 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul R.R. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 ianuarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamantul, care beneficiază de asistență juridică gratuită, este reprezentat de Diana-Elena Dragomir, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”)

În special, reclamantul pretindea o încălcare a art. 8 din Convenție

Prin decizia din 12 februarie 2008, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus obiecții scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament). După consultarea părților, camera a decis că nu era necesară organizarea unei ședințe destinate examinării fondului cauzei (art. 59 § 3

Reclamantul s-a născut în 1972 și locuiește în București.

Prima procedură referitoare la încredințarea copilului A.K.R.

Prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 2000, Judecătoria Cluj-Napoca a pronunțat divorțul reclamantului de soția sa, D. J., din vina exclusivă a reclamantului. Prin aceeași hotărâre și în absența vreunei opoziții din partea reclamantului, instanța a hotărât încredințarea fiicei acestora, A.K.R., în vârstă de patru ani la momentul respectiv, lui D.J. Exercitarea drepturilor părintești era încredințată, conform art. 43 C. fam., mamei sale, tatăl păstrând totuși dreptul de a avea legături personale cu aceasta și de a „veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională”.

Prima procedură referitoare la dreptul de vizitare al reclamantului

În 2000, reclamatul a introdus o acțiune în fața Judecătoriei Cluj-Napoca, solicitând acordarea dreptului de vizitare și de găzduire a fiicei sale minore.

Prin hotărârea definitivă din 12 iulie 2001, pronunțată în ultimă instanță, Curtea de Apel Cluj a prevăzut, în favoarea reclamantului, un drept de vizitare și de găzduire stabilit la un sfârșit de săptămână pe lună (de vineri, ora 17.00, până duminica, ora 22.00) și la două săptămâni în timpul vacanței de vară, precum și trei zile cu ocazia sărbătorilor pascale și Crăciun la fiecare doi ani.

A doua procedură referitoare la dreptul de vizitare al reclamantului

La 29 august 2002, reclamatul a introdus o acțiune în fața Judecătoriei Cluj-Napoca, solicitând modificarea programului de vizitare.

Prin hotărârea din 21 noiembrie 2002, judecătoria a admis cererea reclamantului și a stabilit următorul program de vizitare: un sfârșit de săptămână la două săptămâni (de sâmbăta, ora 11.00, până duminica, ora 19.00), două săptămâni în timpul vacanței școlare de vară și o săptămână în timpul vacanței școlare de iarnă, ziua de 1 iunie (Ziua copilului) și o zi pentru petrecerea de Crăciun, pentru a participa la ceremoniile organizate de societatea comercială la care lucra reclamantul, și două zile de Paște și Crăciun, la fiecare doi ani.

Prin hotărârea din 19 noiembrie 2004, această ultimă instanță a constatat perimarea apelului, din cauza pasivității lui D.J. Hotărârea a devenit executorie la 15 decembrie 2004, prin neintroducerea recursului.

A treia procedură referitoare la dreptul de vizitare al reclamantului

La 29 martie 2004, invocând în special art. 43, 97 și 101 C. fam., reclamatul a introdus o nouă acțiune în fața Judecătoriei Cluj-Napoca, care viza îmbunătățirea programului său de vizitare. În principal, acesta a solicitat prelungirea unei zile din dreptul său de găzduire pentru unul dintre sfârșiturile de săptămână de care beneficia deja (începând cu vineri ora 17.00, în loc de sâmbătă ora 11.00) și autorizația de a călători cu fiica sa cel puțin o dată pe an. Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând prelungirea dreptului său de vizitare în timpul vacanței de vară pentru ca părinții săi să poată petrece zece zile cu nepoata lor.

La 28 aprilie 2004, D.J. a introdus o acțiune diferită, solicitând modificarea programului de vizitare al reclamantului. Invocând intenția de a emigra în Statele Unite pentru a fi alături de noul său soț, aceasta a solicitat instanței reducerea programului de vizitare al reclamantului la trei săptămâni în timpul vacanței școlare de vară și adoptarea unei hotărâri care să înlocuiască consimțământul reclamantului pentru deplasarea copilului în afara țării.

La 6 mai 2004, D.J. și-a reiterat pretențiile în cadrul acțiunii introduse de reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenționale.

La 24 mai 2004, Judecătoria Cluj-Napoca a conexat cele două acțiuni.

Prin hotărârea din 21 iunie 2004, instanța a respins pretențiile reclamantului. S-a considerat că orice părăsire a țării de către reclamant împreună cu fiica sa i-ar cauza prejudicii acesteia din urmă, în special având în vedere faptul că trebuia deja să se deplaseze la domiciliul reclamantului pentru ca acesta din urmă să își poată exercita dreptul de vizitare și de găzduire. În plus, această cerere fusese deja respinsă de instanțe în trecut și, de atunci, relațiile dintre reclamant și fosta sa soție s-au înrăutățit, astfel încât prezența mamei era indispensabilă pentru copil. În ceea ce privea prelungirea programului de vizitare al reclamantului cu zece zile, instanța a considerat că reclamantul nu a dovedit legături strânse între copil și bunicii acesteia care ar fi putut justifica cererea. Pe de altă parte, întâlniri cu bunicii săi puteau fi organizate în timpul exercitării dreptului de vizitare al reclamantului.

Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentințe. Acesta a invocat dispozițiile Constituției, Codului familiei, diverselor legi în materie de protecția copilului și de la art. 8, 9 și 14 din Convenție, de la art. 2 din Protocolul nr. 4, de la art. 5 din Protocolul nr. 7 și de la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

Prin hotărârea din 23 martie 2005, Tribunalul Mureș a admis apelul reclamantului și, în consecință, a respins acțiunea lui D.J. În schimb, acesta a refuzat să admită cererile reclamantului. Acesta a reținut faptul că art. 97 C. fam. impunea principiul egalității părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și obligațiilor pe care aceștia le au față de copilul lor și a subliniat că art. 98 aplica acest principiu, indicând faptul că măsurile privitoare la copil și la bunurile sale se iau de către părinți, de comun acord. În temeiul art. 43 C. fam., conform căruia părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează totuși dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, instanța a considerat că noul program de vizitare stabilit de judecătorie făcea practic imposibilă exercitarea drepturilor părintești ale reclamantului. Acesta a considerat că programul de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 trebuia menținut.

Reclamantul și D.J. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

Prin hotărârea din 10 noiembrie 2005, Curtea de Apel Târgu

În schimb, instanța a respins cererea reclamantului privind modificarea programului de vizitare, considerând că circumstanțele care au justificat adoptarea programului de vizitare existent nu se modificaseră.

Prima plecare a copilului în Statele Unite

La 12 iulie 2004, după adoptarea hotărârii din 21 iunie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca prin care programul său de vizitare a fost redus la trei săptămâni pe an, reclamantul a trimis o scrisoare Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, solicitându-i să împiedice ieșirea fiicei sale din țară. La 14 iulie 2004, inspectoratul l-a informat că, în conformitate cu O.G. nr. 65/1997, libertatea de circulație a copilului nu putea fi obstrucționată în speță.

La 3 decembrie 2004, după ce a obținut un permis de reședință permanentă pentru A.K.R., D.J. a plecat cu copilul în Statele Unite. Prin scrisoarea din 4 decembrie 2004, soțul lui D.J. l-a informat pe reclamant de plecare și i-a precizat și adresa poștală. De asemenea, acesta a menționat faptul că copilul urma să fie școlarizat într-o instituție din Statele Unite.

La 6 decembrie 2004, reclamantul a sesizat Poliția Cluj-Napoca cu privire la dispariția fiicei sale. Prin scrisoarea din 17 decembrie 2004, poliția l-a informat de faptul că copilul a părăsit țara în mod legal, însoțit de mama sa, căreia i-a fost încredințat. Prin scrisoarea din decembrie 2004, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră i-a comunicat reclamantului faptul că informațiile referitoare la plecarea fiicei sale nu îi puteau fi transmise deoarece acest lucru ar fi reprezentat o încălcare a legii privind liberul acces la informații publice.

La 9 decembrie 2004, reclamantul a denunțat răpirea copilului său la Ministerul Justiției, la Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție și la Ministerul Afacerilor Externe. Acesta a invocat faptul că se afla în imposibilitatea de a-și exercita drepturile părintești și programul de vizitare, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 și le-a solicitat autorităților să efectueze diligențele necesare pentru recuperarea fiicei sale.

Prin scrisoarea din 16 decembrie 2004, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție l-a informat pe reclamant că dispozițiile legale în vigoare la momentul respectiv nu impuneau consimțământul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul pentru deplasarea acestuia. În schimb, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care urma să intre în vigoare la 1

La 15 decembrie 2004, invocând Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga”), reclamantul a informat

La 17 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat ministrului Justiției să îl susțină în demersurile sale pe lângă Ambasada Statelor Unite la București în vederea anulării vizei de imigrant a fiicei sale, a transmiterii documentelor folosite pentru eliberarea vizei, a înapoierii fiicei sale și a protejării dreptului său de vizitare și de avea legături personale cu fiica sa. La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat și Ministerul Afacerilor Externe cu aceleași cereri.

Prin intermediul avocatului său, la 24 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției, autoritate centrală însărcinată cu punerea în aplicare a Convenției de la Haga în România, să aplice art. 3 din Convenție și să declare ilicite deplasarea fiicei sale în Statele Unite și neînapoierea sa.

Prin scrisoarea din 4 februarie 2005, Ministerul Justiției a răspuns că, potrivit dispozițiilor de la art. 15 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, instanțele trebuie să stabilească caracterul ilegal sau legal al deplasării și neînapoierii copilului. În plus, acesta a refuzat să introducă o acțiune în instanță în acest sens, considerând că art. 3 din Convenția de la Haga nu se aplică în speță, având în vedere că persoanei în cauză nu i se încredințase copilul, ci avea doar dreptul de vizitare. Ministerul a menționat că dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, garantat de art. 43 alin. (2) C. fam., nu mai are același conținut după divorț și după încredințarea copilului celuilalt părinte, ca în timpul căsătoriei. Acesta a subliniat că, potrivit doctrinei, părintele căruia nu i se încredințează copilul nu beneficiază de dreptul de a veghea copilul, de a lua măsuri disciplinare în ceea ce îl privește sau de a stabili domiciliul acestuia. Prin urmare, acordul prealabil al părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul nu este necesar pentru luarea măsurilor citate anterior. În cazul unui dezacord ulterior din partea părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, persoana în cauză putea solicita instanțelor naționale modificarea respectivelor măsuri, conform art. 44 C. fam.

La 11 februarie 2005, nemulțumit de refuzul Ministerului Justiției, prin intermediul avocatului său, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului București, reiterând cererea de declarare ca ilicite deplasarea în Statele Unite și neînapoierea fiicei sale. Acesta și-a întemeiat acțiunea pe art. 3, 15, 21 și 29 din Convenția de la Haga și a solicitat reexaminarea cu celeritate a cauzei sale.

La 21 februarie 2005, prin intermediul avocatului său, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 369/2004, să depună o cerere în fața instanței competente pentru declararea ca ilicite deplasarea în Statele Unite și neînapoierea fiicei sale. În aceeași zi, reclamantul a sesizat Direcția Generală Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului Cluj și Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul primăriei cu aceeași chestiune. În replică, Direcția Generală Județeană de Asistență Socială și Protecție a Copilului l-a informat pe reclamant că serviciul social competent pentru soluționarea cauzei era Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, ținând seama de elementul său de extraneitate.

La 28 februarie 2005, Tribunalul București a amânat pronunțarea din cauza nelegalității procedurii de citare a lui D.J. în cadrul procedurii.

Prin încheierea din 14 martie 2005, tribunalul a stabilit intervenția Ministerului Justiției în procedură. Prin aceeași decizie, la cererea lui D.J., instanța a decis amânarea pronunțării astfel încât aceasta să își poată organiza apărarea.

La 7 aprilie 2005, instanța a amânat pronunțarea la cererea reclamantului, care dorea să ia cunoștință de memoriul în apărare depus între timp de fosta sa soție.

Prin hotărârea definitivă din 5 mai 2005, Tribunalul București a admis acțiunea reclamantului și a declarat ilicite deplasarea copilului în Statele Unite și neînapoierea sa, în temeiul art. 3 din Convenția de la Haga. Acesta constată că deplasarea într-o țară atât de îndepărtată împiedica exercitarea dreptului de vizitare al reclamantului, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 și continuarea relațiilor personale la care avea dreptul în temeiul art. 43 C. fam. În plus, instanța a considerat că deplasarea contravenea interesului superior al copilului.

La 27 mai 2005, după constatarea consimțământului lui D.J., Tribunalul Idaho (Statele Unite), însărcinat cu examinarea cererii reclamantului care viza aplicarea Convenției de la Haga, a dispus înapoierea copilului. La 8 iunie 2005, acesta din urmă s-a întors în România, însoțit de mama sa.

Prin scrisoarea din mai 2005, ca răspuns la demersurile anterioare ale reclamantului, Ministerul Afacerilor Externe l-a informat că nu avea competența de a obține documentele solicitate referitoare la viza emisă fiicei sale de Consulatul Statelor Unite la București. În schimb, prin scrisoarea din 5 ianuarie 2006, ministerul i-a comunicat că, în conformitate cu dispozițiile art. 17 din Legea nr. 272/2004 referitoare la dreptul copilului de a avea relații personale și contacte directe cu părinții săi care locuiau în state diferite, acesta îl putea susține în demersurile sale pentru obținerea unei vize pentru Statele Unite.

Prin scrisoarea din 10 octombrie 2005, reclamantul a informat Curtea că, după întoarcerea copilului, și-a putut exercita doar parțial dreptul de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Cluj-Napoca din 21 noiembrie 2002. Astfel, acesta a precizat că a beneficiat de două săptămâni cu fiica sa în cursul vacanței de vară, dar că a fost împiedicat să petreacă o săptămână în vacanța de iarnă, începând cu 5 februarie 2006, astfel cum a stabilit în prealabil de comun acord cu D.J. Acesta nu a furnizat nicio informație privind exercitarea dreptului său de găzduire în timpul sfârșiturilor de săptămână.

Reclamantul a sesizat autoritățile însărcinate cu protecția copilului, și anume Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului Cluj la 20 mai 2005 și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului la 8 iunie 2005, solicitându-le să intervină pentru a facilita orice întâlnire cu fiica sa, ținând seama de simptomele de instabilitate emoțională pe care le-a putut identifica la aceasta după o lungă perioadă de separare. Prin scrisoarea din 10 iunie 2005, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului Cluj l-a informat că autoritatea competentă pentru supravegherea respectării drepturilor părinților de a avea relații personale cu copilul care locuiește în alt stat era Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Prin scrisoarea din 20 iunie 2005, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului l-a informat pe reclamant că Direcția Generală Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului avea competența de a-l integra într-un program de asistență psihologică, după întoarcerea sa în România. Prin scrisoarea din 31 octombrie 2005, reclamantul a solicitat acestei din urmă instituții să îi acorde asistență psihologică copilului său, ținând seama de abuzul emoțional pe care l-a suferit în cadrul sejurului în Statele Unite. Prin scrisoarea din 23 decembrie 2005, după audierea reclamantului, a copilului, a părinților reclamantului și după redactarea unui raport, direcția menționată l-a informat pe reclamant că, conform rezultatului evaluării desfășurate de personalul de specialitate al direcției, copilul nu a fost abuzat emoțional.

A doua deplasare a fiicei reclamantului în Statele Unite

La 13 noiembrie 2005, după adoptarea hotărârii din 10 noiembrie 2005 de către Curtea de Apel Târgu-Mureș care reducea programul de vizitare al reclamantului la trei săptămâni pe an (a se vedea supra, pct. 21), reclamantul a semnalat Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și diverselor puncte de frontieră riscul ca fiica sa să părăsească România. La 21 noiembrie 2005, direcția generală și funcționarii de la punctele de frontieră l-au asigurat pe reclamant de cooperarea lor și de faptul că urmau să îi interzică copilului să iasă din țară fără acordul reclamantului, în temeiul Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

La 22 decembrie 2005 și 12 ianuarie 2006, reclamantul a sesizat Ministerul Administrației și Internelor cu mai multe memorii, prin care denunța contradicțiile dintre dispozițiile naționale în vigoare referitoare la deplasarea și emigrarea copiilor, în special dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și cele ale Legii nr.

La 2 februarie 2006, D.J. și copilul au părăsit țara și au plecat în Statele Unite.

La 15 februarie 2006, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră l-a informat pe reclamant că D.J. și copilul au părăsit țara în scopuri turistice. La controlul vamal, D.J. a prezentat o hotărâre definitivă care atesta dreptul său privind încredințarea copilului.

În aprilie 2006, reclamantul a sesizat din nou Tribunalul Idaho (Statele Unite) cu o cerere de înapoiere a fiicei sale în temeiul Convenției de la Haga. Tribunalul Idaho a redeschis cauza, dar, la 16 aprilie 2006, în lipsa unui certificat din partea autorităților române care să declare ilicite deplasarea și neînapoierea copilului, a închis provizoriu procedura.

La 4 mai 2006, prin avocatul său, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să sesizeze instanța competentă pentru aplicarea art. 3 din Convenția de la Haga, pentru a declara ilicite deplasarea fiicei sale în Statele Unite și neînapoierea sa.

La 15 iunie 2006, Ministerul Justiției a sesizat Tribunalul București cu o astfel de cerere.

Prin decizia din 18 iulie 2006, Tribunalul București a decis că deplasarea copilului în Statele Unite la 2 februarie 2006 și neînapoierea sa nu erau ilicite în sensul art. 3 din Convenția de la Haga. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a prezentat următoarele motive:

La 9 noiembrie 2006, la cererea reclamantului, Ministerul Justiției a solicitat revizuirea hotărârii din 18 iulie 2006 a Tribunalului București. La 16 ianuarie 2007, ministerul a prezentat mai multe documente la dosar și a solicitat examinarea cauzei în absența sa. Prin decizia din 19 ianuarie 2007, Tribunalul București a respins cererea de redeschidere a procedurii. Decizia i-a fost comunicată reclamantului la 6 iulie 2007. La cererea reclamantului cu privire la absența reprezentanților ministerului la ședința publică, ministerul l-a informat că era imposibil să asigure reprezentarea în toate procedurile la care era parte, dar că a depus memorii în sprijinul cererii sale de redeschidere.

La 16 decembrie 2005, printr-o cerere de ordonanță președințială în fața Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul a solicitat confiscarea pașaportului fostei sale soții în care era înscrisă fiica sa și să se dispună interzicerea părăsirii țării de către fosta sa soție până la finalizarea procedurii privind încredințarea copilului (a se vedea infra, pct. 106).

Prin decizia din 19 decembrie 2005, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acțiunea reclamantului, considerând că acesta din urmă nu avea motive să se teamă de faptul că fosta sa soție putea părăsi ilegal țara împreună cu copilul, ținând seama de dispozițiile art. 18 alin.

Prin decizia din 27 ianuarie 2006, Tribunalul Cluj a anulat decizia judecătoriei care nu a fost pronunțată de unul dintre completele de judecată specializate în examinarea cauzelor privind dreptul familiei și al minorilor.

După reexaminare, prin decizia din 11 mai 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acțiunea reclamantului. Acesta și-a bazat decizia pe dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din noua Lege nr. 248/2005, conform cărora acordul reclamantului nu mai era solicitat pentru ieșirea fiicei sale din țară, ținând seama de faptul că, în speță, copilul i-a fost încredințat mamei.

Prin decizia din 30 iunie 2006, Tribunalul Cluj a respins ca tardiv recursul reclamantului formulat împotriva deciziei din 11 mai 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

La 3 august 2006, reclamantul și-a reiterat cererea de ordonanță președințială.

Prin decizia din 9 august 2006, Judecătoria Brașov a admis acțiunea și a dispus interzicerea părăsirii țării de către D.J. împreună cu copilul. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că fosta soție a reclamantului a părăsit țara împreună cu copilul de două ori, în absența unei vize turistice, pentru perioade lungi de timp. Procedând astfel, D.J. a acceptat riscul ca relațiile dintre fiica sa și tatăl acesteia să sufere modificări ireversibile, inclusiv alienarea parentală.

Prin decizia din 11 septembrie 2006, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov a anulat decizia din 9 august 2006, după ce a constatat necompetența Judecătoriei Brașov de a soluționa cauza. Cauza a fost trimisă Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin hotărârea definitivă din 24 iulie 2007, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului. Instanța a reținut că, după obținerea permisului de reședință permanentă în decembrie 2004 și după înscrierea definitivă a copilului la școală în Statele Unite, se putea considera în mod rezonabil că era vorba de o plecare efectivă a copilului în sensul hotărârii Curții de Apel Târgu-Mureș din 10 noiembrie 2005, la deplasarea copilului din 2 februarie 2006, deplasare care a fost considerată legală de către instanțele naționale. În plus, conform dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. c) și alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005, fosta soție a reclamantului avea posibilitatea de a părăsi țara împreună cu copilul la studii, chiar și fără consimțământul reclamantului.

Procedura de daune-interese împotriva Inspectoratului General al Poliției de Frontieră

La 4 aprilie 2006, reclamantul a citat Inspectoratul General al Poliției de Frontieră la Curtea de Apel București, solicitând să îi recunoască dreptul de a avea relații personale cu fiica sa și să modifice regulamentele sale interne pentru a evita orice discriminare între părinții copiilor minori și să i se interzică copilului său părăsirea țării pe o perioadă care ar încălca dreptul său de vizitare. În sfârșit, acesta a solicitat daune-interese ca urmare a încălcării de către pârât a dreptului său de a avea relații personale cu copilul său.

Prin hotărârea din 28 iunie 2006, Curtea de Apel București a respins primele trei motive, l-a

La 10 noiembrie 2006, în urma recursului pârâtului, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat hotărârea curții de apel din 28 iunie 2006. Aceasta a constatat că, în speță, curtea de apel a respins principalele motive ale acțiunii reclamantului și, prin urmare, cererea acestuia din urmă referitoare la daunele-interese nu se justifica.

A treia deplasare a fiicei reclamantului în Statele Unite

Fiica reclamantului s-a întors în România la 10 iulie 2006. Reclamantul a petrecut trei săptămâni cu ea, în perioada 20 iulie-11 august 2006.

La 7 august 2006, reclamantul a solicitat Inspectoratului General al Poliției de Frontieră să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica o nouă deplasare în vederea emigrării copilului. Acesta invoca faptul că legislația cerea consimțământul său pentru emigrare. Or, el contestă ferm acest fapt. Și-a reiterat cererile la 28 august, 13, 19, 21, 23 și 26 septembrie 2006.

La 2 septembrie 2006, reclamantul a notificat Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj imposibilitatea de a avea relații personale cu fiica sa și să beneficieze de programul de vizitare stabilit prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Cluj-Napoca din 21 noiembrie 2002. Prin scrisoarea din 11 septembrie 2006, autoritatea menționată l-a informat pe reclamant că luase la cunoștință situația copilului și că va interveni dacă va fi cazul pentru îmbunătățirea situației.

La 23 septembrie 2006, fiica reclamantului a plecat pentru a treia oară în Statele Unite împreună cu mama sa. Prin scrisoarea din 9 octombrie 2006, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră l-a informat pe reclamant că copilul a părăsit țara pentru a merge la studii în Statele Unite și că, la controlul vamal, mama a prezentat o copie a hotărârii definitive din 10 noiembrie 2005 care atesta dreptul său privind încredințarea și dreptul de vizitare al reclamantului, care prezenta acordul acestuia ca facultativ, conform art. 30 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005. În plus, Inspectoratul General a subliniat faptul că copilul beneficia de un permis de reședință permanentă pentru Statele Unite.

Prin scrisoarea din 29 septembrie 2009, Direcția de Investigații Criminale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor l-a informat pe reclamant că poliția de frontieră a permis ieșirea fiicei sale din țară ținând seama de faptul că Tribunalul Brașov a informat-o despre pronunțarea deciziei din 11 septembrie 2006 care anula decizia din 9 august 2006, prin care Judecătoria Brașov a dispus interzicerea părăsirii țării de către fosta soție împreună cu copilul (supra, pct. 58). În plus, mama a prezentat un document care atesta înscrierea copilului la o școală în Statele Unite ale cărei cursuri au început la 28 august 2006.

La 23 februarie 2007, reclamantul a chemat în instanță Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, solicitând, în principal, constatarea faptului că pârâtul a permis fiicei sale să părăsească ilegal țara la 23 septembrie 2006. Mai precis, acesta reproșa faptul că fiica sa a putut părăsi țara în lipsa unei vize de studiu, fără ca mama să ateste înscrierea la școală în Statele Unite și fără să precizeze durata studiilor, încălcând astfel dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) și 30 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Acesta a solicitat daune-interese.

Prin hotărârea definitivă din 19 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea după ce a constatat că, la trecerea frontierei, mama copilului a prezentat un document care atesta înscrierea copilului la o școală în Statele Unite și un permis de reședință permanentă în Statele Unite.

A patra deplasare a fiicei reclamantului în Statele Unite

În vara lui 2007, reclamantul a petrecut trei săptămâni de vacanță cu fiica sa, întoarsă din Statele Unite.

La 6 iulie 2007, reclamantul a sesizat Ministerul Justiției cu un memoriu prin care denunța practica fostei sale soții de a pleca cu copilul în Statele Unite, pretextând pe lângă autoritățile de frontieră plecarea în scopuri turistice sau la studii, fără a prezenta vize specifice emise de autoritățile americane în acest sens. Acesta a invitat Ministerul Justiției să ia măsuri, conform art. 7 din Convenția de la Haga, pentru protejarea drepturilor sale părintești.

La 17 iulie 2007, având în vedere că memoriul său nu a primit răspuns, reclamantul a introdus o acțiune în fața Tribunalului București, solicitând aplicarea măsurii provizorii de interzicere a părăsirii țării de către fiica sa până la finalizarea prezentei cauze în fața Curții. Acesta și-a bazat acțiunea pe art. 7 lit. b) din Convenție, care prevede că, în scopul îndeplinirii obiectivelor Convenției, autoritățile centrale trebuie să ia măsuri pentru a preveni noi pericole pentru copil sau pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii.

La 13 august 2007, copilul a părăsit țara și a plecat în Statele Unite împreună cu mama sa.

Ținând seama de noua situație, la 4 octombrie 2007, reclamantul a modificat obiectul acțiunii sale și a solicitat instanței să constate caracterul ilicit al deplasării și neînapoierii sale. În principal, acesta a invocat art. 3, art. 21 și art. 29 din Convenția de la Haga. Citat în procedură, Ministerul Justiției invocă faptul că deplasarea copilului nu era ilicită și că art. 3 din Convenția de la Haga se aplica doar cazului în care persoanei în cauză i-a fost încredințat copilul. În speță, reclamantul beneficia doar de un drept de vizitare.

În cadrul ședinței publice din 8 noiembrie 2007, instanța a amânat pronunțarea, la cererea reclamantului, pentru ca acesta să poată studia memoriul în apărare depus de D.J. În cadrul ședinței publice din 17 ianuarie 2008, instanța a administrat mai multe mijloace de probă și a amânat pronunțarea, dispunând efectuarea de anchete la domiciliul ambilor părinți. La 14 februarie 2008, instanța a amânat din nou pronunțarea din cauză că ancheta la domiciliul reclamantului nu a fost încă realizată.

La 18 ianuarie 2008, avocata care îl reprezenta pe reclamant în procedurile din Statele Unite i-a trimis o declarație prin care aceasta atesta că autoritatea instanțelor americane era limitată la executarea deciziilor instanțelor române privind încredințarea sau dreptul de acces la copil. Nu existau dispoziții în dreptul american sau în Convenția de la Haga care să îi permită reclamantului să obțină o decizie prin care să i se atribuie dreptul de vizitare a fiicei sale în Statele Unite.

Prin decizia din 20 martie 2008, Tribunalul București a respins cererea reclamantului, confirmând raționamentul deciziei sale din 18 iulie 2007, prin care i-a respins o cerere similară formulată după a doua plecare a copilului. Decizia a fost comunicată reclamantului la 10 aprilie 2008.

În martie 2008, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să obțină, în cadrul Convenției de la Haga, obligarea școlii din Statele Unite unde era înscrisă fiica sa să ia măsurile referitoare la educația fiicei sale și să primească documentele și fotografiile pe care dorea ca aceasta să îi le trimită. Prin scrisoarea din 26 martie 2008, Ministerul Justiției a solicitat reclamantului să completeze un formular necesar în vederea inițierii procedurii prevăzute la art. 21 din Convenția de la Haga pentru protejarea drepturilor părintești ale reclamantului. Nu reiese din dosar dacă reclamantul a dat curs acestei invitații.

În iunie 2008, D.J. l-a invitat pe reclamant în Statele Unite pentru a beneficia de programul de vizitare de trei săptămâni. Reclamantul s-a opus ferm și a informat-o pe fosta sa soție că planificase deja o călătorie pentru el și fiica sa în România.

Ținând seama de refuzul fostei sale soții de a se întoarce în România, la 1 iulie 2008, acesta a sesizat Ministerul Justiției cu o cerere întemeiată pe art. 7 din Convenția de la Haga care viza protejarea drepturilor sale părintești. De asemenea, acesta a solicitat ministerului să efectueze diligențele necesare pe lângă Ministerul Afacerilor Externe pentru a obține documentele de călătorie utile pentru întoarcerea fiicei sale. La 11 iulie 2008, Ministerul Justiției a trimis cererea reclamantului autorității centrale americane însărcinate cu aplicarea Convenției de la Haga. Reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa privind documentele de călătorie pentru fiica sa. În aceeași zi, reclamantul a sesizat Tribunalul Idaho în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Haga, solicitând protejarea dreptului său de vizitare.

La 19 iulie 2008, reclamantul a informat Ministerul Justiției că a primit din partea autorităților americane o parte a dosarului de emigrare al fiicei sale și că a contestat refuzul de a primi dosarul integral. La 22 iulie 2008, Ministerul Justiției a trimis scrisoarea reclamantului autorității centrale americane însărcinate cu aplicarea Convenției de la Haga.

Prin decizia din 22 iulie 2008, Tribunalul Idaho a dispus ca fosta soție a reclamantului să se întoarcă în România înainte de 25 iulie 2008 pentru ca reclamantul să poată beneficia de programul său de vizitare de trei săptămâni. De asemenea, instanța citată anterior a solicitat autorității centrale americane, în temeiul art. 7 alin. (2) lit. d) din Convenția de la Haga, să îi trimită reclamantului informații privind statutul juridic al copilului pe teritoriul Statelor Unite.

Copilul s-a întors în România și a petrecut trei săptămâni cu tatăl său.

La 24 iulie 2008, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să ia măsuri în conformitate cu art. 7 alin. (2) lit. b) din Convenția de la Haga, pentru a preveni noi pericole pentru copil sau prejudicii pentru părțile în cauză. Prin scrisoarea din 31 iulie 2008, Ministerul Justiției a răspuns reclamantului că dispozițiile invocate vizau demersuri care trebuiau efectuate de autoritățile centrale înainte de adoptarea unei decizii care să dispună înapoierea copilului. Or, Tribunalul Idaho dispusese deja întoarcerea copilului în România.

Între timp, reclamantul a solicitat Curții de Apel Târgu-Mureș să clarifice dispozitivul hotărârii sale din 10 noiembrie 2005 care stabilea programul său de vizitare la trei săptămâni pe an. Mai precis, acesta a solicitat curții să stabilească locul în care trebuia exercitat dreptul de vizitare, cine trebuia să ducă copilul la locul de vizitare și să achite cheltuielile de transport, cine trebuia să obțină documentele de călătorie și la ce adresă trebuia adus copilul după exercitarea programului de vizitare. Totuși, ținând seama de decizia din 22 iulie 2008, prin care instanța americană a dispus întoarcerea copilului în România, reclamantul a renunțat la acțiunea sa.

La o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului cu un memoriu prin care a denunțat încălcarea drepturilor sale părintești față de copilul său. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2008, autoritatea locală citată l-a informat pe reclamant cu privire la diversele dispoziții legale care protejează drepturile sale părintești și l-a invitat să sesizeze instanțele pentru a stabili modalitățile concrete de exercitare a drepturilor sale părintești.

Procedurile în daune-interese împotriva Ministerului Justiției

La 10 decembrie 2007, reclamantul a chemat în judecată Ministerul Justiției, susținând, în esență, că acesta a refuzat să ia măsurile prevăzute la art. 7 din Convenția de la Haga pentru a preveni noi pericole pentru copil, ca răspuns la cererea sa din iulie 2007; referindu-se la cererea de revizuire finalizată prin decizia din 19 ianuarie 2007 (a se vedea supra, pct. 50), reclamantul se plângea și de absența reprezentanților ministerului în cadrul dezbaterilor; în sfârșit, acesta denunța refuzul ministerului de a îi comunica corespondența dusă cu autoritatea americană competentă pentru aplicarea Convenției de la Haga în Statele Unite. Acesta a solicitat daune-interese.

Prin hotărârea definitivă din 31 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea reclamantului. Înalta Curte a constatat că Ministerul Justiției și-a respectat obligațiile în limitele competenței sale, astfel cum au fost prevăzute de Convenția de la Haga și că i-a comunicat reclamantului o copie a corespondenței cu autoritatea americană competentă pentru aplicarea Convenției de la Haga în Statele Unite.

Pe de altă parte, la 5 iunie 2008, reclamantul a chemat în judecată Ministerul Justiției, susținând, în esență, că a refuzat să ia măsurile prevăzute la art. 7 din Convenția de la Haga pentru a obține informații despre statutul fiicei sale în Statele Unite, de a îi comunica informații în ceea ce privește o eventuală modificare a cetățeniei fiicei sale și de a îi elibera un document de călătorie pentru fiica sa. A solicitat daune-interese.

Prin hotărârea definitivă din 3 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea reclamantului. Aceasta a constatat că ministerul a trimis autorităților americane competente, în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Haga, cererea reclamantului, întemeiată pe art. 7 din această Convenție. De asemenea, Înalta Curte a constatat că ministerul l-a informat pe reclamant că, în cursul perioadei 1 ianuarie 2002 – 6 iunie 2008, nicio cerere de renunțare la cetățenia fiicei reclamantului nu a fost depusă și că cererea reclamantului privind documentele de călătorie pentru fiica sa a rămas fără obiect, după întoarcerea copilului în România în iulie 2008.

Procedurile penale inițiate de reclamant

La 3 februarie 2005, reclamantul a depus plângere împotriva lui D.J. pentru nerespectarea măsurilor privind încredințarea și vizitarea copilului, infracțiune prevăzută la art. 307 alin. (2) C. pen. Acesta a susținut că mama a răpit copilul și că îi era imposibil să aibă relații personale cu acesta.

La 8 noiembrie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria București a dispus neînceperea urmăririi penale după ce a constatat că era vorba de un episod izolat care nu dovedea intenția lui D.J. de a se opune exercitării efective a dreptului de vizitare al reclamantului.

La 20 februarie 2006, în urma contestației reclamantului, parchetul a dispus inițierea unei anchete penale, după ce a constatat că reclamantul a fost împiedicat în repetate rânduri să își exercite dreptul de vizitare din cauza plecării lui D.J. și a copilului în Statele Unite, unde își stabiliseră domiciliul.

La 27 martie 2006, după a doua plecare a copilului în Statele Unite, reclamantul a depus o nouă plângere penală împotriva fostei sale soții. Acesta invoca faptul că era în imposibilitatea de a avea relații personale cu fiica sa, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca.

La 18 iulie 2007, după a treia plecare a copilului în Statele Unite, reclamantul a depus o nouă plângere penală cu același obiect.

Prin ordonanța din 27 august 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria București a decis închiderea anchetei în ceea ce privea faptele denunțate de prima plângere penală a reclamantului. Totuși, acesta a condamnat-o pe fosta soție a reclamantului la plata unei amenzi administrative de 1

La 14 septembrie 2007, în urma contestației reclamantului, ordonanța a fost confirmată de procurorul șef al parchetului.

Ordonanța parchetului a fost confirmată apoi de Judecătoria București, la 15 ianuarie 2008, și de Tribunalul București, la 26 mai 2008. Tribunalul a confirmat, printre altele, concluziile hotărârii din 24 iulie 2007 a Tribunalului Timiș, conform cărora, după obținerea permisului de reședință permanentă în decembrie 2004 și după înscrierea definitivă a copilului la școală în Statele Unite, se putea considera în mod rezonabil că plecarea copilului din 2 februarie 2006, declarată legală de instanțele naționale, reprezenta o plecare efectivă. În plus, acesta a considerat că în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) și alin. (3) lit. b) din Legea nr. 248/2005, fosta soție a reclamantului avea posibilitatea de a părăsi țara împreună cu copilul, la studii, chiar fără consimțământul reclamantului.

La 14 iulie 2006, reclamantul a solicitat parchetului să interzică, cu titlu provizoriu, lui D.J. să părăsească țara împreună cu copilul.

Prin decizia din 22 septembrie 2006, parchetul a respins acțiunea reclamantului. Pentru a ajunge la această concluzie, parchetul a constatat că nu reieșea din dosar că învinuita s-a sustras de la urmărirea penală, chiar dacă, în trecut, a încălcat mai multe hotărâri judecătorești și dispoziții legale care o împiedicau să se stabilească în Statele Unite împreună cu copilul.

Reclamantul a introdus mai multe plângeri penale împotriva diferitelor autorități publice. Astfel, la 10 aprilie 2006, acesta a introdus o plângere împotriva angajaților de la punctul de trecere a frontierei de la Aeroportul Internațional Cluj-Napoca pentru abuz în serviciu pentru că au permis fiicei sale să părăsească țara. La 22 iunie 2006 și 18 februarie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva angajaților Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Cluj și a celor din cadrul Serviciului Autoritate Tutelară din Primăria Municipiului Cluj-Napoca pentru abuz în serviciu, neglijență în exercițiul obligațiilor profesionale, sustragere de documente, fals în declarații și complicitate la săvârșirea infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea și vizitarea copilului minor.

Până în prezent, plângerile menționate nu au fost examinate.

Relațiile cu unitățile de învățământ

Reclamantul a prezentat mai multe documente eliberate de instituțiile de învățământ în care a fost înscrisă fiica sa în anul școlar 2003-2004 care atestau prezența la cursuri și evaluările sale.

La 20 ianuarie 2005, după prima plecare a fiicei sale, reclamantul a solicitat informații despre situația școlară a copilului, unității de învățământ în care aceasta era înscrisă. Prin scrisoarea din 9 februarie 2005, unitatea l-a informat că mama copilului a solicitat deșcolarizarea începând cu 1 decembrie 2004 în vederea plecării sale în Statele Unite.

La 18 februarie 2006, reclamantul a depus o cerere la Inspectoratul Școlar Județean Cluj, solicitând deschiderea unei anchete pentru stabilirea condițiilor în care fiica sa a fost deșcolarizată după a doua plecare în Statele Unite, la 2 februarie 2006. Printr-o scrisoare nedatată, inspectoratul școlar l-a informat pe reclamant că fiica sa a fost retrasă de la școală în urma unei cereri scrise, redactată de mama copilului.

Acțiunea reclamantului care viza încredințarea copilului

La 23 iunie 2005, reclamantul a sesizat instanțele cu o acțiune care viza încredințarea copilului. Acesta a invocat mai multe argumente prezentate în cursul diferitelor proceduri care vizau dreptul de vizitare, precum și, ulterior, în fața Curții. Astfel, acesta a susținut că mama copilului nu dispunea de resursele financiare și locative necesare pentru creșterea și educarea fiicei lor. În plus, fosta sa soție i-a limitat relațiile personale cu copilul, opunându-se, printre altele, exercitării dreptului său de vizitare stabilit prin decizia din 12 iulie 2001 a Curții de Apel Cluj, a împiedicat exercitarea dreptului său de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională, nu s-a preocupat de stabilitatea procesului de dezvoltare și educare a copilului și a luat măsuri contrare stabilității psihice și desfășurării relațiilor personale cu tatăl său prin îndoctrinare și alienare parentală.

Prin hotărârea din 21 martie 2008, motivată pe larg, Judecătoria Brașov a reîncredințat copilul tatălui. Pentru a se pronunța astfel, instanța a ținut seama de starea relațiilor dintre cei doi părinți și copil și de resursele materiale ale părinților.

Apelul introdus de D.J. împotriva hotărârii citate anterior se află, în prezent, pendinte la Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov.

Codul familiei

Dispozițiile relevante ale Codului familiei sunt redactate după cum urmează:

Conform doctrinei, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, garantat de art. 43 alin. (2) C. fam., nu mai are același conținut după divorțul urmat de încredințarea copilului celuilalt părinte, ca în timpul căsătoriei. Astfel, părintele căruia nu i se încredințează copilul nu beneficiază de dreptul de a veghea copilul, de a lua măsuri disciplinare în ceea ce îl privește, de a stabili domiciliul acestuia sau de a solicita înapoierea acestuia în cazul în care este reținut ilegal. Prin urmare, acordul prealabil al părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul nu este necesar pentru luarea măsurilor citate anterior. În cazul unui dezacord ulterior din partea părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul, persoana în cauză poate solicita instanțelor naționale modificarea respectivelor măsuri, conform art. 44 C. fam. (a se vedea, de exemplu, Ion P. Filipescu,

Ordonanța Guvernului nr. 65 din 28 august 1997 privind regimul pașapoartelor în România, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 216/1998 și Decizia Guvernului nr. 84/2003

Dispozițiile relevante ale acestei ordonanțe sunt redactate după cum urmează:

Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005)

Dispozițiile relevante ale acestei lege sunt redactate după cum urmează:

Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate (intrată în vigoare la 26 ianuarie 2006)

Dispozițiile relevante ale acestei lege sunt redactate după cum urmează:

Guvernul invocă mai multe hotărâri judecătorești nedefinitive, care conțin interpretarea dată de către instanțele naționale a dispozițiilor art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 (hotărârea Tribunalului Dâmbovița din 26 aprilie 2007, hotărârea Tribunalului Vâlcea din 6 octombrie 2006 și hotărârea Judecătoriei Timișoara din 13 februarie 2008). Reiese din exemplele furnizate că, după adoptarea Legii nr. 248/2005, instanțele consideră că acordul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul nu este necesar pentru deplasarea copilului în străinătate..

Prin decizia din 6 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a examinat excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamant. Printre altele, acesta a invocat faptul că dispozițiile art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 248/2005 erau contrare art. 16 din Constituție, care consacră principiul egalității drepturilor, având în vedere că creează o discriminare nejustificată între părintele divorțat căruia i-a fost încredințat copilul și celălalt părinte. Curtea Constituțională a respins excepția, considerând că diferența de tratament juridic este justificată în mod obiectiv și rezonabil de situația juridică diferită a celor doi părinți. Astfel, cum consacră, de altfel, art. 5 din Convenția de la Haga, părintele căruia i-a fost încredințat copilul beneficiază de dreptul de a stabili domiciliul acestuia din urmă și, în consecință, de dreptul de a călători cu el.

Hotărârea Guvernului nr. 94 din 26 ianuarie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005

Dispozițiile relevante ale acestei hotărâri sunt redactate după cum urmează:

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii

Dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga sunt redactate după cum urmează:

Rapoartele întocmite de Conferința de drept internațional privat de la Haga

Fragmentul relevant de la paragraful 65 se citește după cum urmează:

Fragmentul relevant de la paragraful 126 se citește după cum urmează:

Paragraful 129 se citește după cum urmează:

Punctul 7.5 din acest raport arată că dreptul de a solicita, în temeiul art. 21 din Convenția din 1980, recunoașterea sau asigurarea exercitării efective a „dreptului de vizitare”, astfel cum este definit de Convenție, nu trebuie limitat la cauzele în care există deja o hotărâre judecătorească care recunoștea sau stabilea un drept de vizitare, ci trebuie să includă cauzele în care solicitantul se bazează pe un drept de vizitare care rezultă din lege.

Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980

Dispozițiile relevante ale acestei lege sunt redactate după cum urmează:

Convenția Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată de România la 28 septembrie 1990

Dispozițiile relevante sunt astfel redactate:

În acest scop, statele părți vor favoriza încheierea de acorduri bilaterale și multilaterale sau aderarea la acordurile existente. ”

Codul penal

În primul rând, Curtea observă că, în observațiile sale suplimentare și în numeroase comunicări ulterioare, reclamantul reiterează o parte din capetele de cerere pe care le-a prezentat la stadiul admisibilității cererii, printre care, în special, faptul că programul său de vizitare a copilului a fost redus în mod abuziv prin hotărârea definitivă a Curții de Apel Târgu-Mureș din 10 noiembrie 2005.

În această privință, Curtea reamintește că obiectul litigiului pe care trebuie să îl soluționeze pe fond este delimitat de decizia sa privind admisibilitatea și că, în principiu, nu are competența să cunoască doleanțele declarate inadmisibile [a se vedea, în special,

Reclamantul pretinde o atingere adusă dreptului său la respectarea vieții sale de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție, formulat după cum urmează:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Reclamantul

Reclamantul consideră că faptul de a-i fi permis fiicei sale să emigreze în Statele Unite fără consimțământul său, reprezintă o încălcare a obligațiilor pozitive pe care autoritățile naționale le aveau, în temeiul art. 8 din Convenție, de a facilita și proteja drepturile părintești de care beneficia în temeiul legislației române, și anume dreptul de a avea legături personale cu fiica sa minoră și de a „veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului”. Astfel, acesta invocă faptul că se află în imposibilitatea de a își întâlni copilul sau de a îl vizita la domiciliu, ceea ce încalcă dreptul său de avea legături directe cu fiica sa și de a veghea asupra acesteia. În plus, invocă faptul că se află în imposibilitatea de a își întâlni copilul în afara domiciliului său sau al copilului sau de a îl vizita la domiciliu, de a îi trimite scrisori sau mesaje electronice sau de a primi astfel de mesaje la rândul său, ceea ce încalcă dreptul său de avea legături directe cu fiica sa și de a veghea asupra acesteia. Pe de altă parte, încălcarea drepturilor sale părintești a fost recunoscută de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului în scrisoarea sa din 14 ianuarie 2008 (supra, pct. 86). În plus, în baza declarației avocatului său american din 18 ianuarie 2008, reclamantul indică faptul că nu există vreo dispoziție în dreptul american sau în Convenția de la Haga care să îi permită să obțină o decizie prin care să i se atribuie dreptul de vizitare a fiicei sale în Statele Unite (supra, pct. 76).

De asemenea, acesta evidențiază că hotărârea Curții de Apel Târgu-Mureș din 10

Citând cauza

Reclamantul invocă faptul că toate procedurile care duc la înapoierea temporară a fiicei sale sunt rezultatul eforturilor sale. De fiecare dată când a sesizat autoritățile române, acestea din urmă fie au refuzat să intervină, fie au făcut acest lucru după perioade considerabile de timp. Astfel, la momentul primei deplasări a fiicei sale, Ministerul Justiției, în calitate de autoritate centrală însărcinată cu aplicarea respectivei convenții, a refuzat inițierea unei proceduri în fața instanțelor interne pentru constatarea caracterului ilicit al deplasării. În plus, ministerul nu a efectuat nici un demers în vederea localizării fiicei sale, în conformitate cu art. 7 din Convenția de la Haga.

Reclamantul consideră, de asemenea, că, autorizând a doua și a treia deplasare a fiicei sale în Statele Unite la 2 februarie și 23 septembrie 2006, poliția de frontieră a încălcat încă o dată obligațiile care îi reveneau în temeiul Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și al Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, ținând seama de faptul că i s-a permis fostei sale soții să părăsească teritoriul României, împreună cu copilul, fără a se verifica existența unor documente justificative în scopul declarat al călătoriei, și anume turism, vizită și studii, în ciuda numeroaselor sale notificări care includeau refuzul său în ceea ce privește emigrarea copilului.

De asemenea, reclamantul deplânge durata procedurilor inițiate în fața Tribunalului București în conformitate cu Convenția de la Haga, și care s-au încheiat prin hotărârile din 5 mai 2005, 18 iulie 2006 și 20 martie 2008, precum și rezultatul ultimelor două proceduri. În ceea ce privește, în special, cea de-a doua procedură, reclamantul se plânge și de lipsa de interes din partea Ministerului Justiției, care s-a limitat la inițierea respectivei proceduri, fără a participa totuși la ședințele de judecată în fața instanței sau fără a depune concluzii scrise. Pe de altă parte, acesta denunță și lipsa unui răspuns din partea Ministerului Justiției la cererea sa care viza o măsură provizorie care să împiedice ieșirea copilului din țară în 2006, măsură întemeiată pe art. 7 din Convenția de la Haga.

De asemenea, reclamantul denunță inactivitatea autorităților locale din Cluj-Napoca, însărcinate cu protecția drepturilor copilului, și anume Serviciul Autoritate Tutelară din cadrul primăriei și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului Cluj, care, deși informate de reclamant de riscurile de abuz, răpire, deșcolarizare sau implicare într-o sectă religioasă care recomanda interzicerea accesului copilului la tatăl său, nu au inițiat nicio anchetă. Reclamantul consideră că inactivitatea autorităților citate anterior este și rezultatul relațiilor de subordonare politică, primarul Clujului, care este și șeful Serviciului Autoritate Tutelară Cluj și avoc